Anul acesta, între 16 și 20 mai, s-a petrecut la Paris și la Limours a doua ediție a unui Festival de arte, sub genericul "Din dragoste pentru frumos”. Inițiatorul și organizatorul a fost Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și Meridională. Tema din acest an a Festivalului a fost cea propusă în chip misionar de Patriarhia Română, pentru acest an: Taina Sfântului Maslu și îngrijirea bolnavilor, dar, într-un sens mai larg și mai adecvat, referindu-se la îngrijirea tuturor celor aflați în suferință trupească și sufletească. Drept urmare a activității mele îndelungate alături de Horia Bernea, în cadrul Muzeului Țăranului Român, am fost poftit pentru a doua oară la festival, pentru a spune un cuvânt despre gândirea și manifestările țărănești, dar și pentru câteva reflecții teologice de pe marginea lor, ceea ce a presupus și peregrinări prin tema atât de generos tratată de țăranul român și atât de bogată în manifestări, a morții și a depășirii ei.
Cum atât de concis și de cuprinzător spunea Înaltpreasfințitul părinte mitropolit Iosif Pop: "Cultura în jurul Bisericii și a Evangheliei este darul frumuseții lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, pe care îl întoarcem și noi lui Dumnezeu”. Adoptând acest nobil deziderat, Festivalul și-a respectat numele și s-ar putea spune despre el, foarte pe scurt și la obiect, că a constituit o înșiruire de frumuseți, spre bucuria atât a celor care l-au născut, ostenindu-se îndelung pentru el, cât și a celor care au venit să se înfrupte din această ofrandă spirituală. Sub această specie, a frumuseții, atât de dragă omului firesc, vom spune și noi câte ceva despre Festival.
Frumusețea gândului de pornire
Poate că întâia frumusețe despre care ar trebui vorbit ar fi aceea a gândului de a organiza acest Festival, cu deschiderea lui spre arta bună, cu adevărat elevată și modelatoare, opțiune mai puțin obișnuită în lumea Bisericii de astăzi, fiind lăsată de obicei, în cel mai bun caz, în plan secund. "Vinovați” de acest gând întemeietor cred că sunt, îndeosebi, părintele Emilian Marinescu, consilierul cultural al Mitropoliei, și doamna sa preoteasă, Alexandra, de altfel amândoi cu antecedente în practicarea artelor (părintele cântă la vioară, doamna preoteasă a făcut artele plastice). Ei și-au unit și completat eforturile, au pus în joc toată puterea lor de iubire și de persuasiune, pentru a obține în cât mai mare măsură componente cu adevărat valoroase întru împlinirea acestei dificile manifestări. Și-au aflat printre clericii și mirenii apropiați Mitropoliei "complicii” potriviți. Și, probabil, lucrul cel mai important, s-au bucurat de binecuvântarea și sprijinul necontenit al mitropolitului lor, Înaltpreasfințitul Iosif Pop. Toți acești oameni, de care vom mai pomeni, au permis ca să se pună început bun atât Festivalului, în general, cât și fiecărei ediții în parte, iar punerea de început bun este esențială oricărei bune făptuiri, dar cu osebire celor creștine.
Frumuseți liturgice
Festivalul de la Paris, petrecându-se în perioada postpascală, s-a desfășurat sub semnul mereu repetatei vestiri luminoase cu "Hristos a înviat!”. Ca orice manifestare a Bisericii, și cea de la Paris a avut un nucleu liturgic.Acesta a fost reprezentat, între altele, de două slujbe. La Limours a fost prevăzută (fericită inițiativă!) o slujbă de pomenire pentru personalități de seamă ale culturii românești care au trăit și au murit la Paris. Pomenirea a fost, cum o face îndeobște Biserica, generoasă, neținând cont de gradul de credință sau de apropiere de Biserică al fiecăruia. Lista celor amintiți a fost impresionantă: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ș.a. Cu câteva zile înainte, se stinsese din această viață și pictorul Horia Damian. La sugestia mea, a fost adăugat pe pomelnic și Horia Bernea, care a murit la Paris, fără să fi viețuit acolo, decât cu totul ocazional. Din când în când, Înaltpreasfințitul descindea din soborul de slujitori pentru a cânta el însuși la strană! Pomenirea s-a încheiat noaptea târziu, după celelalte manifestări din program, cu cuvenita pomană. S-au dat tuturor colivă, colaci, sarmale calde și vin de buturugă, adus din țară, ceea ce acolo, în Franța, părea ceva cu totul special.
