Pe urmele Apostolului Toma - În India, anul acesta, m-a furat ortodoxia

Vasile Andru
1. "Toți oamenii pe care îi iubești vor dispărea într-o zi.”

(Mahabharata)

La plecări în lume, adesea funcționez pe bază de dor. În martie, anul acesta, am plecat în India, pentru că do­ream să petrec Paștele cu mitropolitul Mar Ostha­thios și cu creștinii din Malabar. Mai aveam și un dor de prozator: să definitivez acolo capitolul "Mon­se­niorul Ghika în India”.
În februarie, am primit un semn insolit de la Mar Ostha­thios, astfel: am visat că eram în chilia-birou a Dân­sului, la Ma­ve­likara, unde el se afla acum ca șef al Școlii Misionare "Sf. Pavel”. Am visat că stăteam la bi­­roul lui și scriam, scriam li­niștit, ca și instalat acolo pen­tru mult timp... Iar el, mitropolitul, stătea în pi­cioare, lângă patul său, și mă privea ca de pe alt tă­râm. Vi­sul mi-a lăsat o impresie puternică, avea un relief iz­bitor, m-a urmărit toată ziua. Știam că mitropolitul in­trase în al 94-lea an de viață... aveam un sentiment al ur­genței de a-l vedea. Am dat telefon la ambasada In­diei pentru viză. Mi-au spus da, dar se așteaptă circa trei săptămâni.
Când am ajuns, în martie, la Trivandrum, India de Sud, era duminică. De la aeroport am luat o rikșa, am mers la biserica ortodoxă "St. George”. Am stat la sluj­bă. După slujbă, am intrat în office-ul bisericii; acolo se aflau patru oameni care numărau bani: pe masă era un stog de bancnote maronii (rupii), și alt stog de bani de metal... îți făceai o idee despre dărnicia oamenilor... dar și despre celălalt stăpân, Mamona!
M-am prezentat; apoi, cu nădejde și frică, am în­trebat de Mar Osthathios. Atunci unul din ei s-a oprit din număratul banilor, s-a ridicat în picioare și mi-a răs­puns: "Înaltul Mar Ostha­thios s-a mutat la Domnul, de puțin timp... pe 16 fe­bruarie... și este în­mor­mântat la catedrala de la Mi­siunea "Sf. Pavel” din Ma­ve­likara”.
Toți s-au oprit din nu­mărat și au lăsat capul în jos. M-am lăsat pe un scaun, credeam că nu înțeleg bine limba lor... am cerut să-mi repete, dar ei tăceau, îm­pie­triți. Am trăit brusc o mâh­nire mare, comparabilă cu aceea la aflarea morții pă­rin­telui Teofil Părăian, cu trei ani în urmă. Așadar, am sosit prea târziu, mi-am zis, salutând la plecare. Unul din ei s-a ridicat și a ieșit după mine, a mai stat cu mine un ceas, povestin­du-mi.

2. "Ai învins, Galileanule!”

De la Trivandrum spre Mavelikara, autobuzul face vreo patru ore. Sunt circa 100 de kilometri, dar sunt multe opriri, prin orașe suprapopulate și prin sate îngropate în păduri de cocotieri și palmieri. În multe sate, vedeam biserici creștine. Mă aflu în Kerala, stat indian în care un sfert din populație este creș­tină, adică sunt aici opt milioane de creș­tini, din care un mare procent sunt ortodocși.
Îmi aminteam că, în urmă cu ani, Mitropolitul Mar Osthathios mă luase să-l însoțesc într-o yaatra prin eparhia lui. Yaatra înseamnă pelerinaj sau tur­neu spi­ri­tual. Am vizitat atunci 12 biserici în 5 zile. Câ­teva din acele biserici erau foarte vechi, stăteau pe ruinele unor basilici întemeiate de Apostolul Toma sau de uce­nicii lui imediați. Și azi sunt impresionat să văd biserici în junglă și mereu îmi vine în minte exclamația împăratului Iulian Apostatul, care, murind, recunoștea: "Ai învins, Galileanule!”.
Am ajuns la Mavelikara, la sediul Misi­u­nii Orto­doxe. Aici am mers direct în ca­te­drală, și-n culoarul din dreapta am văzut crip­ta lui Mar Osthathios. Am făcut în­chi­nare la mor­­mântul marelui om. Acolo m-a desco­perit părintele Jacob Mathew, supe­rio­rul așeză­mân­tului, și m-a instalat în aceeași chilie un­de mai stă­tusem cu ani în urmă. Am rămas aici până la Florii.

