Legenda lui "Față neagră”

Ciprian Rus
* E plin Ardealul de povești care mai de care mai cutremurătoare, dar nici una nu are, parcă, atât de mult mister precum povestea lui "Față neagră”, aventurierul baron Vasile Nopcea, care ziua era comite suprem al Hunedoarei, iar noaptea, se spune, era tâlhar la drumul mare. Povestea care a înspăimântat Ardealul la mijloc de secol XIX e încă vie în ținutul Hațegului, acolo unde se găsesc și azi castelele înstăpânite odinioară de baronul Nopcea. Un personaj de roman, șarmant, puternic, și cu, și fără mască *

Spaima Ardealului

Era un om important, nimeni nu se îndoia de asta. Un om puternic, zvelt, așa și-l aminteau cei care avuse­seră de-a face cu el. Inteligent și stăpân pe sine, mereu cu un pas înaintea celor chitiți să-i vină de hac. De-a lungul anilor, multor bandiți li se dusese vestea pentru faptele lor, dar - și asta era, din păcate, singura certitu­dine a tuturor - acest om care îngrozise Ardealul nu era un borfaș oarecare. Chiar și când tâlhărea, o făcea cu stil. Iute în mâ­nuirea armei, își arăta ele­ganța desăvârșită dacă se ajungea, cumva, la duel. Nu-i vedeai trăsăturile fe­ței, dar strălucirea ochilor dindărătul măștii celei ne­gre trăda satisfacția celui care știe exact ce valoare are colierul pe care tocmai îl luase de la gâtul câte unei contese fandosite. I se spunea "Față neagră”.
Trebuie că în viața de zi cu zi era un personaj de frun­te al societății ardelene de dina­inte de 1848, prins între efer­ves­centa viață mon­denă a Pes­tei, Vienei, Clu­jului și Aradu­lui, între partidele de vânătoare cu amicii săi din elita nobiliară și galantele re­cep­ții date de contesele vremii. Ei bi­ne, acest conte sau înalt func­ționar, ce va fi fost, se trans­for­ma, la adă­pos­tul nopții și al dedesubturilor zonei Hațe­gului, pe care le știa ca nimeni altul, într-un bandit cum nu mai cu­noscuse Transilvania. Apărea de unde nu te așteptai, pe poteci ferite, călare pe un cal negru, în straie ce-i trădau ștai­ful și cu fața acoperită de pânza neagră ce i-a adus po­recla care a îngrozit vreme lungă ținutul. "Față neagră” lovea întotdeauna la sigur, ba un poștalion care trans­porta lucruri de valoare, ba o contesă aiurită, scăpată, ca printr-un blestem, de sub ochii vigilenți ai gazdei sau ai celor ce o însoțeau, ba trăsuri în care se aflau no­­ta­­bilități ale vremii, culmea, taman când dă­duse norocul peste ei la o partidă de cărți ori când înca­saseră o sumă frumușică dintr-o tranzacție imobiliară sau dintr-o camătă. "Este strigător la cer ca într-un im­periu civilizat din Europa, în plin secol XIX, un bandit precum «Față neagră» să-și facă astfel de cap și să pună pe jar o întreagă provincie!”, tunau ziarele vremii. Teama se răspândise rapid. Nu doar bo­gătanii tremurau de frica lui. Tremurau și crâșmarii, ca nu cum­­­va "Față neagră” să le intre peste clientela bă­noa­­să, tremurau și târgoveții ce umblau cu agonisea­la după ei, tremurau și călătorii, tremurau și țăranii, căci lui "Față neagră” i se dusese vestea de mare crai. Su­cise mintea multor fete frumoase, în timpul escapa­de­lor sale, și se zvonea că avea țiitoare cât e Hațegul de mare... Dar, mai mult decât de forța și de șarmul lui "Față neagră”, lumea era îngrijorată de altceva: de uria­șa lui putere din viața reală. Cine putea fi acest "Fa­ță neagră”, de nu-i veniseră de hac nici șefii jude­țului, nici gărzile imperiale, cine putea fi acest om care știa dinainte cursele ce-i erau întinse și care, pe dea­supra, știa întotdeauna când bogații sau când institu­țiile importante din zo­nă aveau de făcut trans­porturi de valoare?
Umblau tot felul de zvonuri, se născoceau tot felul de scenarii. Un­­de dispărea "Față nea­gră” după ce dădea loviturile, căci nimeni prin satele din jur nu mai dădea de el după atacuri, nici o patrulă alertată rapid nu-i dădea de urmă? Folosea tre­ceri printre dealuri și prin munți numai de el știute, îl ascundeau mân­­drele sale sau avea tuneluri subterane care-l scoteau de pe o parte a Mure­șului pe cealaltă, sau care-l duceau, de ce nu?, chiar la el acasă, într-un conac sau într-unul dintre nu­me­roasele cas­tele din zona Ha­țe­gului? Cine putea fi acest "Față neagră”?
Lumea era suspicioasă din cale afară. De la o vreme, se ajunsese până într-acolo că absolut nimeni nu mai putea fi deasupra de îndoială. Mulți se îngrozeau numai la gândul că temutul "Față neagră” ar putea fi cine bă­nuiau ei. Se și temeau să spună cu voce tare așa o gro­zăvie. Părea prea de tot... Dar dacă "Față neagră” era tocmai cel mai bogat om din Hațeg și din părțile Za­ran­dului, însuși comitele suprem al Hunedoarei, temu­tul baron Nopcsa Laszlo de Silvaș - Vasile Nopcea, cum îi spu­neau românii, cei de-un neam cu el? Numai la gândul acesta se cutremu­ra tot Hațegul. Și totuși, cine putea fi atât de puternic, încât să știe tot ce mișcă prin întreg ținutul, și atât de nebun încât, deși avea o avere colo­sală, să-și riște pie­lea, aventurându-se în bă­taia flinte­lor ca un tâlhar oare­care, la drumul mare? "Cine, dacă nu un Nopcea?”, gândeau numeroșii ina­mici ai puter­nicului comite...