Frumusețea muzicii tradiționale
Grigore Leșe și fârșeroții din Cogealac
Dintre frumusețile artistice, vom alege să vorbim mai întâi despre aceea care a deschis Festivalul și care a avut impactul cel mai mare, anume despre frumusețea muzicii românești tradiționale. Ea a fost strălucit reprezentată la Paris de Grigore Leșe și de un grup de patru fârșeroți aromâni, descoperiți și promovați de el, în varii locuri ale lumii acesteia "smintite” (cum o numește el). Este vorba de frații Dumitru și Nicolae Zoglu, Mihai Gherase și Vasile Giogi, trei dintre ei octogenari, al patrulea, mai tânăr, numai septuagenar, originari din comuna Cogealac (jud. Constanța). Festivalul s-a deschis cu un concert oferit de cei cinci în impunătoarea biserică Saint-Sulpice. S-au adunat în acea seară de mai, în vechea catedrală, vreo 150 de oameni. Personajul principal, cel care a gândit desfășurarea concertului, a fost maestrul Grigore Leșe. A știut să împletească manifestările proprii, vocale sau din fluier, cu cântarea polifonică a celor patru fârșeroți. S-au așezat spre cântare în fața mesei altarului oameni simpli, care au surprins frumos, de la început, prin străvechile incantații ale cântării lor, venită dintr-o altă lume, cea a începuturilor noastre ancestrale, rămase tainice, când oamenii acestui neam erau încă tare aproape de Dumnezeu. Cântul trecea tulburător, ca o ștafetă prețioasă, de la unul la altul, uneori împletindu-se, alteori despletindu-se, uneori parcă gata să se rupă, alteori ridicându-se biruitor precum păsările cerului în cântarea lor slăvitoare. Oamenii aceia păreau teleportați acolo dintr-o istorie de poveste, care a fost și nu mai este. Nu înțelegeam cuvintele acestor cântece tărăgănate, cu izbucniri înflăcărate din când în când, dar mesajul trecea în bună măsură și fără ajutorul cuvintelor. Repertoriul a fost adaptat genericului Festivalului, cel despre suferință și despre tămăduirea ei. Erau cântece sfâșietoare, de mare jale, dar o jale exprimată cu decență și cu înțelepciune răbdătoare. Prin ei toți, vechea biserică a fost deodată îmblânzită, încălzită spiritual. Comunicarea cu Dumnezeu devenea firească și prietenoasă. Grigore Leșe a încheiat cu un cântec din repertoriul de strană al bisericilor din Ardeal, provenind probabil pe filiera Oastei Domnului: Ridicat-am ochii mei la ceruri.
Frumusețea picturii
Grupul Prolog
Vernisajul expoziției Grupului "Prolog” a avut loc în două dintre sălile de la etajul impozantului Hôtel de Béhargue, un frumos "palat” construit între anii 1866-1867 și cumpărat la 1939 de statul român, pentru Ambasada României. Lucrările, câte două (Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu), trei (Constantin Flondor, Horea Paștina) sau chiar patru (Matei Lăzărescu), au fost expuse pe șevalete "de câmp”, așa cum domnul Paul Gherasim știe atât de bine să le pună de o viață întreagă. Dintre cei șapte, numai cinci au fost prezenți la locul faptei: Paul Gherasim, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Horea Paștina și Matei Lăzărescu. Paul Gherasim fiind inițiatorul, capul și mentorul grupului, a vorbit asistenței destul de numeroase, cu cunoscuta-i sfătoșenie, despre istoricul grupului de pictori, despre cum au început, plecând la Tescani, pentru a desena flori dalbe de măr, întru regăsirea purității naturii și a copilăriei; despre cum își doresc un lucru extrem de dificil, anume, atingerea adevăratei și grăitoarei simplități; despre cum drumul lor este un neîncetat început de studiu, cum de altfel o sugerează însuși numele "Prolog”.
Expoziția a fost ca un abur, ca o adiere de zefir. Cei ce au expus sunt stâlpi ai picturii actuale, dar, cei mai mulți, și stâlpi ai Bisericii. Ei își vor afla loc bun, atât în istoria artei lor, cât și în Împărăția lui Dumnezeu. Sunt atât de diferiți, dar uniți în chip uimitor și, uneori, până la o incredibilă asemănare, de racordarea lor la valorile autentice ale marii picturi din toate timpurile.
