- Avem 178 de prieteni pe Facebook, suntem înconjurați de aparate, ținem mobilul și laptopul permanent la îndemână, rămânem mereu on-line, mereu în priză, nu ne scapă nimic. Dar ce efect are această conectare permanentă cu alții asupra relațiilor noastre? Cum se poate reuși în dragoste, în vremurile când oamenii sunt atât de ocupați? -
Câteva cazuri
Prietena mea Silvia s-a dus cu noul ei iubit la Paris, pentru un sfârșit de săptămână prelungit: "Stăteam împreună într-o cafenea cu terasă, dar el nu vorbea cu mine, ci posta pe Facebook că stă cu mine într-o cafenea cu terasă, la Paris”. O altă prietenă, Maria, se ascunde la toaletă ca să-și verifice pe furiș e-mail-urile, când iese cu prietenii în oraș: "Trebuie să fiu la curent cu ce se mai întâmplă”.
Sunt situații ce par normale în ziua de azi. 60% dintre europeni obișnuiesc să răspundă la e-mail-uri dimineața, încă înainte să se dea jos din pat. Din doi funcționari, unul își citește e-mail-urile în concediu. În rețeaua Facebook sunt 500 de milioane de oameni, din care jumătate intră pe site-ul lor în fiecare zi. 43% dintre utilizatori vizionează filme porno pe Internet. Un angajat obișnuit alternează programele pe computerul său în medie de 36 de ori pe oră. Mai mult de 75% sunt aproape toată ziua on-line. Așa trăim. Dar ce se întâmplă cu viața noastră?
Computerul pune stăpânire pe viața noastră
Jurnalistul american Matt Richtel, laureat al premiului Pulitzer, s-a documentat pentru a-și da seama în ce mod ne influențează comportamentul aparatele electronice. Într-un interviu recent, el explică de ce tehnologia modernă a comunicării creează dependență: "Avem o senzație plăcută, atunci când smartphone-ul nostru ne informează că am primit un e-mail. Acest semnal declanșează un proces neurologic simplu, apare secreția de dopamină, un hormon al fericirii, care însă nu ne procură satisfacție decât pentru puțin timp. În consecință, ne verificăm aparatele cu o frecvență bolnăvicioasă”. Computerul pune stăpânire pe viața noastră, acaparându-ne atenția. Informațiile venite prin el s-au multiplicat în ultimii ani cu o viteză amețitoare. Apar în cele mai neașteptate momente. Nu le pasă dacă dormim ori stăm la un pahar de vin cu prietenii. Se bagă între noi, nechemate. iPhone-ul, e-mail-ul și Facebook-ul ne complică enorm viața. Vrem totul. Și vrem totul simultan. Facem totul simultan. Avem copii și în același timp o profesie pretențioasă, care ne promite succesul. Prin rețeaua de socializare ne facem prieteni și stabilim contacte cu oameni care, într-o bună zi, ne-ar putea fi de folos. Valorificăm la maximum fiecare minut liber. Dorim să facem impresie bună celor din jur. Iar un telefon primit de la serviciu devine mai important decât un mic dejun luat împreună cu partenerul. "Nu acum, iubito”. E naiv cine crede că așa ceva nu ne afectează relațiile.
...dar nici fără el nu putem
Există, desigur, și o parte bună: viața noastră modernă prezintă multe avantaje și nu e lipsită de un anume farmec. E plăcut ca uneori, seara, când lenevești pe canapea, să primești un SMS: "Te așteaptă o bere rece” - și atunci pleci, spontan, să bei o bere cu prietenii. Te bucuri că ai o muncă interesantă și o iubită. Adevărat, e o relație la distanță, ceea ce câteodată nu e tocmai simplu, dar câtă vreme lucrurile merg, e bine. Și multe forme de manifestare au devenit posibile numai datorită mijloacelor moderne de comunicare ce ne stau la dispoziție. Prin Facebook și Twitter ne putem organiza atât în sfera privată, cât și pe plan politic. Să recunoaștem că ducem o viață bună. Fiindcă trăim în libertate, fiindcă avem posibilitatea de a ne hotărî singuri soarta, așa cum generațiile dinaintea noastră n-au putut s-o facă.
