Selecția "Formula AS”

Adriana Bittel
Emir Kusturica, "Unde sunt eu în toată po­ves­tea asta?”, traducere din limba franceză și note de Daniel Nicolescu și Dan Radu Stănescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 310 p.

Dacă v-au plăcut filmele lui Kusturica, veți fi cu siguranță interesați de acest volum autobiografic, căci felul cum își povestește regizorul bosniac amintirile are multe în comun cu stilul original al filmelor lui. Același dozaj de umor și gravitate, de comedie și dramă, de pito­resc și profunzime, de specific local și general uman, de energie debordantă și melancolie. Toate vin din lumea natală, acel Sarajevo în care conviețuiau, în anii copilăriei și adolescenței lui Emir, herțegovineni musulmani, sârbi creștini, țigani și alte neamuri, cu toții cetățeni iugoslavi. După suferințele provocate de războaiele interetnice de la mijlocul anilor '90, care l-au determinat să se stabilească în Franța, Kus­turica și-a pus repetat întrebarea ce dă titlul auto­bio­grafiei sale și a decis să-i răspundă în scris: "Doresc să scriu o carte și să-mi fac ordine prin celulele ce­nușii pe unde rătăcesc amintirile mele. Cu sprijinul îngerilor scriitori care m-au învățat să vorbesc și să scriu, vreau să extrag din această învălmășeală ceea ce ar putea rămâne pe veci ascuns”. Căci, deși ui­tarea e un factor de supraviețuire, el refuză să cedeze în fața tendinței actuale de spălare a memoriei și concentrare pe clipa prezentă. De aceea își începe romanul personal cu anii copilăriei petrecute în mahalaua Gorica din Sarajevo, când era mult mai in­te­resat de gașca lui de băieți decât de școală. Mama, Senka, și tatăl, fabulosul Murat - care vor fi per­sonaje principale pe tot par­cursul cărții, fiindcă i-au dăruit identitatea și apartenența la o cultură - fu­seseră partizani în anii '40, dar nu-l iubeau pe Tito, care le trimisese foștii camarazi de lup­tă în lagăr. Murat fusese doar re­trogradat din organismele co­mu­niste centrale de la Belgrad la Sarajevo, unde lucra la Secretariatul pentru In­for­mații al R.S. Bosnia-Her­zegovina, iar Senka primise un post de funcțio­na­ră. Foarte ocupați amândoi, unicul fiu avea libertatea de a hălădui pe străzile măr­ginașe, locuite îndeobște de țigani și oameni săraci, veniți de la țară, iar lecțiile de viață primite acolo au fost mai importante decât materiile școlare. Prie­te­niile legate atunci, în care et­nia și religia nu contau, l-au însoțit apoi prin toate vârs­tele. În 1972, cel mai bun prieten al tatălui său, re­gizorul Siba Krvavac, l-a luat pe rebelul adolescent Emir să facă figurație într-un film al său și i-a ino­cu­lat pasiunea pentru cinematografie. Tot el i-a convins pe părinți să-l tri­mită la Academia de Arte Frumoase de la Praga. Chiar înainte de plecare, viitorul cineast se îndră­gos­tise de frumoasa Maja, care va deține ro­lul principal în viața lui, acela de soție. (Deși e un băr­bat chipeș, ce­lebru și plin de farmec, Emir Kus­turica e și azi soțul Majei și un tată foarte bun pentru cei doi copii ai lor, Stribor și Dunja, acum adulți. Lu­cru mai rar, după cum știți, în lumea vedetelor de ci­ne­ma.) Fai­moasa școală de film de la Praga l-a con­ta­minat cu umorul ceh de tip Hasek și Hrabal, cu aten­ția centrată pe cotidianul omului de rând, nevoit să suporte ab­sur­dul istoriei. Alte mari modele artis­tice față de care își exprimă repetat iubirea sunt scrii­to­rul Ivo Andric și cineastul Federico Fellini, intro­duși în narațiuni mai mult comice, după cum pline de umor amărui sunt și relatările propriilor succese, "Le­ul de Aur” la Ve­neția pentru Ce mai știi de Dolly Bell? (NULL) și cele două "Palmes d'Or” de la Cannes, pentru "Tata în călătorie de afaceri” (NULL) și "Underground” (NULL). În 1988, acceptă pro­pu­ne­rea lui Milos For­man de a-l înlocui la cursurile ți­nute la Columbia Uni­versity și părăsește Sarajevo pen­tru totdeauna, dar cum viața în America nu e pe placul lui, își alege ca loc de exil Normandia, unde își adu­ce toată fa­mi­lia. Războiul din fosta Iugoslavie este subiectul mai multor capitole cu opinii și cazuri per­sonale ce ilus­trează "lupta lăuntrică dintre her­țe­go­vinean și ființa umană”, căci patria ajunsă de nere­cu­noscut îl doare, iar pentru situația ei îi acuză pe po­liticieni și pe puternicii lumii. Povestindu-se pe sine și ai săi, Emir Kusturica își pune și întrebări gra­ve despre morală în lumea contemporană, manipu­lare prin televiziune, despre moarte și supraviețuire. Totul în același mod extravagant, suculent și emo­țio­nant ca și în filmele lui.