Doi "fani”

Când vine vorba de baronul Nopcea, Emerich Szu­hanek și colegul său din conducerea Asociației Petro­Aqua din Petroșani, Ovidiu Rizopol, sunt cei mai "în temă”. De-a lungul anilor, bătând Hațegul de la un ca­păt la altul, au ascultat zeci de variante "bătrânești” ale legendei lui "Față neagră” și au citit tot ce se putea citi despre baron, și în bogatele documente de limbă ma­ghia­ră, și în izvoarele de limbă română. "Baronul Nop­cea avea o avere colosală. Era urmașul unei puternice fa­milii nobiliare românești din Silvașu de Sus, ce fu­sese maghiarizată și care deținea castelele de la Făr­cădin (azi Berthelot), Săcel și Zam, și numeroase sate, pă­șuni și păduri în jurul acestor proprietăți. Din 1833, baronul Nopcea a fost, vreme de peste un deceniu, co­mite suprem peste Hunedoara. Un om însetat de pu­tere, cu apucături feudale în plin secol XIX, extrem de bogat și foarte temut, așa se știe despre el”, îmi poves­tește Ovidiu Rizopol. Se pare, însă, că Vasile Nopcea moștenise de la strămoșii săi nu numai blazonul și bogăția, ci și dorul de necurmat pentru aventura dusă la extrem, chiar și dincolo de litera legii. "Scrie un­deva foarte frumos un cronicar ungur, că familia Nopcsa, cum apare numele maghiarizat după 1700, a fost mereu o familie de răzvrătiți, de aventurieri, o familie nesupusă regulilor vremii, dornică de libertate, care nu a avut niciodată probleme să încalce legea, dacă așa o cerea spiritul de aventură”, "piperează” po­vestea Imi Szuhanek.
Poziția socială și istoria de familie "pledau”, deja, împotriva baronului Nopcea. Apoi, tot mai multe deta­lii, devenite legende, dădeau dreptate bănuielilor că Vasile Nopcea ar fi unul și același cu temutul "Față nea­gră”. Multe dintre ele s-au transmis cu "înflorituri” până în ziua de azi. "Zice că la un bal, cum era pă atuncia, o doamnă mare și-o văzt zorzoaniele furate de «Fața neagră» la nevasta lui Nopcea, la gât, și-apăi atunci o intrat, dară, mulți la idei...”, îmi dezvă­luie George Bala, un bătrân sfătos, de 92 de ani, de lângă Zam, o poveste care circula prin zonă pe când era el însuși copil. Alte versiuni, mai livrești, spun că, de fapt, Agnes Kozma, prima soție a lui Vasile Nopcea, a ieșit la o plimbare cu trăsura, pe când baronul era plecat într-o călătorie, și că a fost atacată de "Față nea­gră”, pe care l-ar fi recunoscut drept soțul ei. Moar­tea pre­matură a acesteia, ca și presupusele încercări ale lui Vasile Nopcea și ale amantei sale de a o otrăvi pe Agnes, învăluie în și mai mult mister legenda lui "Față neagră”.
Cu timpul, îmi spun Imi Szuhanek și Ovidiu Rizo­pol, tot mai mulți aventurieri din banda lui "Față nea­gră” au fost demascați. O pălărie cu monogramele pre­torului județului, mâna dreaptă a lui Vasile Nopcea, a fost găsită la locul unui jaf, în vreme ce Makra Aron, magistratul-șef al județului, a fost recunoscut în timpul unei tâlhării. Unul dintre dușmanii declarați ai lui Nopcea, un nobil din familia Zeyk, care s-a pus să in­ves­tigheze pe cont propriu identitatea lui "Față nea­gră”, a fost găsit otrăvit, într-o bună zi. Apoi, rapoarte de zeci de pagini făcute de poliție dispăreau fără urmă... Devenise tot mai clar că ceata lui "Față neagră” era formată din înalți potentați ai zonei, care acționau sub acoperirea autorităților. Și atunci, în mod firesc, lumea se întreba cine poate fi șeful acestora, dacă nu chiar comitele, baronul Vasile Nopcea. Întrebarea a rămas veșnic fără răspuns, căci "Față neagră” nu a fost prins. Banda lui și-a mai făcut de cap mult și bine, pentru ca veștile despre faimoșii tâlhari să se piardă abia în vâltoarea Revoluției de la 1848.

