MISTERELE RETEZATULUI

Catalin Manole
* Apariții de tip OZN, situații ce țin de paranormal, ființe umanoide bizare sau fenomene inexplicabile, toate acestea fac din Retezat nu doar cel mai frumos munte al României, dar și cel mai misterios *

Dincolo de frumusețea sa unică, în care des­coperi peșteri ornamentate cu corali, poieni nesfârșite de narcise sau pâlcuri de fluturi albaștri, Retezatul, această piramidă naturală cu vârful retezat, pare că ascunde multe enigme și întrebări, ce depășesc tradiția și poveștile populare. Există o întreagă mitologie legată de aceste locuri, încă din cele mai vechi timpuri. Poveștile lui Ispires­cu cu Apa Vie și Apa Moartă, cu Valea Plângerii sau Valea Seacă, cu viața fără de moarte sunt toate culese din această zonă. Și tot poveste pare, dar nu este, fap­tul că ciobanii care stau cu oile și beau apă din zona Muntelui Godeanu trăiesc în medie peste o sută de ani. Iar între vârfurile Godeanu și Paltinu au loc fenomene bizare, ce nu se pot explica știin­țific. Oricine merge cu o busolă obiș­­nuită acolo o să vadă că este nefo­lositoare: acul ei se învârte și nu poate indica o direcție anumită. La prima ve­dere, este un loc cu un magnetism ne­obiș­nuit. Însă evenimentele care s-au pe­­trecut în zonă par a spune că este mai mult de-atât. Dincolo de povești au fost evenimente recente, trăite de oameni pregătiți să le povestească. Prin­tre ei se numără și George Resiga.

Sferele luminoase

Vicepreședinte al Salvatorilor Montani din Româ­nia, George Resiga și-a petrecut întrea­ga viață pe mun­te. De 25 de ani, misiu­nea sa este de a fi îngerul păzitor al tu­riș­tilor plecați în drumeție, și așa se face că, în în­treaga sa carieră, a bătut la pas toți munții României. Retezatul îl cu­noaș­te piatră cu piatră. I-a admirat de atâtea ori lacurile glaciare înconjurate de stânci, a vă­zut sute de peșteri în care încă se păstrează oasele ani­malelor pre­istorice, i-a deslușit secretele în toate ano­tim­purile. Când nu ești un turist gră­bit, ai timp să respiri odată cu muntele, să îți lipești sufletul de el și să îl simți ca pe o ființă vie, uriașă. În Retezat, Geor­ge Resiga a văzut el însuși multe feno­mene greu de expli­cat științific, întâm­plări și experiențe ieșite din comun. "Așa ceva nu se uită! În august 1991, am trăit un ast­fel de fenomen, aș zice de tip OZN. Era 4 august. Eram alături de colegul meu, Domokos, și încă 5 turiști, cu care ne întorceam spre baza noastră de salvamont de la Pietrele. Unul dintre turiști, o fată, își luxase picio­rul, și grupul che­mase salvamontul să îi ajutăm. La început, ne-am des­părțit. Noi, cei care du­ceam fata, am mers mai încet. Când ne-am reîntâlnit, ne-am dat seama că luminile pe care le văzusem, și noi, și ei, nu erau de la grupul nostru. Am privit din nou spre ver­sant și am văzut aceleași sfere luminoase, cu toții. Se deplasau cu vite­ză foarte mare, în zona de jnea­păn, și ne-am dat seama că om nu poate să fie. Una dintre fe­tele grupului s-a speriat și lumina s-a oprit. Domokos credea, totuși, că sunt oameni și, cum noi aveam ne­voie de lumină ca să ajungem la cabană, a început să strige: «Prieteni, veniți încoace și lua­ți-ne!». Moment în care luminile s-au tras într-o parte, către Șaua Văii Rele, și au înce­put să descrie niște forme geometrice. Erau sfere lumi­noase, mai multe decât văzusem la început, și ele dese­nau pe spații mari, aș zice de până la cinci kilometri lungime, diferite forme geometrice: o sferă, o inimă, un om în mișcare. La un moment dat, părea chiar un oraș văzut de sus, cu străzi, apoi părea o pistă de semna­lizare, ca pentru avioane. A durat cam 27 de minute acest dans al luminilor. Destul de mult încât ne-am gândit că poate ne-am rătăcit și se văd lu­mi­nile orașu­lui Hațeg. Atunci am scos eu binoclul din rucsac și am privit. Am văzut clar, la una dintre lu­mini, o zonă de metal, ca un hublou, în partea supe­rioară. Când am scos stațiile de radio-emisie, ca să îi chemăm și pe colegii aflați la cabana salvamon­tului de la Pietrele, s-a lăsat o ceață deasă și luminile s-au aglomerat într-un singur punct, după care au dispă­rut", își amintește cu emoție George acea primă întâl­nire cu misterele Retezatului. Avea să fie prima expe­riență de acest fel, însă nu și ultima. La 14 zile du­pă această întâmplare, nu departe de acel loc, s-a pră­bușit, în condiții misterioa­se, un avion, nouă per­soa­ne pierzân­du-și viața în tragicul eveni­ment.