3. Floriile indiene

"Duminica ramurilor de palmier” sau "Duminica Hosannah”, așa numesc ei Flo­riile.
Biserica e plină ochi, lume cu sărbă­toarea pe chip. Toți poleiți de strălucirea eveni­men­tului biblic. În biserica indiană nu sunt șu­șoteli, șopocăeli; liniștea e per­fec­tă și atenția e duminicală. Separarea "pe genuri” e strictă. Băr­bații la stânga, fe­meile la dreapta, în sa­riuri superbe, ca o înflorire a lu­mii. Slujba, cântările, par­ticiparea publică la dialogul liturgic te ridică la tim­puri de grație. Văd la acești in­dieni atâta trăire și participare religioasă, cum poate doar pe Athos am mai văzut. Momentul împărțirii frun­zelor de palmier și apoi debordarea solemnă din bi­se­rică în exterior îți dau o certitudine de fapt hristic pri­mordial regăsit, restaurat, devii unul din mulțimea ca­re-L întâmpină pe Hristos la intrarea în Ierusalim, devii contemporan cu El.
După slujbă, este o agapă în grădinile vaste, sub ar­bori tropicali. O tratație rituală, o dezlegare la bunătăți în­găduite în această zi. Bucuria e dublată de comu­ni­care, de cunoașterea acestor rude indo-europene. Sunt întrebat din patru părți, răspund. Se bucură nespus când le dezvălui secretul meu: că suntem neamuri indo-eu­ropene și că Floriile ne vindecă total de străinie. Și-am înțeles că ei au încetat, spontan, să mă perceapă ca pe "străinul”. De aceea, luni m-am despărțit foarte greu de dânșii! Vreo trei creștini bogați voiau să-i vi­zitez, călugării misionari din Mavelikara voiau să mai rămân la ei. Dar eu mai aveam pe aici înrudiri și roluri, așa că m-am smuls eu însumi cu mult regret, căci de­pen­dențele afective se creează fatal între oameni.

4. Săptămâna Mare luminează Tropicul

Săptămâna Mare am început-o în orașul Kottayam unde, aș zice, este inima creștinismului sud-indian. În­tâi, am fost izbit de revederea orașului, pe care nu-l mai recunoșteam. Lăsasem un Kottayam verde și ae­risit, chemător la dragoste; acum regăseam unul uscat și tic­sit, apatic, cu străzi prea aglomerate, oameni și ma­șini de-a valma... Claxonatul este cerut insistent, pe ma­șini scrie: "Claxonează, bade!” Peste tot, numai ta­rabe și dughene și camioane, tiruri, motociclete și sute de rikșa printre ele... combinație de iarmaroc, ma­și­nism, aer torid... Pe străzi, furnicar relaxat, hărmălaie silen­țioasă, oameni care se strivesc între ei, dar nu se în­­­jură, ci tac și surâd... transpiră, așteaptă, fojgăie, vând, cum­pără, cască gura.
Îmi amintesc, deodată, că India are un miliard și două sute de milioane de locuitori. Sunt uimit că toți acești oameni trăiesc... au ce mânca... Năucit de pu­hoiul uman, îmi vine să zic că Dumnezeu a scăpat de sub control suprafețe mari din Univers... că El nu mai poate controla creațiunea sa. Apoi ajung la o catedrală uriașă, care are frontal trei cruci: "Mar Elia Cathedral”: E oră de vecernie, mă apropii, locul răsună de cântări... Mai merg și mă opresc la "Marthomas Church”, intru, parcă sunt pe alt tărâm, aici simți distanța imensă dintre sacrul protejat și profanul străzilor.
Orașul Kottayam este și capitală de district, și cen­trul creștinismului sudic. În Kottayam sunt zeci de bise­rici, și ele salvează obrazul orașului. Toate bise­ricile sunt la lărghețe, au curți vaste, cu palmieri și flori, zi­duri de un alb strălucitor. La fel, clădirile Univer­sității "Mahatma Gandhi”, strălucitoare, salvează obrazul prăfos al orașului.
Dar imediat ce depășești "fațadele” și cotești pe străzi labirintate, în puzderia de dughene și-n sufocarea mașinismului, nici n-ai zice că ești într-un oraș de mare rang!
În Săptămâna Mare, tot mai mulți sunt captați de rânduieli religioase. Nu doar creștinii, ci și dintre hinduiști - intră într-un timp liturgic, în afara forfotei cotidiene. Mulți încep vaste pelerinaje la biserici paleo-creștine, întemeiate de Apostolul Toma.

