- Cititorii răspund invitației noastre de a-și povesti biruințele maritale. Nunta de aur este, cu adevărat, o victorie. Chiar dacă drumul spre ea este greu și anevoios -
"Noapte eternă, dragul meu”
Visam ca orice tânără să trăiesc într-un oraș mare, cu multă trepidație la orice pas. Visam să plec din urbea mea natală, "orașul pensionarilor”, cum era numit pe atunci. Într-o zi am văzut o ilustrată a unui mare oraș, realizată noaptea, în care luminile se reflectau în asfaltul ud. M-a cucerit orașul din ilustrată! Întâmplarea face să cunosc, peste câțiva ani, într-o gară mică, un bărbat din acel oraș. A fost ca o premoniție. Ne-am plăcut și, nu după mult timp, ne-am căsătorit. M-am mutat în orașul acela mare, la care visam. Dar, în realitate, luminile lui nu erau chiar așa de strălucitoare. Sau poate erau, dar starea mea sufletească nu mă lăsa să le văd. Părinții soțului meu nu prea mă plăceau, visaseră o altă partidă pentru fiul lor. Am luptat mult cu mine, n-am vrut să fiu învinsă. În fiecare an căutam evadări în spații libere doar pentru noi. Marea era marea mea iubire. Mergeam în mici excursii, urcam cu telefericul și ne simțeam minunat doar noi doi. Timpul a lucrat în favoarea mea. Anii au trecut și părinții lui au murit. Singura dezamăgire este că n-am putut avea copii. Am îmbătrânit singuri. A venit revoluția, soțul meu a devenit șomer, nu-l mai angaja nimeni, era prea bătrân la 58 de ani. Ne-am chinuit mult, toată viața, cumpărând un apartament cu foarte multe rate, ducând o viață modestă, pentru că nu avea cine să ne ajute. La 60 de ani a reușit să se pensioneze. Eu lucram încă. Am fost amândoi bugetari, în domenii diferite, cu salarii mici. Dar nu simțeam sărăcia. Iubirea noastră a supraviețuit tuturor încercărilor, eram amândoi sentimentali și romantici, chiar dacă timpul ne transformase în personajele din poezia lui Minulescu: "În orașul unde plouă de trei ori pe săptămână, un bătrân și o bătrână, două jucării stricate, merg ținându-se de mână”.
Era foarte atent, îmi dăruia flori mereu, mici atenții și felicitări în versuri, cu diferite ocazii. El era Moș Nicolae, era Moș Crăciun! Ce mult îmi lipsesc toate astea! Cât de brusc a venit umbra peste viața mea. Soțul meu s-a îmbolnăvit grav. Au urmat internări în spitale, operații, multă suferință și tristețe. Pe vremea aceea, aveam un Teckel bătrân care-l aștepta la ușă, dar după ce soțul meu a venit acasă după prima internare, cățelușul s-a stins. Presimțise, poate, ceva. În 2011, soțul meu s-a operat ultima dată. De atunci a început declinul. Având imunitatea prea scăzută, a "câștigat” o hepatită, dar n-am tratat-o din timp, nu ieșise la analize. În 2012, ne-am simțit amândoi foarte rău. Ne-am internat la spital în același timp. Eu m-am operat de colecist acut. Am stat doar 4 zile. El a mai rămas. Hepatita îi distrusese ficatul, slăbise foarte mult, nu mai avea putere. A venit acasă. Plângeam mereu când îl vedeam cum ajunsese. El n-a știut niciodată ce are. Nu i-am spus. Am apucat să aniversăm 38 de ani de căsnicie, "cea mai tristă”, cum a spus el. După o săptămână, s-a stins. A murit acasă. Eu i-am închis ochii, eu i-am șters ultimele lacrimi. O durere imensă pentru mine, pe care n-am cuvinte s-o exprim, o trăiesc doar. De atunci, sufletul meu plânge necontenit. Merg mereu la mormântul lui, îi îmbrățișez crucea și îi sărut numele scris pe ea. Seara ies la balcon și privesc în direcția cimitirului și îi șoptesc "Noapte eternă, dragul meu!”. Durerea și singurătatea mă macină. Încerc, dar nu cred că pot trăi fără el. Cu lacrimi în ochi, acum, la finalul vieții, spun că iubirea există și dincolo de moarte. Cu o condiție: să n-o trădezi.
ELEDOR
Fața nevăzută a soarelui
În ziua de 16 mai 2011, eram cu soțul meu în orașul în care el își trăise adolescența ca elev de liceu. Plecasem pe jos, pe la magazine, după cumpărături. Obosiți, ne-am așezat pe o bancă, când, brusc, eu mi-am amintit că exact în aceeași zi, în Iași, cu 60 de ani în urmă, eram la Sfatul Popular, cu două colege de facultate ca martori, la căsătoria noastră. Uitasem amândoi de eveniment. Doamne, și ce poveste frumoasă!