De aceea, nu e nevoie să desființăm complet perturbările, să le reducem la tăcere printr-o apăsare de buton. Dar nici nu trebuie să le permitem să ne înghită viața. Pentru asta, e necesar să le identificăm și să le înțelegem.
Prima perturbare: nevoia exagerată de atenție
În fiecare dintre noi se ascunde un "rege Soare”. Ne desfătăm cu atenția ce ni se acordă. Vrem să fim importanți. Ne vine atât de greu să ignorăm "intrușii” pentru că, de fapt, ne simțim flatați. Iată, cineva se gândește la noi. Și ne caută chiar acum, în această clipă. Ne înviorăm brusc. De pildă, un telefon al șefului, în ziua mea liberă: evident că am să-i răspund. Cu atât mai mult, dacă partenerul se află lângă mine. Apelul e o dovadă clară că nimic nu merge acolo în lipsa mea. Cine nu s-ar făli?
Atenția echivalează cu o cotație la bursă. Avem nevoie de ea, deoarece suntem ființe sociale. Cineva care e trecut cu vederea nu valorează nimic. Și din acest motiv sunt așa de îndrăgite comunitățile virtuale de tip Facebook sau Twitter. Cine nu se bucură să vadă degetul ridicat în semn de triumf, după o postare bună? Punem fotografia câinelui nostru pe site și-i întrebăm pe ceilalți ce părere au despre el; primim aplauze, fiindcă am obținut ultimul bilet de avion la un zbor foarte aglomerat; lansăm invitații pentru ziua noastră de naștere și pe urmă schimbăm între noi comentarii despre felul cum a decurs petrecerea. E un joc de unde obținem confirmarea de care avem nevoie. Nu numai starurilor li se măsoară box-office-ul. Cine face o postare sau trimite un SMS și nu primește imediat un răspuns se gândește: "Nu sunt destul de important”.
Matt Richtel a scris o povestire tulburătoare, intitulată "Vineri”, care arată clar cât de dependenți sunt oamenii de atenția ce li se acordă. Un adolescent de 16 ani, aflat la volanul unei mașini, moare într-un accident rutier. Conducătoarea celuilalt vehicul tasta un SMS pe telefonul ei mobil, în loc să fie atentă la trafic. Tatăl băiatului este el însuși un utilizator împătimit al celularului. Nici după constatarea morții fiului său nu era capabil să lase telefonul să sune, în timp ce conducea mașina. Pur și simplu, a trebuit neapărat să răspundă. Acum, înainte de a urca în mașină, îl închide în portbagaj. "Așadar, există două modalități de a aborda perturbarea”, spune Matt Richtel: "Vă puteți disciplina. Însă e greu. Sau puneți aparatul într-un loc inaccesibil”.
Înainte exista o regulă ce trebuia respectată: nu se telefonează la șase seara (cina), la opt (știrile la televizor) și după zece (culcarea). Odată cu flexibilizarea stilului nostru de viață interdicțiile au dispărut, însă nu și reflexul nostru condiționat. "Reacționăm la sunetul telefonului aidoma câinelui lui Pavlov”, observă specialiștii.
Matt Richtel a făcut un experiment în centrul orașului New York: a cerut unui clovn să pedaleze pe un monociclu - vehiculul cu o singură roată întrebuințat de acrobați la circ - și să treacă pe lângă oameni care vorbeau la telefonul mobil, atât de aproape, încât ar fi putut să-i atingă. 75% dintre aceștia nici n-au remarcat prezența clovnului.
A doua perturbare: lipsa de măsură
O cunoaștem bine cu toții. Avem întâlnire cu ea dis-de-dimineață, în metrou, de fiecare dată când manevrăm iPhone-ul, ca să intrăm pe site-ul nostru de Facebook și să vedem ce am pierdut în seara precedentă. Alții au făcut jogging. Au fost să danseze. Și ia te uită! O prietenă are o relație nouă. Grozav, ne spunem în gând, s-a îndrăgostit iarăși. În schimb, noi am stat cu partenerul la televizor. În adâncul sufletului, ne roade ceva. Pentru că știm că, undeva în lume, există o alternativă mai captivantă la viața dusă de noi. Sau, cel puțin, pare să fie.