"Față neagră” și mănușa albă

E plin Ardealul de legende despre baronul Nopcea. Le afli și la Zam - le știe și fostul primar, și angajații spitalului aflat în fostul castel al familiei Nopcea, le știe și badea Bala, și fata de la birtul din sat, și bătrânii care beau o bere la umbră, în arșița verii. Le afli și la Săcel, de la paznicul castelului părăginit în care a trăit baronul în anii tinereții lui aventuroase, le afli și la Berthelot, în vechiul Fărcădin, unde își doarme somnul de veci Vasile Nopcea. În atâta amar de ani, legenda a devenit, pur și simplu, adevăr, ca și cum colbul din ca­pătul drumului tocmai ar fi fost ridicat de galopul armă­sarului negru al lui "Față neagră”. "Vinea așe, pe după deal, noaptea, pă întunieric, fura ce găsea de furat, și-apoi fugea printr-un tunel pă sub Murăș, până pă eia parte, la Piatra lui Filip”, îmi spune unul dintre bătrâni. În copilărie, se jură, a dat peste o groapă mare sub Piatra lui Filip: "Aia cre' c-o fost ieșirea!”. Fostul pri­mar din Zam, Gheorghe Sicre, a văzut recent, cu ochii lui, o gură de tunel din piatră roșie, lată de aproa­pe un metru, care trecea pe sub școala din Zam, la doi pași de fostul castel al lui Nopcea. Tânărul doctor Dan Grecu, directorul medical al Spitalului de Psihiatrie din Zam, care își are sediul în fostul castel de vână­toa­re al baronului Nopcea, a copilărit într-una dintre de­pendințe pe vremea când tatăl său era director. "În copilărie am aflat tot felul de povești incredibile: câini care intrau în tunel la Zam și ieșeau după câteva zile la Silvaș, la celălalt castel al baronului. Toate poveș­tile de genul acesta au întețit legenda lui «Față nea­gră». Ceva adevăr există: s-au găsit urmele unui posi­bil «tunel de serviciu», o poartă subterană dezgro­pată cu ocazia unor lucrări de amenajare, pe vremea când cas­telul devenise spital. O gură a presupusului tunel astu­pat, se zice, de următorii proprietari, familia Cser­novics, există încă în pivnița clădirii anexă a caste­lu­lui, în care am copilărit eu, și care azi este dis­pen­sarul comunal.Din păcate, vârsta și mijloacele teh­nice din acea vreme nu mi-au permis «excavațiile» atunci, în copilărie, dar nu e târziu niciodată...”, se amu­ză doctorul Grecu.
Dacă legendele cu baronul Nopcea sunt la tot pa­sul, despre adevărata sa viață se știu prea puține. Li­cen­țiat recent în istorie, doctorul Dan Grecu a între­prins numeroase cercetări privitoare la Revoluția de la 1848 din Ardeal și a descoperit, astfel, detalii extraor­dinare despre fostul comite suprem de Hunedoara. "Refugiat de la Deva la Zam, din cauza evenimentelor revoluționare, baronul Nopcea îi cere Episcopului Andrei Șaguna să vină în comitatul Hunedoarei pentru a preîntâmpina izbucnirea unor alte tulburări, prin po­vățuirea poporului. Vizita Episcopală are loc în apri­lie1848, ocazie cu care Andrei Șaguna predică și în biserica din Zam. Punctul culminant al acelor zile este prezența baronului, care renunțase de puțin timp la funcția sa de comite, la Adunarea de pe Câmpul Liber­tății de la Blaj, alături de conducătorii români. Aici a fost ales vicepreședinte al delegației române ce avea să-i prezinte Împăratului, la Viena, revendicările ro­mâ­nilor ardeleni”, îmi povestește Dan Grecu. Unul din­tre contem­po­ra­nii ba­ronului, Fran­cisc Hossu-Lon­gin, expune în me­mo­­riile sale un episod memorabil, avându-l în prim-plan pe Va­sile Nopcea. "Baró Nop­csa Lászlo, la depunerea jură­mân­tului pe Câmpul Libertății, și-a ridicat mâna dreaptă cu mă­nu­șa pe ea și atunci i-a strigat Papiu Ilarian: «Va­silică Nopcea, jos cu mănușa!». Netulburat, «vinovatul» și-a rupt mă­nușa și a aruncat-o cu fală la pământ, con­tinuându-și jurământul, drept dovadă cât de mult ținea la românitatea sa, - ceea ce ungurii nu i-au uitat până ba chiar și după moarte”. La fel descrie momentul și Iu­dita Secula: "40.000 de români ridicând mâna dreaptă spre cer, cu trei degete împreu­na­te, jură luptă pentru libertate, frăție și drep­ta­te. Ba­ro­nul Ladislau Nopcea, fiul preotului român din Făr­că­din, a ridicat spre jură­mânt mâna îmbrăcată în mă­nu­șă albă. Bărnuț, care era la tribună, lângă el, cu Pa­piu Ilarian și Gheorghe Bariț, au strigat - de au auzit toți de prim-prejur: «Jos cu mănușa, Vasilică Nopcea!». Baronul a scos mănușa - și au jurat cu toții”.