O tragedie inexplicabilă

Avionul era un IL-18 și era pilotat de unul dintre cei mai buni aviatori români de la vre­mea respectivă, Ioan Berenghi. Plecase din Bucu­rești cu o echipă de specia­liști, care trebuia să re­pare un avion din Ti­mișoara. Con­dițiile de zbor erau per­fec­te, cerul senin și fără ploaie. Cu toa­te astea, în mod inex­plicabil, brusc, s-a pierdut legătura ra­dio cu ei, undeva în dreptul Retezatu­lui, și ultimul mesaj a fost o jumătate de propoziție: "Vedeți că se vede...". Au început căutările și i-au gă­sit nu departe de locul în care, cu câteva zile în urmă, George Resiga și ceilalți salvamontiști vă­zu­seră ciu­da­tul dans al sferelor luminoase. A fost o tragedie. Nouă per­soane au murit și, din păcate, nicio­dată nu s-au elucidat cauzele accidentului. S-a spus că a fost eroare de pilotaj, ceea ce este greu de crezut, la expe­riența unui vechi pilot. S-au luat atunci în calcul și alte posibilități: rachetă antiaeriană, coor­donate greșite date de la sol, un motor care a luat foc etc. S-au veri­ficat toate și niciuna nu a fost confirmată. Fie mag­netismul zonei a afectat apa­ratura de la bordul avio­nului și nu au știut exact unde sunt, nu au reușit să mai con­troleze poziționarea, fie au vă­zut lumi­nile inexpli­cabile ce semă­nau cu un oraș sau cu o pistă de ateri­zare și au crezut că sunt deja la Deva. "Ade­vărul este că lumi­nile misterioase pe care le-am văzut noi în acea noapte erau întinse pe o distanță mare și erau destul de puternice, cât să poată fi confundate cu luminile unui oraș, sau cu luminile unei piste de aterizare. Au redus probabil din altitudine și s-a pro­dus accidentul", este de părere George Resiga.

Omuleții din ceață

Un an mai târziu, în apropiere de Valea Rea, a venit de la București un grup de cercetători, pen­tru a studia fenomenele bizare și, spuneau ei, pre­gătiți pentru o întâlnire de gra­dul trei. Gru­pul era condus de doamna Mi­ha­ela Mu­raru-Mândrea, ca­re iniția­se la acea vreme Centrul de Știinte Pros­pective și Science Fiction din Bu­curești. George Re­­siga i-a dus în apro­pierea locului unde văzu­se sferele de lu­mină ce alcătuiau, parcă, niște mesaje. În total au fost atunci 16 persoane, și expediția nu a fost deloc o sim­plă excursie la mun­te: "Știu că tot ce s-a fil­mat și s-a fotografiat atunci nu s-a înregistrat. Peli­cula, filmele erau voa­late, șter­se! Experi­en­ța însă a rămas. Nu știu dacă se poate considera că a fost o întâlnire de gradul trei, cel mai bine ar fi să vorbiți cu doamna Mihaela. Dumneaei atunci a reușit inclusiv să dese­neze un soi de ființe umanoide. Ori­cum, un con­tact cu altfel de enti­tăți cu siguranță a fost". Doam­na Mihaela, pe care am întâlnit-o apoi în Bucu­rești, mi-a povestit toată acea expediție al cărei punct culminant a fost o "întâl­nire" de gradul trei. "Nu a fost un contact fizic", își amin­tește dânsa. "Eram în­tre somn și trezie, când am simțit telepatic sau, oricum, într-o stare de conștiință specia­lă, că două ființe uma­noide aflate în apropiere au luat legătura cu mine. Era ca și cum mă cercetau de la dis­tanță, și am fost cu­prin­să de un sentiment puter­nic de teamă. M-am rugat și, încet-încet, m-am liniștit, iar ființele acelea pe care le puteam bă­nui au dispărut. Am crezut că poate e doar un vis. A doua zi, însă, am descoperit că încă un mem­­bru al echipei văzuse și simțise același lucru".