O bună ilustrare a lipsei de măsură o reprezintă bursele de parteneri din rețea. Nu e nimic deosebit să găsești astfel un partener. Deosebit este doar faptul că nu toți cei înregistrați acolo ar avea motive să caute. Ai un prieten, relația durează deja de câteva luni, vă potriviți bine. Acum ai putea să-ți ștergi anunțul, însă n-o faci. Poate că n-ai să răspunzi la mesaje. Vrei numai să vezi cine se interesează de tine. Și continuă să te urmărească sentimentul că, undeva, în lume, există cineva cu care te-ai potrivi mai bine. Nu e un sentiment și atât. Căci, fără îndoială că, în lumea asta mare și largă, va fi trăind pe undeva un om mai afectuos ori mai deschis decât partenerul nostru, mai vesel ori mai serios, mai slab ori mai gras - care știe să asculte mai bine, arată mai bine, face dragoste mai bine ori se pricepe să se poarte mai bine cu copiii.
Întotdeauna a fost așa, desigur. Dar niciodată până acum oferta n-a fost atât de abundentă. Niciodată până acum n-a fost atât de simplu să cunoști alte persoane. Astăzi, suntem cu toții legați între noi. Lumea e compactată, distanțele s-au micșorat, toate ne stau la îndemână. Însă pierdem din vedere faptul că, în felul acesta, libertatea însăși devine o obsesie: obsesia de a lua totul în stăpânire, de a fi prezent pretutindeni. Nu ne îngăduim să ne mai tragem sufletul. Trebuie să fim tot timpul ocupați cu ceva. "Proiect” este cuvântul cel mai des folosit în ziua de azi. Se va găsi un "proiect” care să umple până și ultimul spațiu gol al vieții noastre. Această perturbare o luăm cu noi și o introducem în relația noastră. Partenerul trebuie să răspundă tuturor exigențelor pe care le-am putea avea. Trebuie să se poată măsura cu toți, să fie Făt Frumos sau nu e omul care ne trebuie. În cartea sa, "Sfârșitul iubirii”, sociologul Sven Hillenkamp recomandă ca soluție căsătoria rațională. Nu sună foarte sexy, într-adevăr, dar s-ar putea ca el să aibă dreptate. Căci autorul nu se referă aici la uniunea matrimonială din interes, practicată în secolele trecute. Ne îndeamnă doar să-l alegem pe acela (ori să rămânem lângă acela) cu care ne simțim bine, în loc s-o luăm mereu de la capăt, cu alte pasiuni. Și să ne abținem de la comparații. Pentru că, într-o vreme când suntem asaltați de atâtea perturbări, avem nevoie de un cuib liniștit, unde să ne putem odihni.
A treia perturbare: evaziunea
Ne transpunem în alte lumi, care n-au nimic de-a face cu existența noastră reală. Ne uităm la filme porno, bărbații mult mai des decât femeile (deocamdată, raportul e de trei la unu). Vrem să uităm tot ce ne înconjoară. În principiu, nu greșim. Cu condiția să fim siguri că vom găsi drumul înapoi.
S-o spunem de la bun început: evadările sunt permise. Ele îmbogățesc relațiile. Și n-au nici o legătură cu viața noastră în doi. Afirmația rămâne valabilă și pentru filmele porno. Universul fanteziilor erotice există independent de iubirea fizică reală, ca un palier independent al sexualității umane. La fel de adevărat este însă și următorul fapt: tot ce noi percepem și gândim, trăim și simțim lasă urme. Dacă ne vom alimenta creierul mereu și mereu cu imagini ale unei lumi deformate, ireale, în care ne războim cu monștri sau privim femei cu sâni monstruoși cum fac sex, psihicul nostru va avea de suferit. Evadarea în universurile paralele porno este primejdioasă, mai ales fiindcă e teribil de simplă. Fiindcă această lume ne stă în permanență la dispoziție, chiar și pe calculatorul de la locul de muncă. Și fiindcă totul e așa de comod: n-avem de discutat cu nimeni și nu suntem obligați să ne purtăm în așa fel încât să facem pe cineva să se simtă bine. "Bărbații sunt deosebit de vulnerabili”, apreciază specialiștii. "Însă cu cât privesc mai mult, cu atât le scade atracția față de partenera lor. Dependenții nu mai izbutesc să se excite, fără un stimul exterior”. Iar femeile ajung să se considere vinovate pentru această evadare a bărbaților în pornografie. Ele cred că nu sunt destul de frumoase ori destul de tinere. Și începe nebunia operațiilor estetice.