5. Apostolul Toma a fondat 7 biserici și jumătate...

Așadar, ținta pelerinilor din toată India, în Săptă­mâna Mare, este această moștenire uluitoare: biserici întemeiate de Sf. Toma în India, pe coasta Malabar, în Kerala și în Tamil Nadu. Aici, spune tradiția, Sf. Toma a fondat 7 biserici și jumătate. Adică, 7 biserici confir­ma­te după verificări ar­he­o­logice că datează din stră­vechime, și alte două față de care există îndo­ieli. Ele aspiră amândouă la gloria tomaită, dar des­pre ele se zice că sunt to­maite doar pe jumătate.
Mai demult, mitro­po­litul Mar Osthathios m-a con­dus la trei dintre bise­ricile care se ridicau pe ru­i­nele unor basilici antice ale apostolului Toma. A­nul acesta, când m-a furat ortodoxia, mai aveam să fac un pele­ri­naj la a patra biserică străveche. In­die­nii din Sud îl nu­mesc pe Sf. Toma: Muthappan, adi­că "Strămoșul” sau "Străbunul”. Îl consideră atât de "al familiei”, încât, mi s-a spus, la vremea nunților, cu­pluri de însurăței vin obli­gatoriu, din depărtări, la o bi­se­rică a lui Toma, pen­tru că un mariaj indian creștin este legitim numai dacă are două binecuvântări: a pă­rin­ților și a Strămoșului! Unul din lăcașurile principale întemeiate de Sf. Toma se află la Madras (Chennai), în Tamil Nadu. Acolo, de altfel, Apostolul a fost marti­rizat la anul 68 sau 72 d.H., și acolo se află și o mică relicvă din trupul său.

6. "Old Seminary”, focar duhovnicesc

Miercuri am sosit la "Old Seminary” (și în India, la fel ca la noi, se exagerează cu nume de botez engle­zești), la margine de Kottayam. Un alt "acasă” al meu, acest Old Seminary. Mai să nu recunosc locul! De la oraș până aici erau păduri și câmp, vreo 2 kilometri. Acum, în câțiva ani, s-au construit case până-n gardul mânăstirii! A apărut brusc un cartier select, un fel de... Cartierul Primăverii al nostru. Numai case mari, vile burgheze superbe... Mânăstirea a fost sorbită de oraș, pierzând tihna de altădată... pustia cea roditoare.
"Old Seminary” din Kottayam este un centru meto­dologic al Teologiei sud-indiene, reședință episcopală, Facultate. Un stabiliment care se întinde pe zeci de hec­tare, într-un cadru superb, pe malul râului Periyar. Am fost aici de câteva ori, iar pe vremea mitropolitului Mar Osthathios, am putut să îndrum aici un micro­sta­giu de practică isihastă, cu studenții de la teologie, dar veneau și studenți de la Universitatea Gandhi. Acum mă pre­zint la Mar Demetrios, succesorul lui Mar Osthathios. (Mar, în limba syriacă, înseamnă Domnul, dar și, cum ar veni la noi, apelativul ierarhic "Înaltul”). Mă insta­lează la casa de oaspeți numită "Sophia Centre”.
Old Seminary e centrul ortodoxiei iacobite. Aceștia, iacobiții indieni, țin de patriarhia Antiohiei, slujesc după Evanghelia lui Iacov, ruda Domnului. Rânduielile lor bisericești seamănă cu ale noastre. Preoții lor poartă bărbi "canonice”, ca la noi. Au legături cu bisericile bi­zantine. Au legături cu biserica română. Iar eu stau în aceeași casă de oaspeți unde au fost cazați, cu ani în urmă, patriarhul Teoctist, mitropoliții Antonie Plămă­deală și Bartolomeu Anania.