În fiecare an se întâmplă evenimente inexpli­cabile în Retezat. De cele mai multe ori sunt lumini care apar, dar au fost consemnate și sunete ciudate, care se aud din pământ, sau mici cutre­mure pe arii restrânse. Un alt caz concret a fost înregistrat în urmă cu puțin timp, tot de către echipa salvamontiștilor, când au întâlnit un grup de turiști disperați: erau plini de sânge pe mâini, pe față, și erau în mare panică, cereau ajutor. Explica­țiile erau halucinante. "Turiștii au povestit că în acea zi de vară, cu cer senin și fără nici un nor pe cer, au fost cuprinși de o ceață deasă. Prin ceață au văzut for­me uma­noide care se apropiau sau se depăr­tau de ei, unele mișcându-se foarte rapid. S-au speriat și au fugit la vale, pe grohotiș, ceea ce le-a cauzat rănile. Nu știu cât de adevărate erau acele for­me umanoide, însă fri­ca și rănile ace­lor turiști erau cât se poate de reale. Mă îndoiesc că un grup de câte­va persoane ar fi in­ven­tat o asemenea poveste", spune George Resiga. Lista întâmplărilor bizare este lungă. Ea ar putea con­tinua cu mărturia domnului N. Giorgi, care în anul 1987, aflat la Chei­le Buții, a văzut pe cer, la mare alti­tudine, o cruce luminoasă. Aceasta a mers deasupra vâr­fu­lui Pe­leaga și a co­borât foarte repede, aproxi­ma­tiv 5000 de metri. După o oprire scurtă, lumina a dis­pă­rut. Sau cu cea a lui Nicu Vlaicu, care a văzut o sferă lumi­noa­să uriașă, foarte aproape, în zona Muntelui Straja. Sau cu zecile de alte mărturii ale ciobanilor din zonă, care văd mereu flăcări, "dar nu ca cele de pe comori".

Taina muntelui

Nu am urcat niciodată până în vârful retezat al Re­tezatului. Despre acel loc se spun foarte multe po­vești, începând cu legenda lui Iorgovan, care s-a luptat cu balaurul și a tăiat din greșeală vârful muntelui, și până la cele mai fanteziste teorii legate de o posibilă poartă in­ter-planetară, un veritabil teren de aterizare pentru na­vele extraterestre din trecut sau din viitor. Doctorul Lu­cian Hăncilă din Lupeni a ajuns în nenumăratele sale drumeții și în acest punct ultim al Retezatului. Am vrut să-i ascult povestea și am trecut pe la cabinetul său de la Spitalul Central din Lupeni. M-a primit ca pe un pacient, la măsuța sa de doctor, îmbrăcat în halat alb. Cu plete până la umeri, "ca un dac liber", și cu o mus­tață argintată, doctorul mi-a povestit cum i s-a pă­rut "vârful lipsă" al Retezatului. "Senzația mea a fost că acea platformă din vârful muntelui nu poate fi ceva natural. Imaginați-vă o su­prafață cam cât un te­ren de fotbal, perfect dreaptă, și numai stâncă. Oricât ar fi șlefuit vântul și natura pia­tra, părerea mea este că nu avea cum să realizeze așa ceva. În plus, e adevărat că mintea te duce la un aero­drom sau, oricum, la o pis­tă pe care poate să aterizeze o navă. Poate e doar din cau­za înălțimii și a faptului că ești între nori, ha­bar nu am, dar senzația mea aceas­ta a fost. Dacă vreți un scenariu SF, acel loc e ca și cum un laser uriaș a deca­pitat unul dintre cei mai înalți munți ai României. Nu știu dacă e mână de om sau de altceva, dar cred că lo­cul a fost făcut așa în mod intenționat, nu în mod natu­ral". Aveam să aflu însă că cea mai surprin­ză­toare ex­periență, doctorul Hăncilă nu a avut-o pe vârful Re­te­zatului, ci la poa­lele lui, într-un loc poa­te la fel de spec­­taculos: La­­cul Bucura. Dacă de la ciobanii din zo­nă obținu­sem mărturii despre lumini care intră și ies din acest lac, "fără să miște oglinda apei", doctorul mi-a povestit ceea ce a trăit acolo în urmă cu doar câțiva ani.