Cum putem reuși în dragoste? Nu există nici o lege, nici o instanță superioară care să decidă ce ar fi potrivit pentru persoana și viața noastră. Granițele și prioritățile trebuie să le stabilim singuri și să le negociem cu partenerul. Dacă am învățat cum să folosim tehnica modernă în avantajul nostru, la fel trebuie să învățăm și cum să i ne sustragem la momentul oportun - atunci când vrem asta. Înainte de a fi prea târziu.
Joachim R. Höflich, un specialist austriac în comunicații, a chestionat acum câțiva ani un grup de tineri în legătură cu modul cum își întrebuințează telefonul mobil. La data respectivă, ei preferau să piardă o oră, făcând drumul înapoi până acasă, dacă uitaseră să-și ia telefonul, decât să petreacă seara fără el. Astăzi, aceiași tineri, între timp ajunși la vârsta de 25 de ani, spun că în unele seri își lasă deliberat mobilul acasă. Pornind de la acest exemplu Höflich generalizează, vorbind despre un trend al abstinenței, nu numai în ceea ce privește utilizarea tehnologiei moderne de comunicații, ci și în alte domenii, cum ar fi deprinderile noastre alimentare: mai puțină carne, mai multe legume. Începem să hotărâm în mod conștient ce ne face bine. Așa și trebuie. Căci în viitor perturbările vor fi și mai numeroase.
Iubirea cere exclusivitate
Cum poate reuși iubirea în vremuri pline de perturbări? Răspunsul la această întrebare este unul banal. Atât de banal, încât nici unul din specialiști nu-l contestă. Renunțare, abținere și necesitatea de a petrece mai mult timp împreună cu partenerul. Însă trebuie să fie un timp de calitate, adică nu numai unul întrebuințat pentru cumpărături, discuții de rutină sau televizor, ci un timp care să ne aparțină în exclusivitate nouă și partenerului. Să fim cu toată ființa aici și acum, doar pentru noi, doar pentru partenerul nostru. "Ni se pare dificil. Dar pentru un sentiment mai bun al comuniunii, este efectiv necesar să învățăm din nou cum să ne concentrăm asupra unui singur lucru”, subliniază specialiștii. Iar pentru aceasta, nu ni se cere un efort special. Întâlnirile eficiente nu consumă foarte mult timp. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie "contopirea în îmbrățișare”, recomandată de psihologi. Este o îmbrățișare plină de iubire, intensă, concentrată, cu mult contact corporal. Trebuie să-l simțim pe celălalt și nimic altceva din jur să nu ne mai intereseze. "Durează două-trei minute. Însă poate fi o întâlnire incredibil de intimă, ce creează un sentiment extraordinar de apropiere”.
La fel de eficientă poate fi și comunicarea la distanță, atunci când telefonul mobil se transformă dintr-un instrument profesional într-unul ce servește legăturilor sufletești. Prin intermediul lui, transmitem ceva prețios: atenție. Simțim prezența celuilalt. Ia naștere o nouă apropiere. Indiferent unde ne-am afla, relațiile noastre ne însoțesc. Putem observa acest lucru pretutindeni, în metrou, într-o cafenea. Vedem oameni cu telefonul în mână, citind un SMS și zâmbind. Fiindcă acele câteva cuvinte le arată: există cineva care se gândește la mine, suntem împreună, aici.