Pe urmele blestemului

Afișarea românității l-a costat scump pe Vasile Nop­cea. "Ungurii-l făcură «cap de bandiți», «față neagră», «tiran», «spionul camarilei austriece», in­cen­diind și jefuindu-i castelul de la Zam, împingân­du-l în procese și în faliment, de care nu a putut scăpa până la moarte”, scrie, impresionant, Francisc Hossu-Longin. Atanasie Sandor surprinde și el dramaticul epi­sod din viața baronului: "Honvezii, și cu ei și alți unguri [...] ajungând până la Zam, au dărăpănat tot palatul lui Nopcea, ducând de acolo, cu un cuvânt, toată visteria din camere, de un preț foarte mare, fel de fel de haine, mătăsuri căutătoare și argintării...”. Imediat după revoluția din '48, baronul Vasile Nopcea și-a vândut castelul familiei Csernovics. O afacere bună, s-or fi gândit noii proprietari. Dar Nopcea le vân­duse castelul cu tot cu legende și cu tot cu bleste­mul ce avea să-l urmărească pe el însuși. Împătimiți ai jocurilor de noroc, cei trei fii ai doctorului Csernovics Mihaly au pierdut castelul la cărți! Unul s-a sinucis, altul a înnebunit pe loc, iar ultimul a fugit în lume. Doar o aripă a Spitalului de Psihiatrie din Zam mai amin­­tește, azi, de castelul de odinioară. O intrare ele­gantă, străjuită de copaci exotici, cum sunt cu zecile în minunăția de parc, prin care bolnavii se plimbă aga­le, căutând, parcă, liniștea demult pierdută a locului.
Castelul Nopcea de la Săcel, fosta reședință princi­pală a baronului, aflată la doi pași de Sântămărie Or­lea, e, la fel, un monument închinat deșertăciunii vieții. Ca un majordom uitat de vreme, un paznic te întâm­pină la poartă, iscoditor și, deopotrivă, încurcat că tre­buie să-ți spună că ai bătut drumul degeaba, că stă­pâ­nul nu e acasă. Nu te mai miră să afli că fostul castel a devenit, pe vremea comunismului, sanatoriu pentru copii cu tulburări mentale grave, așa cum nu te miră nici faptul că, în loc să investească într-un loc atât de încărcat de istorie și de legende, statul a lăsat caste­lul în paragină. "Ăsta e blestemul!”, îmi spune gardia­nul pus de autorități tocmai ca să aibă grijă să nu se mai întâmple vreo nenorocire, să cadă pereții sau grinzile peste turiștii rătăciți sau peste copiii din sat. Totul e sco­rojit, și afară, și înăuntru. Fărâme de vechi vitralii scrâș­nesc sub pantofi, la fiecare pas. Balustrada dichi­sită te-ndrumă, ca într-un vertij, spre saloanele de la etaj, lambrisate cu lemn de nuc, exact ca la 1800, după gustul rafinat al baronului Nop­cea. Acoperișul e gata să se pră­bu­șească, însă cre­nelu­rile tur­nu­rilor, roase până la că­ră­­mi­da sângerie, stau încă pe pi­­cioa­re, precum plopii cu care se întrec în semeție. O cucuvea bur­­zuluită și-a făcut cuib în gea­mul fostei clopotnițe. Ca un exe­cutor tes­tamentar venit să con­state îm­plinirea bleste­mu­lui...

Erou de roman