Frumusețea muzicii psaltice
Grupul Byzantion din Iași
Vernisajul grupului Prolog a fost premers de producerea unui alt grup, unul de muzică psaltică, de la catedrala mitropolitană "Sfinții Arhangheli”, condus de Ionuț Furtună, unul dintre fondatorii apreciatului grup psaltic "Byzantion”, de la Iași. Au fost interpretate luminoasele cântări din ciclul pascal. Era binefăcător să vezi o atât de curată cântare psaltică în inima Parisului.
Frumusețea poeziei
Omagiu lui Ioan Alexandru și Daniel Turcea
Încă de la București, pictorul Paul Gherasim a avut gândul să însoțească vernisajul pictorilor din grupul Prolog cu muzică psaltică și cu versuri de Ioan Alexandru și de Daniel Turcea. Dorința, în ceea ce privește poezia, i-a fost îndeplinită cu multă implicare și dăruire de părintele diacon Octavian Dabija, actor la originile sale profesionale. A citit din volumele Imnele Putnei și Epiphania.
Frumusețea tradițiilor țărănești
Ritualul pâinii în Basarabia
Datorită interesului și dragului inimoasei doamne preotese Alexandra, componenta etnologică și antropologică privind cultura țărănească s-a dorit, și în acest an, a fi una cât mai bogată, așa că una din zilele festivalului a fost dedicată în chip anume tradițiilor țărănești. Această dedicare a constat într-o serie de conferințe, presărate pe parcursul întregii zile, întreruptă de vernisarea unei expoziții cu caracter etnografic.
În prelegerea mea, am dorit să evidențiez faptul că ceea ce caracterizează foarte pe scurt și foarte apropiat cultura țărănească românească este faptul că este o cultură a Învierii, lucru cu implicații majore în exprimarea sa slăvitoare prin intermediul frumosului. A urmat Grigore Leșe, care a vorbit, cu aplombu-i cunoscut și cu pertinența-i unică în domeniu, despre ceea ce practică și studiază de o viață întreagă, cu alte cuvinte despre horea înturnată, horea adâncată și horea din grumaz, exemplificând la tot pasul spre o mai bună înțelegere. Horea exprimă la nivelul genuin al ființei, dar în același timp atât de profund, legătura omului cu natura, cu semenul, cu Dumnezeu, tânjirea lui după întâlniri supreme. Așa cum este prezentă ea (numai) în unele zone ale țării, reprezintă un tezaur unic în lume.
Doamna Varvara Buzilă de la Chișinău a avut o intervenție extrem de apreciată în legătură cu pâinea, cu felurile în care este ea folosită în diverse ritualuri ale momentelor de trecere (botez, nuntă, înmormântare, pomenirile morților). Mai limpede spus, a vorbit despre colaci, cei atât de prezenți în toate manifestările rituale țărănești și care, cum s-a arătat, au nebănuit de multe forme (în cadrul cercetărilor ei a numărat peste 200 de forme ale pâinii rituale) și cu tot atâtea semnificații simbolice sau iconice. Împletitura pâinii, ca și împletiturile din arhitectura bisericilor, sunt destinate să circumscrie spațiul sacru și să-l apere de manifestarea duhurilor rele. Considera că obiceiurile rituale în legătură cu pâinea sunt încă foarte bine conservate în Basarabia. În partea aceea de țară, constituită acum într-un alt stat, moartea este concepută adesea ca o femeie în alb, ca atare, și doliul este alb pe acolo. În context, a mai vorbit despre "casa mortului”, despre pomii care se fac și se împodobesc pentru mort, despre cele 24 de popasuri de la casa omului mort până la cimitir, deoarece sunt 24 de vămi, despre Paștele Blajinilor, despre faptul că sarmalele de la masa de pomană se dau foarte fierbinți, deoarece se crede că morții se hrănesc cu aburul lor și despre multe altele asemenea, lucruri care au impresionat și adesea au fascinat asistența. Într-un fel, doamna Varvara Buzilă nu este numai o teoreticiană în legătură cu colacii, ci și o bună practiciană, mulții colaci de la pomana de sâmbătă făcându-se sub directa ei îndrumare și supraveghere.
