Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
Ecaterina Bă­lăcioiu-Lovinescu, "Scrisori către Mo­ni­ca, 1947-1951”, tra­­­­ducerea scrisorilor din limba franceză de Gabriela Creția, se­lecția și îngrijirea tex­­telor, prefață, ta­bel cronologic și note de Astrid Cambose, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 374 pag. + dosar fo­to.

Acum 14 ani, când a apărut, tot la Humanitas, cartea Doinei Jela, "Aceas­tă dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asa­si­nat”, cei pentru care Mo­nica Lovinescu fusese, în anii dictaturii comuniste, o prezență exemplară, o voce care vorbea pentru și în locul lor, au putut afla tragedia ce i-a umplut viața cu suferințe de nevindecat. Atunci ne-a fost relevat și un ca­racter extraordinar: mama Mo­nicăi, Ecaterina Bălă­cioiu-Lovinescu. O doamnă ca­pabilă de sacrificiul su­prem pentru binele fiicei sale prea­iubite. De dragul ei a îndurat calvarul perse­cu­țiilor, umilințelor, sărăciei, tră­dărilor și apoi al în­chi­sorii, până la moartea în de­tenție din 1960. Cu toate pre­siunile, călăii ei n-au reu­șit s-o facă să cedeze, să-și cheme înapoi în țară fiica ce irita regimul de la București spunând adevărul. Foar­te bine documentată la toate sursele accesibile, cartea Doinei Jela se constituia într-un incontestabil act de acuzare în "pro­cesul comunismului”, re­consti­tuind din documente și măr­turii ultimul deceniu din viața Ecaterinei Bălă­cioiu. O carte pe care Monica Lo­vi­nescu însăși ar fi vrut, dar nu a putut să o scrie, fiind­că îi era insuportabil de dureros să retrăiască acea pe­rioadă. I-a pus însă la dispoziție Doinei Jela arhiva personală în care se aflau și numeroase scrisori primite de la mama ei, prin poștă sau prin curieri diplomatici. După moartea Monicăi, le­gatarii testamentelor, Ga­briel Liiceanu și Mihnea Be­rindei, au găsit în casa pariziană a soților Lo­vinescu-Ierunca, puse în ordine, pe ani, 2500 de scrisori și cărți poș­tale primite între 1947 și 1958 (anul arestării ei) de la Eca­terina Bălăcioiu. Le-au adus în țară și au decis publi­ca­rea lor selectivă, în trei volume. Alcă­tuirea ediției i-a fost încre­dințată unei tinere, Astrid Cam­bose. Nici nu credeam că mai exis­tă azi tineri editori atât de devo­tați meseriei, cu atâta inte­res, acribie, știință și abilități de­tec­ti­vistice, în stare să ajute prin note de subsol înțelegerea de­pli­nă a textului și contextului. (De la Agendele literare ale lui E. Lo­vinescu în ediția îngrijită de Ga­briela Omăt n-am mai întâlnit așa ceva.) Datorită și ex­cepționalei îngrijiri editoriale, acest prim volum din scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fata ei este un eveniment cu valoare deopotrivă documentar-istorică, literară și mai ales omenească, relevând, prin chiar vocea ei adevărată, o eroină, o martiră a iubirii materne cum literatura de ficțiune încă nu a inventat. Provenită dintr-o familie de boieri olteni cultivați, Ecaterina Bălăcioiu a făcut studii superioare la Paris, a devenit profesoară de franceză și la 29 de ani s-a măritat din dragoste cu E. Lovinescu. Și-a dorit cu ardoare un copil, pe care l-a avut abia după șapte ani de căsnicie, în 1923. Monica a devenit de atunci centrul și rațiunea vieții ei, compensând dezamăgirile din cuplu, care se și destramă în 1934. După divorț, mama și fata rămân împreună, într-o relație extrem de strânsă de iubire, prietenie și complicitate intelectuală. În 1947, când Monica primește o bursă de doctorat la Paris, începu­seră deja persecuțiile elitelor de către pu­terea co­munistă. Mama sfâșiată de durerea despărțirii simte că acest ultim tren pe care l-a prins copilul ei către lumea liberă a dus-o departe fizic de ea pentru totdeauna. Doar fizic, fiindcă fiica mult iubită îi ocupă toate gândurile, și atunci îi scrie zilnic, expediind prin poștă (supravegheată de cenzura Securității) sau prin cu­rieri secreți, voluminoasele misive. Această cores­pondență devine prin însumare un roman de epocă despre politizarea învățământului, naționalizări, per­che­ziții, confiscări, arestări, teroare, dar și un ro­man al iubirii nemărginite de mamă, ce înfruntă cu dem­nitate destinul și vremurile oribile fiindcă își ia puterea din sentimente. Trebuie spus că Ecaterina Bă­lăcioiu are și talent literar: povestește memorabil sce­ne, fi­xează atmosfere, creionează portrete, exprimă plas­tic sen­timente de o intensitate copleșitoare. Și - lucru ciudat - are uimitoare premoniții cu privire la propriu-i sfârșit. Sunt multe de spus despre această carte, în care o viață și o vreme rea sunt păstrate mi­raculos, cu toate ale lor. Vă îndemn să o citiți neapărat.