7. Joia tainei fondatoare

Joia Mare este pentru rugăciune și pentru reac­tualizarea faptelor hristice. Zi culminantă la creștini, care sunt conduși să retrăiască Evenimentele hristice, așa cum le-au consemnat evangheliile. Slujbele, ritua­lu­rile creează sentimentul că ești contemporan cu Hris­tos (cum de altfel și suntem), îl urmezi, asiști la minu­nile lui, înveți să vindeci și să înduri, participi la Cina de taină, ca la urmă să urci pe Muntele Calvarului, mu­rind ca să înviezi. Slujba euharistică de Joia Mare (Holly Qurbana) începe la ora două dimineața. Sunt trezit de dangăte de clopote... de parcă-s pe Athos, unde clopotele mă trezeau la ora două pentru miezo­nop­tică!
Când apar la catedrală, o găsesc plină ochi. Primii sosiți au "ocupat” biserica: ceilalți, mulți, vor umple prid­vorul, curtea. Multă poporime, lume înstărită, văd tixeală de automobile luxoase pe arterele de la intrare. Cântări bărbătești, multe cântări. Le înțelegi în orice limbă: sufletul înțelege orice limbă. Slujba se termină pe la ora 7. Miruiește și binecuvântează mitropolitul Mar Demetrios.
După amiază, de la 1:30 la 7:30, altă slujbă măreață, ținută în alt locaș: la "St. Thomas Ortodox Church”, o catedrală la 50 km, în satul Metranchery, unde ne-am de­plasat cu autocare. Aici, într-un hol imens, erau mul­țimi din șapte sate. Slujbă cu șapte preoți și zeci de că­lugări. La sfârșit, mitropolitul spală picioarele unor "mai mici decât el”, 12 preoți. Se reeditează astfel sce­na când Hristos a spălat picioarele celor 12 ucenici, sem­nul smereniei totale, ke­nosis, dar și semnul slujirii.
Masa de seară, la trapeză, la Old Seminary. Post îm­părătesc, adică mâncare (frugală) o dată pe zi, după apu­sul soarelui.
După aceasta, îmi iau rămas bun de la Părinții gaz­de, că mâi­ne voi fi la Ernakulam, alt cen­tru important al ortodoxiei in­di­ene. Despărțire cu emoții și tris­teți, că și aceștia vor să mă în­fie­ze...

8. Vinerea patimilor. Oțetul răstigniților

"Good Friday”, sau "Ziua Jertfei”, așa numesc ei Vi­nerea pa­ti­milor. Sunt la Ernakulam, oas­pete la Ca­tedrala ortodoxă "Sf. Maria”, așadar tot în inima co­mo­rii moștenite de la Apostolul To­ma. Ernakulam este o metro­polă pe mal de ocean, coasta Malabar. Slujba de vineri este de la ora 8 la 16, așadar ziua. Și aici, parti­cipare mare, curțile catedralei sunt pline până-n stra­dă. Ca oaspete, mereu sunt chemat în față, lângă altar, și nu mă pot bucura niciodată de tihna anonimilor. Iar în predica finală, mereu aud că preotul zice: "Avem un oaspete de departe... tocmai din Ro­mânia”. De aceea, la urmă, când mai vorbesc cu oa­menii, ei mă strigă "Hei, Ro­mânia”.
După slujbă, Părintele Elias, starețul, și Părintele Varghese, vicarul, mă cheamă să iau cu ei masa frugală (tot post împărătesc, tot o dată pe zi, seara...); mâncăm orez (totuși, prea gustos pentru o zi de post!) și ceai. Prelații mă întreabă despre ortodoxia română, le spun doar părțile ei lăudabile, după cum cere regula gândirii pozitive... Au avut și ei vizite de înalt nivel din Ro­mânia. (Numele patriarhului Justinian e gravat undeva pe o placă de marmură, că a sfințit, în anii '70, o cons­trucție indiană sacră...)
Tot vineri, de la ora 17,30, altă slujbă, Prohodul Domnului. Notez că vineri li se dă participanților să bea acea băutură ce i s-a dat lui Hristos pe cruce. Este bă­utura posca, oțet neînăsprit, îndoit cu apă, băutură care de regulă ușura supliciul condamnaților muri­bunzi, era ușor euforizantă; iar Hristos a refuzat-o, pen­tru că voia să rămână perfect treaz în acele clipe finale. El, când a spus "Mi-e sete”, ar fi trebuit să pri­mească apă, nu posca. Toți trec prin fața altarului și un ierarh le dă să bea din oțetul răstigniților. Voi mai spune că indienii știu să bea dintr-un vas fără să atingă cu gura marginea vasului...