În sfârșit, tot la frumusețea tradițiilor trebuie inclusă și petrecerea câmpenească de încheiere, de duminică după-amiază, după Sfânta Liturghie. O ploaie năpraznică s-a așternut peste lume. Fiecare s-a adăpostit pe unde a putut, pe sub corturi, pe sub streașina bisericii... dar după vreun ceas, ploaia a contenit și a început petrecerea. Un grup de țărani din Oaș au prezentat câteva momente din ritualul de înmormântare, așa cum se practică la ei acasă, înmănuncheate sub titlul "Cântatu' după mort”. Au sunat din "trâmbghițele” lor de metal, lungi ca niște buciume. Scenariul și regia producerii au aparținut domnului Iacob Pop, "profesor, etnolog, culegător de folclor autentic, căutător de tradiții vechi” (după cum ni-l descrie mapa de prezentare a Festivalului). Am putea pune la aceste frumuseți și pe cea a medicinii naturiste, ale cărei rădăcini se află în medicina țărănească. Bunul doctor Pavel Chirilă a prezentat în dimineața zilei de joi, la catedrală, o conferință și și-a lansat două cărți.
Frumusețea fotografiilor
Comori din alte lumi
O componentă deloc neînsemnată a fost aceea constituită de arta fotografică. În expoziția etnografică au fost fotografii vechi de la Muzeul Țării Oașului. Din ele ne priveau chipurile, astăzi parcă atât de greu de deslușit, ale străbunilor noștri, oameni demni și aprigi, din a căror spiță ne tragem, dar a căror moștenire genetic-spirituală se pare că am pierdut-o în mare parte. În același context au fost expuse fotografiile aduse de la Chișinău, referindu-se la întrebuințarea pâinii la înmormântare sau pomenirile morților.
S-a adăugat, în imediată vecinătate, oarecum soră, dar totuși diferită, o excepțională expoziție de fotografii, "Chipuri ale uitării”, propusă, împreună, de părinții prieteni Iulian Nistea, de la Paris, și Ionuț Gânscă, din Cluj, pe o temă extrem de actuală și de incitantă: aceea a suferinței produse de însingurare, o însingurare produsă de neglijarea din partea semenilor, de abandonarea de către aceștia a celor aflați în dificultate. Primul a venit cu scene de stradă citadine (îndeosebi din Paris), celălalt cu portrete (mai ales de țărani). Amândoi au arătat cât de bine poate fi dezvăluită taina persoanei umane aflate în suferință, atunci când ea este privită cu un ochi înțelegător și iubitor, fie și mijlocit de camera fotografică, dacă mânuirea ei se face cu măiestrie. Tulburătoare mărturii... Trezitoare de conștiință!
Frumusețea teologiei
Patimile lui Hristos în icoane
O dimineață a festivalului a fost destinată reflecțiilor teologice în legătură cu suferința și cu alinarea ei. Catedrala a fost plină, mulți oameni stăteau în picioare. Organizatorii au propus o tratare a suferinței pornind de la felul în care sunt prezentate Patimile lui Hristos în iconografia occidentală și în cea răsăriteană. Am avut marea bucurie să-mi prezint intervenția alături de părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard.
Am vorbit despre multele feluri de suferință, despre răbdarea suferinței și despre stingerea și depășirea ei (posibilă numai prin jertfire de sine), despre faptul că omul trăiește într-un ocean de suferință, pe care o produce cel mai adesea cu mare ușurință aproapelui său, despre suferința lui Hristos, despre condiția purificatoare pe care trebuie s-o capete suferința, despre împreună pătimirea cu cel de lângă tine, despre fericire din punct de vedere creștin, despre faptul că viziunea Bisericii este una a tămăduirii de suferință prin suferință, despre suferința pe care o aduce unui creștin faptul de a-i vedea pe cei de lângă el despărțiți de Hristos și despre misiunea pe care o presupune acest lucru. Apoi, câteva gânduri de moarte și de viață, așa cum este ea privită de poeți și de călugări. Și despre altele asemenea...
Suferința poate să dezumanizeze, poate fi odioasă. Este necesară pătrunderea tainei suferinței și a morții celuilalt, lucru posibil numai prin însoțirea cu Hristos Cel răstignit și înviat. Chiar și în cei mai desfigurați de suferință rămâne prezent Hristos întrupat!
Părintele Marc-Antoine și-a exemplificat expunerea prin câteva întâmplări cu tâlc: una dintr-o închisoare comunistă din România, alta dintr-o parohie din Rusia. Concluzia excursului său a fost că avem de-a face cu o prezență a persoanei și în cel mort și că, până la urmă, noi, creștinii, nu vorbim despre frumusețea suferinței sau despre frumusețea morții, ci despre frumusețea în suferință și despre frumusețea în moarte.
