O LECȚIE ASPRĂ

Toma Roman
Alegerile locale, desfășurate duminică, 10 iunie, nu au produs surprize foarte mari.

S-a spus, desigur, că formula turului unic de scrutin, în care "câștigătorul ia totul”, va favoriza demnitarii locali aflați în funcție. S-a su­bliniat că alegerile de acest tip duc la o pierdere de repre­zen­tativitate pentru că votul cetățenilor va fi dispersat. Opo­nenții la administrațiile existente nu vor avea șansa să câș­tige fiindcă "baronii locali” au notorietate și mijloace, ieșind în majoritatea cazurilor pe primul loc. În absența unui tur secund, în care rămân cu doar un contracandidat ce poate po­lariza voturile nemulțumiților, ei sunt câștigă­to­rii din start. În mare, lucrurile chiar au stat așa. Ma­joritatea li­de­rilor locali au fost confirmați de votul la care au participat cu puțin peste 50% din ansamblul cetățenilor cu drept de vot. Legea care a dus la această reală îngrădire a demo­cra­ției reprezentative nu a funcționat, însă, în cazul PD-L-ului. Partidul dominant al fostei coaliții guver­na­men­tale a pier­dut, practic, pe linie, mulți dintre președinții săi de consilii județene, primarii și consilierii ce îi erau afi­liați fiind surclasați fără drept de apel în fața contra­can­didaților lor din USL. Ca o ironie a sorții, această lege strâmbă a fost pro­pusă, în urmă cu un an, de PD-L-ul aflat la guvernare, cu speranța nemărturisită că, dacă își va conserva "localii”, va putea ținti, în noiembrie, la "parla­mentare”, la un scor de 25-30%, care să-l facă de neocolit pentru oricare alianță de guvernare.
Când au adoptat legea în cauză, parlamentarii PD-L-ului erau încă departe de perspectiva pierderii puterii. Este ade­vărat, guvernele conduse de Emil Boc au avut sarcina extrem de dificilă de a limita efectele crizei economice mondiale pentru economia României. Măsurile luate de ele au fost, de altfel, corecte și, în unele situații, singurele va­la­bile. Dar, după cum am spus de multe ori în rubrica de față, premierul și miniștrii săi nu au știut nici cum să ex­plice populației privațiunile la care o supun, nici să de­monstreze că, în lipsa lor, situația ar deveni mult mai dură. Defectului grav de comunicare i s-au adăugat nenumărate "bâlbe” organizaționale, decizii contradictorii sau inepte, da­torate - în mare parte - cumulului de funcții politice și ad­ministrative realizate de premier, partidul confundându-se, la un moment dat, cu executivul, deși PD-L-ul era doar centrul alianței de guvernare. Speriat de fragilitatea ma­jorității parlamentare, șeful PD-L-ului a trebuit să admită primirea unor traseiști politici și surplusul de clientelă adus de aceștia. Rezultatul a fost compromiterea concomitentă a sa și a președintelui, strașnic exacerbată de formidabilul aparat propagandistic al opoziției.
Retragerea d-lui Boc de la conducerea executivului a fost târzie și insuficientă pentru că, pe de o parte, criza eco­nomică nu a fost, în fapt, încă depășită și, pe de altă parte, clientela partidului și cea de strânsură nu au fost satis­făcute. Mulți demnitari PD-L-iști au fost nemulțumiți de îm­păr­țirea "plăcintei” cu alții, în vreme ce liderii necom­pro­miși ai PD-L-ului au fost, la rândul lor, revoltați din cauza "desantului” impus de președintele țării în eșaloa­nele politice de con­ducere, chiar dacă mulți dintre ei au re­cu­noscut necesitatea reformării formațiunii în raport cu pro­vocările realităților socio-economice noi ale țării. Uzat de "alergatul după doi iepuri”, d-l Emil Boc trebuia să se re­tragă și din fruntea PD-L-ului, lăsând partidul să se con­frunte nemediat cu pre­ședintele. Acoperirea conflic­tului surd dintre liderii parti­dului și președintele țării nu a folosit nimănui. Alături de celelalte greșeli, ea a dus la cre­ditarea discursului rancuniar, repetat până la sațietate, prin toate mediile aservite, al opoziției USL-iste.
PD-L-ul a pierdut bătălia "localelor”. Dar, pierderea unei bătălii nu înseamnă neapărat și pierderea războiului. PD-L-ul trebuie, dacă nu vrea să repete soarta PNȚCD-ului, să nu fie dur înfrânt în alegerile parlamentare din toam­nă. Mai întâi trebuie să elimine sursele strategiei gre­șite de la "locale”. Partidul fie s-a "dizolvat” în diverse ju­dețe în ali­anțe conjuncturale, urmărind o tristă disimulare a propriei iden­tități, fie a acceptat să trimită în lupta pentru instituțiile lo­cale candidați complet nepotriviți, adesea doar de com­ple­zență, din credința că vor putea să înfrângă po­tențialii USL sau - pur și simplu din resemnare. Exem­plul Bucu­reș­tiului, pe care PD-L-ul l-a pierdut în mod spec­ta­culos, este semnificativ. Ce spera oare organizația PD-L a capitalei, desemnându-l drept contracandidat al "inde­pen­dentului” S. Oprescu pe S. Prigoană? De ce nu au tre­cut la ofensivă propagandistică primarii săi de sector, cu realizări, de altfel, notabile și de perspectivă? De ce liderii PD-L-iști ai capi­ta­lei au adoptat, mai degrabă, un ton con­ciliant, detașat, în raport cu reprezentanții USL, dând im­pre­sia că urmăresc "să cadă la pace”? În PD-L, trebuie să se producă o rea­șezare a centrelor de putere. Nucleul dur al partidului a în­țeles, în sfârșit, că restructurarea trebuie să se producă temeinic, inclusiv prin promovarea masivă a unor oameni noi, proveniți din competențele societății civile. Margina­li­za­rea radicalilor trebuie să înceteze, iar criticile lor accep­tate și judecate co­rect. Oportuniștii și "parașutiștii” trebu­ie dați deoparte, concomitent cu precizarea fermă a iden­tității doctrinare și cu creșterea capacității de comunicare. Dacă vrea să supra­vie­țuiască, în toamnă, PD-L-ul trebuie să stea pe propriile-i picioare, "mantaua” președintelui Bă­sescu nemaiputând să-l ajute. În fond, procentul votului politic al USL este, deo­camdată, de 50%, adică suma ac­tua­li­zată a impac­tului de 30% al PSD-ului și în jur de 20% al PNL-ului. Cu 25-30% PD-L-ul poate deveni partenerul de gu­ver­nare al ori­căruia dintre ele.