Blițurile de la Bucura

"Eram șase sau șapte prieteni și am mers până la Bucura să petrecem acolo câteva zile, pe malul lacu­lui. Peisajul e superb și lacul e ca un ochi uriaș des­chis către cer. Totul e pur și neatins acolo! S-a întâm­plat însă că am văzut ceva foarte bizar. Era în jur de 12 noap­tea. La început, erau globuri luminoase de o culoare al­băs­­truie. Veneau pe vale și apoi o luau pe versantul mun­­telui Pietrele. Pentru un om, era impo­sibil să meargă pe acolo. Au stat cam 5 mi­nute și apoi au coborât, s-au oprit și apoi au dispărut, pur și sim­plu. După aceea, au în­ceput în cer niște flash-uri de lumină uriașe, de fracțiuni de secundă. Era ca un bliț, dar foarte puternic. Unii au zis că e furtună pe undeva și se văd fulgerele. Însă lu­mi­na aceea nu lumina deloc pământul, era mai degra­bă o lumină care mergea de jos în sus. Alții au spus că sunt fulgere globulare. Mă rog, majoritatea erau convinși că e vorba de o furtună undeva, dincolo de creastă. Eu am zis că e imposibil și așa am hotărât să mergem de la Lacul Bucura până în Curmătura Bucu­rei și să ne lămurim. Între Custura Bucurei și Bucura, ai o vedere de ansamblu asupra tuturor munților din masivul Retezat. Am urcat acolo și, surpriză: cerul era senin până departe și nici măcar un nor pe cer. Flash-urile acelea însă au continuat să lumineze cerul într-un mod bizar. Nu aveau practic o sursă anume, un punct cu intensitate mai mare din care să iradieze, ci tot cerul se lumina în mod egal, foarte puternic".

Doctorul Hăncilă mi-a povestit toate astea pe un ton egal, fără emfază. Părea că îmi povestește lucruri normale, din muntele în care a copilărit și pe care toată viața l-a explorat. De fapt, același ton pe care îl au toți oamenii din zonă când povestesc lucruri inexplicabile și bizare pentru mine, însă vechi și știute pentru ei. În­tâlnirea cu doctorul Hăncilă s-a terminat cu o invitație la drumeție, în cel mai curat spirit al iubitorilor de mun­­te: "E un mister al Retezatului, e o atmosferă ma­gică, greu de pus în cuvin­te, încât asemenea întâm­plări par firești acolo. Cel mai bine este să urci pe mun­te și să vezi, dar în același timp, să simți și atmosfera locului, care este una specială. Aerul, apa, pământul, toate au acolo un susur păstrat de la facerea lumii: curat și adevărat".

