"Vânător de securiști”, Marius Oprea este supranumit "Wiesenthal al României” - aluzie la celebrul vânător de naziști, Simon Wiesenthal. Născut la 22 mai 1964 la Târgoviște, Marius Oprea este istoric, arheolog, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A studiat istoria la Universitatea din București. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de profesorul și criticul literar Mircea Martin. Este autorul unei teze de doctorat cu tema "Rolul și evoluția Securității (NULL-1964)”. A debutat ca poet în volumul "Pauza de respirație”. A publicat 12 cărți de poeme și studii istorice dedicate dezvăluirilor despre crimele Securității, din care cităm "Banalitatea Răului”, "O istorie a Securității în documente”, "Securiștii partidului”, "Moștenitorii Securității” și altele. Destituit, în 2010, din postul de președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Marius Oprea a fost repus în drepturi, oferindu-i-se postul de director al Departamentului de Investigații Speciale al aceluiași institut. Grație "arheologiei terorii comuniste”, pe care o practică de ani buni, descoperind și reînhumând, în spirit creștinesc, rămășițele pământești ale eroilor anti-comuniști executați în anii '50, Oprea a adus liniștea și împăcarea sufletească în inimile a sute de familii. Nenumărați martiri, a căror dispariție a fost raportată mincinos de organele represive ca "dispariție pe linia frontului” sau "dispariție în spital, în urma unei grele suferințe”, au fost descoperiți de Marius Oprea, înmormântați în gropi comune, fără cruce, fără lumânare, la margini de pădure sau pe vârfuri greu accesibile de dealuri. De fiecare dată, urmele de gloanțe ale execuțiilor au fost găsite cu ușurință, familiile aflând astfel adevărul ascuns atâtea decenii. Fără tam-tam și publicitate mediatică, istoricul și arheologul Marius Oprea este hotărât să-și continue căutările, din spirit de dreptate și patriotism.
"Trăim într-o lume care funcționează clientelar, pe baza a două idei: ginta și geanta”
- Demis, în 2010, de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, ați fost repus, recent, în activitate. Pe cine supără investigațiile dvs.?
- Ca cetățean aflat într-o demnitate publică, mi-am propus să mă pun în slujba oamenilor, a cetățenilor. Se pare că am înțeles greșit mersul lucrurilor. Puterea politică nu are nevoie de slujbași dedicați tuturor cetățenilor, ci numai oamenilor care o susțin. Din nefericire, trăim într-o lume care funcționează clientelar, pe baza a două idei: ginta și geanta. Adică, al cui ești și pe cine servești. Dar eu nu sunt al cuiva... Tata a fost ofițer în armată, iar mama a pus toată viața ciucuri la căciulițe, într-o fabrică textilă. Sociologic vorbind, sunt prima generație în pantofi. Dacă am fost destituit, înseamnă că am ajuns la adevăruri incomode pentru cineva. Știu însă că nu am greșit. Dacă aș fi greșit, probabil că aș fi fost anchetat și eu, ca unii sau alții dintre foștii demnitari. Ce am înțeles, ca istoric, este că puterea este vremelnică, dar oamenii rămân. Ce am înțeles foarte bine, în funcțiile pe care le-am avut, este că, la noi, încă nu s-a schimbat această filosofie, care ține de mentalitatea comunistă, anume, că există ceva deasupra noastră, și acest ceva se numește stat. În realitate, ceea ce există este cetățeanul, cu calitățile și slăbiciunile lui care, adunate la un loc, fac statul. Din nefericire, încă nu avem o disciplină instituțională profundă. Nu am construit instituții care să-i reprezinte pe oamenii de rând. Din cauza istoriei accelerate prin care am trecut în ultimii 23 de ani, nu ne-am făcut timp să băgăm în seamă toate tulburările și provocările. Eu am vrut să mă desprind de "plutonul tăcerii” și am ales această cale: să le bag în seamă pe toate. Pornind de la victime, gândindu-mă la cei care au murit sau au avut de suferit în pușcării sau azile psihiatrice, mi-am propus să le consemnez istoria. Nu să le fac dreptate, că nu sunt judecător, ci să le povestesc faptele, să rămână pentru viitorime. Ca urmare, reînvestirea mea la institut într-un fel nici nu m-a surprins, pentru că, în toți acești ani, chiar dacă am fost destituit, mi-am văzut de treabă, am umblat pe munți, am descoperit alte și alte victime ale Securității. Costurile le-am asigurat din sponsorizări, dar și din propriul buzunar, care nu este prea mare. Dimpotrivă.
- Povestiți-ne despre "arheologia terorii”, despre săpăturile în urma cărora găsiți oseminte de oameni uciși de Securitate. Ce vă determină să duceți cu atâta pasiune această acțiune obsedantă?
