Sărbătoare în pășunile raiului

Otilia Teposu
Demult, în Șirnea, un sat aflat sub crestele Pie­trei Craiului, timpul nu se măsura cu "pana ceasului”, ci după rânduielile legate de oi: "vremea mulsului”, "coborâtul din munte”, "mă­sura laptelui”. Zilele șirnenilor se socoteau după alte repere, ce n-aveau nimic de-a face cu viața grăbită a celor de la oraș.

De când se știu, șirnenii și-au îm­părțit traiul cu animalele pe care le cresc, în mare parte din nevoia de a trăi, dar și din încăpățânarea de a fi în fruntea tuturor ciobanilor din satele cuprinse între Munții Piatra Craiului și Bucegi. Asprimea vieții li se citește și azi în cutele săpate pe obraji, în mâinile bătătorite și-n căutătura aproape mereu încruntată, ce se deschide, însă, atunci când e vorba de animalele lor.
Pe vremuri, satul Șirnea era încă plin de tineri, și când jucau bărbații la nunți, se cutremurau temeliile lumii. Duduiau munții de sârbe, brâuri, hore și chindii. Dar acestea toate au rămas acum uitate și mai trăiesc doar în povești, fotografii și amintiri, pen­tru că, așa ca în multe alte așezări de munte din Ro­mânia, oamenii s-au împuținat. Unii au coborât la câm­pie, la o viață mai ușoară, alții s-au mutat în ci­mitirul de pe dealul bi­sericii. În ultima vreme, zilele acelea renasc, totuși, ca o adiere a unor vremuri apuse, dar nu și uitate, când șirnenii încearcă să refacă din cioburi, viața satului de altădată. Un astfel de prilej este și "Măsura laptelui”, sărbătoare străveche, cu ca­re începe cel mai frumos anotimp al anului în Șirnea: anotimpul fânului.

Pleașa

Așa se numește dealul pietros și plaiul cu iarbă aspră de pe culmile lui pe care, de când e satul, vacile ies la păscut. Laptele lor de seară, muls la lumina tre­mu­rată a stelelor, miroase a cimbrișor și coada șori­ce­lului, are gust de țintaură și de crețișoară, de gălbioară și sas­chiu, buruieni parfumate care umplu poienile. Pleașa este o avere obștească, pe care șirnenii și-au trans­mis-o și au gospodărit-o din tată în fiu, după re­guli stră­vechi. Dreptul de a duce un număr de oi și de vaci pe Pleașă se moștenea și se întreținea cu zile de muncă. Și nimeni nu se dădea înapoi, pentru că, de cum era întreținută Pleașa, depindea laptele binecu­vântat al animalelor, adică, la urma urmei, câștigul și traiul. Așa că era normal ca acolo, în capătul Pleșii, să se adune șirnenii și-n anul acesta, în ultima duminică a lunii iunie, la sărbătoarea laptelui. Au adus cu ei brân­ză în coa­jă de brad, caș afumat, urdă dulce și sărată, cârnați, slă­nină și pastramă, bulz ciobănesc fript pe jar, miel prăjit la frigare, balmoș cu caș proaspăt, țuică moale de Voi­nești, fiartă cu mirodenii, ca să-i aștepte cum se cu­vine pe cei veniți de departe: neamuri și nepoți stră­mutați la oraș, turiști, dansatori, cântăreți și fluierași de la Dâmbovicioara, Runcu, Dumbrăvița și Bran. Sărbătoarea câmpenească s-a încins, jocul și muzica au umplut văile și, pentru câteva ore, chiar și cei mai bătrâni șirneni parcă au înflorit. Pentru o zi, inima Șirnei a bătut, a cântat și a ju­cat tinerește, în iarba în­florită de pe culmea înal­­tă a Pleșei.