Frumusețea teatrului
Povestea inimii
Teatrul a fost reprezentat de trupa "Contraste”, condusă de Dana Cavaleru, și bucurându-se de colaborarea violoncelistului Adrian Naidin, una din multele trupe născute de școala atât de frumos roditoare a lui Dan Puric. Spectacolul lor s-a numit emblematic "Povestea inimii”, și a avut deopotrivă duioșie, umor, gravitate, profunzime. A vorbit, între altele, pe calea pantomimei, despre suferințele noastre de toate zilele, fie ele mai mari sau mai mici. Cei din trupa "Contraste” constituie un mănunchi de tineri talentați, totodată delicați, de o reală frumusețe sufletească.
Frumusețea oamenilor
Sau, cu alte cuvine, frumusețea întâlnirilor, frumusețea ospitalității, frumusețea împreună-petrecerii... Frumusețea oamenilor este, fără îndoială, cea mai de preț dintre toate. Asta, și pentru că ea este cea care le face posibile pe celelalte. Fără a dori să epatez, se cuvine să remarc mai înainte de toate și mai presus de toate frumusețea păstorului celor de acolo, a Înaltpreasfințitului părinte mitropolit Iosif, un om de mare finețe spirituală și comportamentală, de o rară delicatețe, cu o deschidere culturală oarecum rară în lumea Bisericii noastre de astăzi. A fost mereu în mijlocul acțiunii, a fost atent la fiecare participant, ca să fie mulțumit, cinstit, pus în lumină și astfel în evidență. A avut un cuvânt bun pentru fiecare, un zâmbet cald și înțelegător, o atitudine slujitoare și ocrotitoare. Este un mitropolit care știe să fie atent cu toți, să protejeze sensibilitățile fiecăruia, să-i mulțumească, să-l facă să se simtă important, necesar, ocrotit. Are darul rar de a strânge oamenii împreună, într-o inimoasă împreună trăire, de a-i face să con-sune bine. Lucrarea sa întru consolidarea acestei Mitropolii, întru crearea unei reale bune însoțiri a tuturor celor de acolo în această împlinire a fost și rămâne una esențială. După chipul și asemănarea acestui păstor, întru totul minunat, care știe să fie conducător și să conducă fără să ridice tonul, s-a alcătuit parcă întreaga echipă din jurul său, fie ei români sau francezi sau, în nu puține cazuri, provenind din familii mixte.
Cred că partea leului în ceea ce privește bunele aprecieri se cuvine părintelui Emilian Marinescu, consilierul cultural al Mitropoliei, și doamnei sale preotese Alexandra, care l-a secondat îndeaproape, atunci când nu a luat, adesea, chiar ea frâiele acțiunii. Părintele Emilian și soția sa Alexandra sunt două mulțimi unice care se intersectează rodnic, astfel încât eforturile lor uneori sunt una, alteori complementare.
Desigur, nu trebuie deloc uitate maicile de la Limours, care s-au străduit enorm pentru prepararea tuturor bunătăților necesare multelor agape. Lucrarea lor a fost cu adevărat... agapică.
Dintre mireni, l-aș menționa cu osebire pe Gheorghe Cârciu, un oșean de toată isprava, stâlp al Bisericii din Paria. El a dat banii pentru ca un grup destul de numeros de oșeni, în frunte cu primarul din Negrești-Oaș (domnul Nicolae Bura), cu directorul Muzeului Țării Oașului (domnul Remus Vârnav) să vină acolo și să îmbogățească manifestarea cu contribuția lor. Tot el a cumpărat 200 de kilograme de carne pentru micii de serbarea câmpenească, ale cărei încasări au mers în vistieria Asociației "Sfântul Nicolae”, destinată ajutorării de multe feluri a copiilor de români aflați în nevoi, îndeosebi medicale. Cu un cuvânt, se poate spune că în Grădina Mitropoliei de la Paris cresc flori minunate. Oameni extraordinari care stârnesc iubire, iar iubirea lor te face mai bun. Într-un fel, se poate spune că toți acești oameni, precum și alții pe care nu am apucat să-i pomenesc, sunt în ton cu genericul Festivalului pe care l-au creat, sunt oameni frumoși în dorul de frumos, căutând frumosul, promovând frumosul ca pe o cale de apropiere de Dumnezeu.
Datorită densității și intensității manifestărilor am avut impresia că am petrecut acolo mai mult timp decât a fost de fapt. Asta și pentru că frumusețea dă conținut și sens vieții. Cum menționa Înaltpreasfințitul Iosif: "Dumnezeu așteaptă de la noi frumusețe, tot ce trece prin noi, prin mâinile noastre se cuvine să fie sau să devină frumos”. Această împlinire au încercat-o toți cei prezenți la manifestarea de la Paris și Limours, fie ei organizatori sau invitați. Și în bună parte au și reușit!