Ne-am cunoscut ca studenți la aceeași facultate. Cu doi ani în urmă, el fusese lăsat la vatră, după ce luptase în cel de al doilea război mondial pe fronturile din Est și Vest. Acum își începuse studiile la Universitatea ieșeană. Colegii mei de an, care fuseseră în vacanța de vară ca brigadieri pe Valea Jiului, repartizați în subordinea lui, îmi spuneau, fără să-i întreb... "bun băiat Mihai...". Într-una din zile am plecat de la facultate împreună, și când am ajuns la poarta gazdei unde stăteam, m-a întrebat dacă îmi plac băieții care fumează. Am întârziat cu răspunsul pentru că el fuma, dar am spus, totuși, "nu”. De atunci a renunțat la țigări; luase acest obicei în timpul celor trei ani de armată, când primeau gratuit câte 20 de țigări pe zi.
La terminarea facultății, a cerut repartiție în orașul meu, unde s-a încadrat la o întreprindere din industria chimică. M-a așteptat până în ultimul an, când ne-am și căsătorit. După ce am dat și Examenul de Stat, am plecat întâi la părinții lui, apoi am venit acasă și de atunci am devenit și în fapt soț și soție. Am început în toamnă serviciul într-o secție productivă. După doi ani, au venit copiii, un băiat și o fată. Am locuit tot timpul împreună cu părinții, dar ca familii separate, fiecare cu cerințele ei. Pe parcurs, mi-am dat seama că soțul meu ținea mult la fidelitate, fără să o impună sau să discute despre ea; nu au existat nici un fel de probleme între noi pe această temă. De altfel, în colectivul cu care lucra, i se spunea "Sfântul”. Locul lui de muncă era de gradul zero în ce privește riscul de incendiu. Tot timpul a avut această sabie deasupra capului. Eu lucram în secție cu mediu toxic și utilaje sub presiune, care m-au determinat în timpul verii să port părul strâns. Nu mi l-am mai desfăcut niciodată. Am rămas așa până în ziua de azi. Sâmbăta eram tot la datorie, iar și duminica, de multe ori, nu era a noastră, fiind solicitați să mergem la muncă fără a fi plătiți. Acasă, mi-am însușit, cum era și firesc, sarcina de mamă, soție și gospodină. Viața intimă dintre noi a fost pe un loc mai puțin important. Valorile în care credeam erau cinstea, încrederea și înțelegerea, ele ne-au ajutat să devenim o familie liniștită și prosperă. Și apoi a sosit și ziua pensionării. Soțul meu s-a pensionat în 1982, în anul când fiica noastră își începea activitatea în Șantierul Naval din Galați, iar eu în 1983, când urma să îmi iau în serios rolul de bunică. Dar ceea ce ne preocupă mai presus de orice în ultima vreme e sănătatea fiecăruia dintre noi. În seninul vieții de până acum se simte ceva ce ne neliniștește: odată cu anii, timpul ni se pare că trece mai repede, existența pare obositoare, suntem mai lenți, nu mai avem răbdare, uităm dacă am luat medicamentele, uităm nume de persoane cunoscute, denumirile unor obiecte, sau, mai bine zis, ni le amintim cu întârziere. Începem să facem ceva și ne trezim că ne-am apucat în același timp de altceva. Dimineața, la sculare, nu mai am răbdare să pregătesc micul dejun, cum făceam cu atâta drag altădată, mă înfurii când văd că a uitat să ia medicamentele. Uneori mai izbucnește și câte o ceartă între noi. Viața ni s-a înăsprit. Am traversat o perioadă acută de iritare și nemulțumire. Nu mai aveam răbdare să fiu cea care invită la masă, mă consideram înjosită, femeia de serviciu a casei. Mă gândeam foarte serios dacă nu ar fi mai bine să ne gospodărim singuri, separat, rămânând în aceeași casă. Pe parcurs, soțul meu și-a dat seama că trec prin tulburări sufletești și a început, câte puțin, să renunțe la preocupările lui separate și să mă ajute la treburile care mă depășeau. Nu-l las să le facă pe toate. Unele dintre ele nu se potrivesc cu un bărbat. Am cedat planului inițial de independență și merg mai departe cu aceleași îndatoriri pe care mi le-am asumat la începutul căsătoriei. Dar nu mai este lumina aceea de la început. Poate că și plecarea copiilor a lăsat în casă un gol, pe care nu ne pricepem să-l umplem, deși ne străduim să regăsim armonia pierdută. Dar în viața mea a apărut ceva nou: frica. Dimineața, când nu îl aud că s-a trezit, mă duc în cameră cu o întrebare cumplită, care și-a făcut loc de la o vreme în mintea mea. Oare... O întrebare care ne urmărește pe amândoi, până în ziua când va veni finalul. Și totuși, viața e mai puternică. Deși avem vârste înaintate (el 90 de ani în iulie, eu 84 de ani în decembrie) timpul nu ne ajunge, mereu avem ceva de făcut și nu luăm în seamă că în orice clipă putem păși pe drumul celor care nu mai sunt.
AURELIA
Reproduceri după Alma Redlinger