Greu lovit de turbulențele lui 1848, renegat de nobilimea maghiară, dar și de mulți dintre românii alături de care jurase la Blaj, "Vasilică” Nopcea, fostul comite suprem al Hunedoarei și omul cel mai puternic al re­giu­nii, se retrage definitiv din viața publică, pre­ferând o viață liniș­tită, la Deva, el, unul dintre ma­rii aven­turieri ai Ardealului. Vechile sale fapte nebu­nești ar fi fost date, cu siguranță, uitării, și chiar legen­da lui "Față neagră” ar fi dispărut cu generațiile, dacă de­monii trecutului nu l-ar fi ajuns din urmă, pe neaș­tep­­tate, pe baronul Nop­cea.
În 1860, cea mai mare editură din Pes­ta scotea, cu mare tam-tam, ultimul ro­man al celebrului pro­­zator ma­ghiar Jó­kai Mór. Apărut în patru vo­lu­me, "Săr­ma­­nii bogați”, po­ves­tea unui nobil arde­lean ce devenea, noap­tea, tâlhar la dru­mul mare, se anunța un "bestseller” garan­tat. Vestea despre car­tea lui Jókai Mór a fă­cut înconjurul impe­riu­lui, de la Viena până la Arad, Cluj și Deva și, în scurt timp, nu mai exista nici o în­doială pentru nimeni: personajul "Față neagră”, baronul Hatzegy Lenart din cartea lui Mór, "cel mai bogat om din ținutul Hațe­gului”, care îi jefuia cu banda lui de tâlhari pe nobilii bogați din Ardeal, era chiar baronul Vasile Nopcea! Înspăimântătoarele le­gende ale Hațegului deveniseră literatură în toată pu­terea cuvântului, iar meșteșugitul scenariu imaginat de Jókai Mór era, pentru mulți, con­firmarea clară că baro­nul Nopcea fusese, într-adevăr, acel "Față neagră” care, în urmă cu câteva decenii, băgase Hațegul în sperieți. Toate descrierile din roman, toate personajele care-l însoțeau, iubitele pe care le avea prin tot Hațe­gul, întâmplarea cu colierul furat, descoperit la un bal la gâtul soției sale, toate confirmau bănuielile trecute ale oamenilor. "Întâmplarea a făcut ca resentimentele și denigrarea la care baronul Nop­cea a fost supus din partea contemporanilor săi ma­ghiari să se întâlnească cu talentul și gustul pentru senzațional al lui Jókai Mór, care a cules povestea în timpul călătoriilor sale în Ardeal. Așa s-a ajuns la faimosul personaj de roman «Față neagră», baronul-bandit”, susține doctorul Dan Grecu, acreditând ideea, susținută de unii istorici, că legendele pe seama baro­nului Nopcea i se trag acestuia de pe urma cutezanței sale de la Blaj, când și-a afișat, deschis, ro­mâni­tatea.
Baronului nu i-au căzut deloc bine popularitatea ex­tra­or­dinară pe care car­tea a avut-o în epocă și nici felul în care era pri­vit de lume, după citirea aces­teia. Nopcea i-a in­tentat autorului ro­ma­nului, Jókai Mór, două pro­cese pentru calom­nie, luptând pâ­nă la capăt ca să-și apere onoarea. Avea să piardă, însă, am­bele pro­cese. Pe 18 ianua­rie 1884, Jókai Mór declara, solemn și pu­blic, ca și cum ar fi do­rit să pună capăt pen­tru totdeauna spe­culațiilor provocate de romanul său, că "nu există nici o ase­mănare între perso­na­jele din «Săr­manii bogați» și vreo per­soană în viață”. Știa bine ce spune Jókai Mór: baronul Vasile Nopcea, marele aven­turier al cărui nume devenise sinonim cu "Față neagră”, se stinsese din viață, la 90 de ani, cu exact șase zile mai înainte, pe 12 ianuarie 1884!