9. Slujba de Înviere. Ouăle albe

Învierea indiană începe la ora 2 după miezul nopții și se termină la ora 7 dimineața, Așadar, este mai lungă decât cea românească. De altfel, la indieni, toate sluj­bele sunt lungi (așa cere Liturghia Sf. Iacob, Li­turghia creștinilor pri­mor­diali). Mai lungi și mai dina­mice, cu multe mătănii. În zi de sărbă­toare, noi facem numai metania mică, și așa am făcut și eu aici, și am văzut că am avut și imi­tatori...
Îmi venea în minte o notație despre În­vie­re, din Jur­nalul lui Ar­șavir Acterian: "Am fost la Înviere, la bise­ri­ca ar­me­nească. Nu atât din credință și din dragostea mea în Hris­tos, de care mă depăr­tez în ore pus­tiitoare de îndoială și scep­ticism, - ci mai mult din co­mo­ditate, pen­tru că În­vi­erea arme­nească se termină pe la ora 22, în timp ce cea româ­nească începe la ora 24 și se ter­mi­nă la orele 4 dimineața. Nu știu care e rațiunea aces­tor con­tradicții între creș­­tini, fiecare tagmă consi­derând, probabil, că dreap­ta tradiție e de partea ei”.
La ora 7, în final, oamenii sunt așteptați cu mari co­șuri pline cu ouă și bidoane cu cafea. Ouăle de Paște nu sunt înroșite. Ci sunt doar fierte, rămân albe. Adică ei păstrează doar simbolul oului, al germinației uni­versale, și se lipsesc de adaosul estetic al închistririi, care a luat frumos avânt la noi. Și încă ceva: ei nu știu să ciocnească ouăle de Paști! Dar acum, la catedrala din Er­nakulam, eu introduc obi­ceiul ciocnirii ouălor. Îi convertesc întâi pe ierarhi la acest obicei, apoi se iau și al­ții după noi... Astfel că în toa­tă curtea bisericii se naște veselia ciocnirii ouălor... Mă întreabă simbolul, le spun: "Păi ați constatat și voi, cioc­nind ouăle, v-ați în­veselit, ați comunicat cu unul sau cu șap­te semeni; simbolul și efec­tul este deci agape, dra­gostea, sau prema, pe limba locului”. Le-a plăcut tare. Le las o im­presie bună, despre un străin alb și despre o Ro­mânie cu duh agapic...

10. Oaspete la Străbunul

După Înviere, după agapa din curtea catedralei, nici gând să stau la odihnă. Ci plec repede la un munte ce se zărește la orizont, la o biserică veche, pe ruinele une­ia din cele "7 și jumătate” întemeiate de Sf. Toma. Pâ­­nă acolo, am schimbat trei autobuze; am văzut trei ti­puri de peisaj fantastic: jun­glă, ocean și munte; am cu­noscut oameni din trei seminții dravidiene: kera­leză, tamilă și din Andhra Pradesh - ținut pe care l-am atins razant.
Notez în stilul sec al Jur­nalului, ipotetic, ținut de îm­păratul Traian în Dacia: de aici am mers la An­ga­maly, iar de acolo la Niliswaram... Iar de acolo, cu o rikșa, la un sat în junglă: Mundan-ga­matton. Aici lo­cu­iește o familie prietenă. Că frumos este ca, la sărbători împă­ră­tești, frații să fie îm­pre­ună! Ca să nu vin cu mâna goală, am luat cu mine un tablou-icoană: Cina cea de taină, mare (NULL,20 m pe 0,60 m), i-a impre­sionat foar­te tare pe prietenii mei. Au zis: "Tu ne obligi ca să ne cumpărăm o casă mare, că tabloul acesta nu poate sta într-o căsuță ca a noas­tră!”. I-am învățat și pe ei să ciocnească ouă (al­be). Ei m-au pus în capul me­sei, zi­când: "În India, oas­petele este considerat al 4-lea zeu al familiei!”.
Le răspund cu veselie: "Știu că vă plac zeii, he­no­teiștilor! Dar azi a înviat Hristos, pentru toată lumea, nu doar pentru o treime de lume!”
Apoi și-au luat sandale de pelerin și m-au însoțit și am urcat pe muntele Kurisumudy, la locul zis Ma­layattur, unde se află biserica lui Sf.Toma. Un urcuș greu, circa doi kilometri pieptiș. Dar ajuns sus, ești răs­plătit cu tot ce vezi, simți, trăiești. Lângă biserică, văd piramide din crucile pe care le-au purtat în spate pe­lerinii (veniți din toată Asia, mi se zice). Ne-am în­chi­nat în biserica veche, apoi ne-am săturat privirile cu cele 6 rânduri de munți care se pierdeau în zare. Când am vrut să coborâm de la biserică spre sat (era de-acum seara), a început o ploaie strașnică, o ploaie cum numai la tropice poți vedea. Rupere de nori! Și a plo­­uat o oră, două ore, trei ore... S-a înnoptat. Și atunci am simțit o bucurie mare că nu putem coborî, că tre­buie să ne petrecem noaptea aici, în biserica stră­veche, adică să fim oaspeții lui Mar Thomas... oaspeți la Stră­bunul (cum îl numesc indienii pe Apostolul Toma). Și ne-am zis că ploaia nu a fost întâmplătoare, ci a fost semn de la Apostol. Astfel ne-a fost dăruit să rămânem acolo până a doua zi, bucuroși că suntem ținuți aici, la Străbunul.

e-mail: [email protected]