George Marcu, Rodica Ilinca, "En­ciclopedia personalităților feminine din Ro­mânia”, cuvânt înainte de acad. Marius Sala, Editura Meronia (tel. 0723/14.95.15), 616 p. + 16 p. cu ilustrații.

În cazul enciclopediilor, editarea computerizată facilitează îmbunătățirea de la o ediție la alta prin aducerea la zi a informației, completarea "scăpărilor”, corectarea erorilor inevitabile și chiar restructurarea întregului material. Nu mă refer aici doar la marile enciclopedii clasice, care au în mod tradițional ediții pe­riodice, conforme cu dinamica schim­­bărilor din lume, ci și la cele te­matice, perfectibile pe baza observațiilor făcute de specialiști sau chiar de simpli ci­ti­tori. Iată această a doua apariție a "En­ciclopediei per­so­­nalităților feminine” de la noi, mult îmbogățită, re­structurată și adusă până azi, în 2012. Volumul conține 650 de articole, consacrate unor femei cu destin în­cheiat, care aparțin istoriei, și, în altă secțiune, celor încă în activitate, în diverse domenii profesionale. E de observat că numărul personalităților din trecut este relativ egal cu al celor în viață, căci la noi vizibilitatea fe­meilor în spațiul public a fost târzie. Abia spre sfâr­șitul secolului XIX femeile nu-și mai sprijină din um­bră soții, ci ies în față, se consacră ele însele unor pro­fesii superioare și acțiuni publice. Până atunci preju­decățile societății conservatoare le împie­dicau emanci­parea, rezervându-le doar rolul de soții și mame, iar pe piața muncii - doar slujbe subordonate. Și totuși, citind Enciclopedia, nu se poate să nu fi fra­pat de numărul mare de românce "pioniere” în diferite domenii. Fără nici o exagerare "protocronistă” și strict documentat, avem prima arhitectă din lume - Virginia An­dre­escu-Haret, prima ingineră din Europa - Eliza Leo­nida-Zamfirescu, prima femeie doctor în drept - Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu, prima din lume în specialitatea neurochirurgie - Sofia Io­nes­cu, geriatrie - Ana Aslan și aș putea continua mult și bine cu exemplele. Mi s-au părut extrem de inte­resante biografiile puțin cunoscute ale unor femei din România care și-au urmat cu pasiune și curaj vocația, au studiat, au muncit din greu și au lăsat realizări notabile în profesii considerate până la ele exclusiv bărbătești. Desigur, e consemnată și în­treaga cohortă de "tovarășe cu coc”, pro­movate în struc­turile de conducere ale statului co­munist, în ge­neral nu datorită meritelor pro­fe­sionale, ci "de­vo­tamentului”, slugărniciei față de Par­tid. Din do­meniul literar, la care mă pricep cât de cât, fi­gu­rează majoritatea scriitoarelor de va­loare și m-am bucurat să o găsesc printre ele și pe di­rec­toarea re­vistei noastre, căreia îi sunt apreciate "stan­dardele jurnalis­ti­ce, stilistice și morale înalte. Inde­pen­dentă financiar și politic, interactivă cu cititorii în do­rin­ța de a-și ajuta semenii și consecventă în promo­varea tra­dițiilor și valorilor naționale, «Formula AS» este de peste două decenii cea mai populară publicație postde­cembristă. În jurul ei, Sânziana Pop a format o ade­vărată școală de presă, descoperind și instruind după propriile exi­gen­țe tineri reporteri de teren ta­len­tați, care aduc în pa­gini locuri, oameni și idei româ­nești ce merită cu­noscute”. Dvs., ca cititori fideli, sun­teți cei mai în mă­sură să confirmați adevărul acestor fraze.

Dorli Blaga, "Tatăl meu, Lucian Bla­ga”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Edi­tu­ra Humanitas (tel. 0732/74.33.82), co­lec­ția "Memorii/ Jurnale”, 382 p. + 16 p. cu fo­tografii.