Năluca albă

Intri pe Valea Jiului, faci stânga către Lupeni, și mergi până în ultima localitate de la poalele Reteza­tului: Câmpul lui Neag. De-acolo faci dreapta, pe drumul neasfaltat ce duce pe valea Paroșeniului și când a dispărut și ultima casă, o iei în sus, pe un drum ce merge pe lângă un firicel de apă, ce izvorăște cine știe de unde. Drumul devine o potecă întortocheată, ce te îndepărtează de lumea civilizată, pe măsură ce pădurea te învăluie în foșnet moale. Ca într-o poveste din copilărie, flu­turi de toate culorile îți ies în cale și parcă vor să te cheme după ei, să te rătăcească. Le urmezi dansul și uiți toate gândurile, și încotro vrei să mergi. Te lași atras în alte locuri și nu mai știi cum trece timpul admirând ba o floare mică-mică, dar cu petale sofisticate, ba un fag uriaș, de cel puțin două sute de ani, ba miile de frunze ale ierburilor, decupate atât de diferit și delicat, încât nu poți să nu simți mâna divină în facerea lor. Atâta frumusețe ți se oferă, fără să ți se ceară nimic în schimb! Mun­tele devine un drog dul­ce, care îți anes­teziază orice durere din suflet, îți șterge toa­te gândurile negre și îți um­ple inima cu pace. Ajungi sus, pe platoul de la Păroasa, beat de fericire. Eu am ajuns târziu: Mircea Aurel împreună cu vecinul său aproape că ter­minaseră de arat, mai aveau doar o brazdă. Doi oameni arși de soare și de vânt ară cu plugul tras de cal, pe sub merii înfloriți. Îi întreb direct despre luminile și semnele din munte. Mircea pri­vește către Muntele Mării, ce se vede în depărtare și, lăsând dâr­logii calului, se așează pe margi­nea arăturii, ca să îmi poves­tească. "Acolo, sus, pe vârful ăsta, îs două pietre așa, ca doi stâlpi de poartă. La asta vă referiți? Unii spun că ceva se întâmplă acolo, că se văd lumini, că ar fi comoară îngropată între ele. Da' cine poate să știe? Sunt semne lăsate de la Dumnezeu peste tot pe mun­ții ăștia, da noi sun­tem poate prea mici să le înțelegem. Io pot să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Că io de atunci nu-s pre curios cu treburile astea, nu-mi trebe mie alte năcazuri decât ce am. Era într-o iarnă și am urcat cu fratele meu să tăiem ceva lemne. Și spre seară, când eram gătați, io am zis că înnoptez la cineva pe sus și pe fratele meu am zis să-l trimit aca­să. Da' cum stăteam așa, cum stau acuma cu dum­neata, numa ce s-arată prin pădure o lumină mare, albă. Era distanța cam cât de-aici în fagul ăla, să zic vreo două sute de metri. Era rotundă și mare cum îi luna! Numa' că mai albă, albă ca laptele. A venit și stă­­tea nemiș­cată. Nu știu dacă se sprijinea pe ceva, că nu vedeam de co­paci. Da a stat o vreme. Lu frate-miu i-o fo frică. A zis că el nu se mai duce acasă. După un timp, s-a ridicat lumina ceea și o pornit către munți, da' înce­tișor, așa. Nu m-am dus să văd dacă îi urmă în zăpadă sau nu. Am înnoptat la un om și a doua zi am plecat. Da' astfel de lumini apar mereu și mulți au văzut. Uite, colo, pe muntele ăla, s-a prăbușit și un avion, cred c-ați auzit dumneavoastră. Am mai văzut lu­mini de-aceste, de se plimbă, dar mai mici și își schim­­bă culorile: când bate spre roșu, când spre albastru. Or fi arătări de la Dum­­nezeu sau poate de la altu', așa că cine are curaj să verifice? Ne vedem noi de-ale noastre, că de muncă îi destul și n-avem timp să ne mirăm de toate câte sunt".

Orașe subterane? Puncte de intersec­ție cu alte lumi? Poartă de intrare pentru civilizațiile extraterestre? "Fenomene in­ex­plicabile" este tot ce se poate spune des­pre ce se întâmplă în Retezat. Printre florile de o frumusețe unică, în paradisul fluturilor, al caprelor negre și al lacurilor glaciare neatinse, natura își păstrează misterele.

Mircea se ridică, apucă dârlogii calu­lui și zice încetișor: "Hiii!". Calul sforăie și se opin­tește. În urma lui, pământul se în­toarce rotund, brazda e proaspătă. Un vânt ușurel scutură floarea pomilor.