Sufletul satului

Azi, în Șirnea mai tră­iesc mai puțin de un sfert din șirnenii de altă­dată. Tot mai multe case rămân goale, tot mai mul­te ogrăzi rămân ne­co­site, cotropite de ier­bu­rile ce se înalță, arse de soare și neputin­cioa­se, către cerul ucigător de fierbinte. În sat au venit mulți străini care și-au făcut case mari și cabane, dar pentru ei locul nu este decât o des­tinație de vacanță. Șir­nea nu poate supra­viețui decât tot prin șirneni, care au, așa cum spunea primarul Marian Pâtea, "datoria de a ține viu sufletul satului”. Iar "Măsura laptelui” este o dovadă că sufletul lor este viu. În acest sat de munte, în care principala acti­vitate a locuitorilor este creșterea animalelor, ziua aceasta este o mare sărbătoare, pe care o așteaptă toți cu nerăbdare și interes. Ciobanii mă­soa­ră laptele pe care îl au animalele, pentru a ști câtă brân­ză trebuie să dea stăpânilor de oi toamna, la răvășit. De fapt, se mă­soară câștigul, venitul anului pastoral. E adevărat că efectivele de animale au scăzut, totuși, încă mai sunt crescători de animale în Șirnea și cât vor fi pe pământ, sărbătorile strămoșești trebuie duse mai de­parte, preluate de la bătrâni și predate nepoților. "Poa­te că celebrându-le an de an, vom putea gândi și spera la o renaștere a acestei ocupații de crescător de ani­male, așa cum a fost ea cu zeci și sute de ani în urmă. Ori­cum, noi suntem deschiși pentru orice inițiativă care sus­ține promovarea tradițiilor și a locurilor din Șirnea. Vrem să facem cunoscute aceste lucruri, pen­tru că și turismul es­te o soluție pentru dez­voltarea tuturor zonelor montane în care, din ca­u­za climei, a condițiilor de mediu, în afară de creșterea anima­le­lor nu prea există alte ocupații pentru săteni”, a spus primarul Marian Pâtea. Cel mai bucuros să audă asemenea vor­be a fost nea Viciu Țăposu, Iosif, pe numele din buletin, ani de-a rândul președinte al obștei sătești, care nu se putea să lipsească tocmai de la sărbă­toarea laptelui, chiar dacă acum are peste optzeci și cinci de ani. A venit însoțit de vecinul lui, scoțianul Ronald G. Young, care-și pe­tre­ce verile la Șir­nea, într-o casă veche, refăcută în spiritul tradiției locului. Scoțianul vine de mulți ani în Șir­nea, îi place satul, îi plac oamenii, le știe obiceiu­rile, pos­tează informații și fotografii despre ei pe blogul personal și-i face astfel cunoscuți în lumea întreagă. Nea Viciu și-a adus vecinul ca să-l facă părtaș și la bucuria acestei zile de vară. "E fain că se mai ține sărbătoarea asta”, spu­ne nea Viciu, "până vor mai fi vaci și oi pe-aici, pe dealurile astea, e musai să ne ținem de tradiție. Că satul ăsta prin asta a trăit de când e el, de sute de ani, prin animale, și eu, după pă­rerea mea, tot așa zic, că tot prin ani­male se poate salva. Numa o țâră de inițiativă să fie, la ăi mai tineri, și-un pic de grijă față de țărani, la ăi de ne conduc, și așa s-ar face trebile bune pentru toți”.

Sărbătoare străveche

În anii '60 ai veacului trecut, Șirnea a fost declarată primul sat turistic din România. Atunci a apărut și ideea de turism cultural și au fost reluate două sărbă­tori mai vechi: "Iarna la Șirnea” și "Mă­sura laptelui”. Inițiatorul reluării acestor sărbători a fost învățătorul Nicolae Frunteș, omul despre care șirnenii vor­besc și acum ridicându-și pă­lăria în semn de respect. El a fost mentorul care i-a scos pe șirneni în lume, cu dansuri, jocuri, obiceiuri, el a ținut viu spi­ritul gospodăresc, comu­ni­tar, el i-a învățat nu numai li­te­rele alfabetului, ci, mai ales, să-și poarte cu mândrie în lu­me, oriunde ar ajunge, neamul și obârșia. Și, ca o minune, un alt "luminător al poporului”, fiul lui, profesorul Radu Frun­teș, duce mai departe crezul părintelui, că sufletul satului ro­mânesc nu va muri, atâta vre­me cât se res­pec­tă formele civilizației ancestrale, adică tradiția. Doi oa­meni tineri, un primar și-un profesor, au făcut ca în­tr-o zi luminoasă de vară un sat bătrân, de sub culmile Pietrei Craiului, să-și sărbă­torească bucuria de-a fi.

La asfințit

A fost o zi plină de voie bună la Șirnea. Pleașa a fost plină de oameni, a fost o pa­radă a costumelor popu­lare, muzică și dansuri. La vremea asfințitului, au apă­rut și vaci­le, și Gicu al Aldii, zis Țacă, zis Țăn­dă­rică, și-a luat gă­leata nouă, pregătită anume, și le-a muls în fața sătenilor. Vor­bele lui s-au auzit peste toată adu­narea: "Mai mult cu un litru decât anul trecut!”, ceea ce înseamnă că e bine, că și anul ăsta șirnenii vor asculta bucuroși clopotele oilor și tălăngile vacilor din pășunile raiului de pe Pleașa.