Mi-a scăpat ediția I, apărută la Editura Apostrof din Cluj în urmă cu câțiva ani. Recomand acum acest volum tuturor celor interesați de opera și personalitatea lui Lucian Blaga, fiindcă el conține nu doar informații biografice fiabile, peripețiile și obstacolele publicării întregii opere poetice și filosofice, ci și ceea ce a găsit fiica în dosarele de Securitate (incomplete) ale tatălui, dar și ale soțului ei, Tudor Bugnariu. Unii informatori fiind și azi protejați, filele cu tur­nătoriile lor au fost sustrase din dosarele de la CNSAS. Pe bună dreptate se întreabă Dorli Blaga, constatând renumerotarea filelor din dosarul tatălui ei: "Fiind vor­ba de una din cele mai mari personalități ale culturii române din secolul XX, cine poate să-și permită să «secretizeze» documente care îl privesc sau să le distrugă, chiar dacă sunt infame? (...) Cine este sau se pretinde a fi atât de competent încât să selecteze ce, din aceste documente, trebuie studiat și ce nu?”. Re­cu­perarea din propria memorie și din arhiva familiei a adevărului privind viața, cariera literară (cu hiatusul revoltător din anii '50), slujbele prin care și-a câștigat Lucian Blaga existența, preponderent modestă, se îm­pletesc cu parcursul existențial al autoarei, de la naștere și până azi. Trebuie spus că, spre de­osebire de urmașii altor scriitori celebri, care s-au mulțumit cu profesia unică de "fiu al lui X”, fiica lui Blaga, absolventă de Fi­zică, a lucrat până la pensionare în domeniul documentării științifice, fiind expertă în organizarea acestui tip de activitate. În afara orelor de serviciu și-a asumat munca (extrem de solicitantă în anii cenzurii) de a îngriji editarea operelor complete ale tatălui ei, cu o abnegație de care nimeni altul n-ar fi fost în stare. Asta pe lângă îndatoririle de soție și mamă a doi copii în perioade de mari lipsuri. Admirabila doamnă Dorli Blaga, acum oc­togenară încă plină de energie, cu trei ne­poți mari, se simte datoare și față de ei să lase o măr­turie conformă cu adevărul, dar neagresivă față de marii ticăloși care din obediență, lașitate, dorință de par­venitism s-au făcut instrumente ale răului. Despre Lu­cian Blaga, viziunea fiicei nu e hagiografică, ci profund omenească, precumpănind cele trăite îm­pre­ună: viața de familie în misiunile diplomatice de la Vie­na, Berna și Lisabona, revenirea în țară și refugiul la Sibiu, după Diktatul de la Viena, reîntoarcerea la Cluj, reformele după model sovietic din anii '47-48, cu eliminarea din viața publică a personalităților ce refuzau să gireze cu numele lor propaganda comunistă, sărăcia și umilirea. Scos de la catedră, epurat din Aca­demie, cu interdicție de a publica, lui Blaga i s-a dat un post mărunt la Biblio­teca Academiei din Cluj și a scă­pat de închisoare doar prin­tr-o confuzie norocoasă de nume. La începutul ani­lor '50, ca să poată supra­viețui, traduce Faust de Goethe (încadrat ca re­mu­nerație la categoria a III-a!). Corespondența trimisă din Cluj fetei sale măritate la București - publicată îm­pre­ună cu alte scrisori ine­dite către familie într-o secțiune a cărții - e semni­fi­ca­tivă pentru strâmtorarea și jignirile suportate de ma­rele poet și filosof, în special din partea lui Mihai Be­niuc, președintele de atunci al Uni­unii Scriitorilor. Res­pectând adevărul biografic, Dorli Blaga nu ezită să vor­bească și despre "mu­zele” poetului - Domnița Gher­ghinescu-Vania, Coca Ră­dulescu, Ele­na Daniello ș.a., dar o face cu o nobilă deli­catețe și com­prehensiu­ne, lăsând doar să se bă­nu­iască tristețile mamei sale, fru­moasa și înzestrata Cor­nelia Brediceanu. Dacă Lu­cian Blaga a avut și noroc, acesta constă în devota­men­tul total al soției și apoi fiicei care au muncit anonim pen­tru gloria lui literară. Prima i-a fost, din iu­bire, secretară, dactilo­gra­fă, documentaristă, sprijin în toate și infirmieră, a trăit ex­clusiv pentru el. Cea de-a do­ua i-a îngrijit destinul pos­tum al operei și a per­pe­tuat me­mo­ria omului în cărți nece­sare la care se adaugă și a­ceas­ta.