- Strigătul mut al celor din gropile fără nume. Dorința de dreptate. Vreau să scot morții din dulapul uitării. Să scap oamenii de apăsarea incertitudinii în care au trăit până acum. Când descoperim oseminte la o margine de sat sau de cimitir, vin sătenii cu sutele și participă la parastasul reînhumării. Dintr-o dată, anonimii de sub brazda pusă cu atâta lașitate pe umerii lor de teroriștii ce purtau uniforma statului român confiscat de comuniști capătă însemnele creștinești, crucea, lumânarea, slujba de înmormântare și numele de botez, iar acest lucru face parte din tradiția națională. În toate cercetările noastre, preotul, fie ortodox, fie greco-catolic, este pilonul principal. Câtă vreme instanțele civile, parlamentul nu se preocupă de descoperirile noastre și nu umblă în vârful degetelor pe lângă mormintele suferinței înaintașilor, iertându-i pe foștii lideri UTC și UASCR și dându-le liber la ocuparea funcțiilor de demnitate publică în stat, prin legea lustrației, biserica reprezintă singura alinare. În Germania, dacă pui la îndoială holocaustul, poți să fii condamnat. În România, dacă povestești cum i-ai schingiuit și omorât pe partizanii din munți, apari la televizor, la Memorialul Durerii, și primești pensie de merit de la stat. Noi nu avem nici un securist condamnat, nici un criminal care a ucis în numele comunismului. Ceea ce încercăm noi să demonstrăm este că și holocaustul, și crimele comunismului sunt deopotrivă crime împotriva umanității. Statul român debordează de "originalitate”. Invariabil, la toate documentările noastre perfect argumentate, despre securiști care au ucis oameni nevinovați, primim din partea Parchetului apostila NUP (neînceperea urmăririi penale). Toate aceste crime sunt considerate "omoruri” și se prescriu. Pe mine mă tulbură să găsesc, pe Dealul Crucii (Nepos, Bistrița-Năsăud), trei oameni aruncați unul peste altul, aproape îmbrățișați, într-o groapă comună, iar securistul care i-a ucis să umble liber în România de azi, încasând o pensie de 6000 de lei pe lună, poate și mai mult. Mă întristează să văd că statul s-a plictisit de victimele comunismului și de urmașii lor. Statul nu mai vrea să aibă de-a face cu foștii deținuți politici, le-a tăiat o parte din modestele facilități obținute după 1989, le-a tăiat biletele de tratament, ce nu le-a mai tăiat!? Dar nu s-a atins de pensiile foștilor securiști! Nu e strigător la cer? Un motiv al demiterii mele a fost că am introdus în parlament un proiect de lege prin care propuneam ca securiștii să primească o pensie egală cu pensia medie pe economie, iar diferența față de cuantumul actual să fie vărsată Asociației Foștilor Deținuți Politici, pentru crearea unui fond de despăgubire.
"Morții ăștia, pe care-i găsim noi prin munți, sunt coloana vertebrală a poporului român”
- Pe cine mai interesează astăzi dezvăluirile dvs. despre trecut? Unii spun că, pe criza asta, ar trebui să privim mai mult în viitor...
- Eu am o percepție diferită. M-am născut în 1989, nu în 1964! Trăiesc o a doua viață. Față de încercările din prima viață, ceea ce se întâmplă astăzi e o joacă de copii. Dezvăluirea trecutului face parte din... viitor. Cum să înaintăm într-un viitor, hai să zicem "luminos”, dacă nu ne-am făcut puțină lumină în trecut, dacă nu ne-am asumat corect trecutul? Să nu uităm că morții ăștia, pe care-i găsim noi prin munți, sunt coloana vertebrală a poporului român. Încetul cu încetul, noi asta găsim. E un proces de durată, nu se poate face nici într-o zi, nici într-un an.
- Cum ajungeți să descoperiți morminte despre care nu există nici documente, nici relatări orale, nici alte informații?
- Contactul cu osemintele eroilor anticomuniști m-a marcat pentru totdeauna, cu forță și durere. Se miră mulți colegi de "norocul” meu de a descoperi atâtea morminte. Nu spun că am un dar de "a vedea” sub pământ, dar sunt pe aproape... Acțiunea mea îmbracă adesea formele unui ritual. Iată: pun într-o cană două degete, nu mai mult, de vin roșu din partea locului, dar numai din partea locului, nu de la mat sau de la supermarket. Dacă nu găsesc, iau apă de la o fântână. Când ajung, dimineața devreme, în pădure, beau vinul sau apa pe stomacul gol, ca într-o libație magică, și mă plimb însoțit de săpători. Deodată, fără să-mi pot explica de ce, simt că într-un anume loc ar putea fi ceva și mă opresc ca electrocutat: săpați aici, le spun băieților. Așa am găsit amfore romane, dar și multe oseminte de eroi anticomuniști. Astfel am făcut dreptate multor oameni și nu e deplasat să afirm că, deseori, am simțit că sufletele morților îmi mulțumesc.
- Ați primit două înalte distincții ale statului român: Ordinul Național "Serviciul Credincios” în gradul de Comandor, în noiembrie 2000, și, recent, Medalia "Regele Mihai I pentru Loialitate”. Ce semnificație le acordați?
- I-am spus președintelui Constantinescu și-i spun Majestății sale că mă simt onorat că mi se recunoaște dragostea de țară.