Fără mască

Puțini l-au mai văzut la față pe baronul Nopcea după 1848, după ce s-a retras la Deva, și încă mai puțini după toată nebunia cu apariția romanului lui Jókai Mór. Memorialistul Francisc Hossu-Longin a avut acest privilegiu, când l-a însoțit pe George Barițiu la o întâlnire cu vechiul său prieten revoluționar de la Blaj. A fost o întâlnire memorabilă, care ne dezvăluie un Nopcea octogenar, uman și emoționat, departe de imaginea de zbir din legende. "...înăuntru, în mijlocul odăii, pe un fotel mare, se vedea figura impunătoare a bătrânului baron. Când ne-a văzut (pe mine și Barițiu) că urcăm treptele, bătrânul octogenar își ridică bra­țele și, îmbrățișând pe moșucul nostru, esclamă româ­nește: «Dragă Ba­ritz! De mult nu ne-am văzut!Îți mulțămesc că ai venit să mă cercetezi!», apoi l-a sărutat pe ambele fețe ale obra­zului și a început a plânge cu hohot. Tot astfel și George Barițiu, nu-l mai slobo­zea din brațe, și apoi a început a plânge și el ca un copil. În viața mea nu mi s-a dat un moment atât de emoționant, vă­zând pe acei doi bătrâni, pe care îi știam că cine sunt - cum se așază lângă olaltă ținându-se de mâini, încât părea că nu se vor mai despărți”.
La anii senectuții, baronul Vasile Nop­cea trăia într-un cerc de elită, în care cu greu puteai intra și din care lesne ieșeai, dacă afla, cumva, că citiseși "Sărmanii bogați”. Îi ura profund pe cei care văzu­seră cartea și nu ascundea asta nimănui, sporind astfel controver­sele legate de persoana sa. Unei singure persoane îi ier­tase, totuși, faptul că ci­tise cartea lui Jókai Mór: Mariei, soția doctorului Balogh Pal, confidenta sa de suflet, pe care, ani la rând, o vizita, neapărat, de două ori pe săptămână. Era o femeie cultă, distinsă, pe gustul baronului. Ei i se "spo­ve­dea”, la ceas de seară, ei îi încredințase toate doruri­le, toate aventurile și sufe­rințele vieții lui. Iar doam­na Maria nu i-a trădat încrederea. A păstrat până la sfâr­șitul vieții secretul greu de dus al destăi­nui­rilor sale. Numai ea l-a cu­noscut pe temutul "Față neagră” cu ade­vărat. Fără mască.