Ciorba de urzici
Atunci, în vara aceea când ciorba de urzici a devenit cea de-a opta minune a lumii, cea mai aromată, mai aburindă și mai fierbinte dovadă a faptului că sunt viu și mă bucur, am întâlnit-o pe ea. Am auzit-o mai întâi râzând: râdea de parcă lumea ar fi început atunci, cu râsul ei, râdea de parcă mâine n-ar mai fi existat, râdea ca și cum dimineața, munții, soarele care se ridica încet deasupra pădurii o ascultă și i se supun, ca și cum ea ar fi inventat tot ce trebuia să știm, ca și cum, în lipsa ei, am fi rămas mai departe în bezna plină de frig pe care tocmai o părăsiserăm. Râdea al naibii de frumos, și am râs și eu. Apoi a intrat în penumbra aceea din cabană și ne-a privit o vreme, cum sorbeam din ciorba de urzici, ca dintr-o a opta minune a lumii. Nici nu știu dacă era frumoasă. Era pur și simplu acolo, în pragul ușii, ea și toată lumina dimineții, fata cu cel mai frumos râs din lume. Era tot ce trebuia să simt atunci, era tot ce aveam nevoie. "Voi sunteți ăia care s-au rătăcit”, a zis. Nu era nici măcar o întrebare. "N-ați murit”. Nici asta nu era o întrebare. Am tăcut, doar nu ne întrebase nimic, doar știa dinainte cine suntem și ce ni se întâmplase, iar ea a râs încă o dată, încet, în șoaptă. Apoi a ieșit. Am mâncat mai departe. Bucuria era totuna cu ciorba de urzici.
Apoi le-am povestit tuturor, o dată și încă o dată, cum acolo, la lacul Avrig, soarele s-a acoperit de pâclă și s-a lăsat ceața, cum ceața ne-a acoperit cu totul și n-am mai văzut nimic, cum am luat-o, bezmetici, înainte, fără să mai vedem marcajul, iar, de la un punct încolo, nici măcar poteca, cum, din ceața aceea vie, stranie, a început dintr-odată să ningă, cum am simțit frigul și înserarea aproape, acolo, sus, la peste două mii de metri, în inima bătrână și tăcută a munților Făgăraș. Le-am povestit oamenilor care ne ascultau (și nu erau puțini, era o tabără întreagă care își așezase corturile chiar lângă Cabana Bârcaciu) ce înseamnă să simți cum spaima mușcă adânc în tine, odată cu ninsoarea, odată cu frigul, odată cu ceața și umbrele înserării. Le-am povestit ce înseamnă să urci și să cobori orbește peste stânci, ce înseamnă să cauți puțină lumină, o urmă de potecă, un semn de viață, orice. Și ce înseamnă să nu le găsești, atunci când ninsoarea se oprește și te trezești singur, în mijlocul unei tăceri asurzitoare, în mijlocul celei mai înspăimântătoare frumuseți cu putință. Să fii singur, doar tu și prietenul tău bun, și să se lase noaptea. Atunci te oprești și știi că n-ai să mai ajungi la cabană, că va trebui să-ți găsești un adăpost sus, pe creste, și asta repede, până când întunericul nu te va înghiți cu totul. Că adăpostul ăsta va fi o văgăună pe care o vei acoperi cu pietre, pentru ca vântul să te lase o vreme în pace. Noaptea aceea de iulie, cea mai lungă și mai friguroasă noapte a vieții mele, noaptea aceea din Munții Făgăraș, în care mi s-a părut că aud oameni și câini, când toată viața mea de 16 ani a început să se amestece cu repeziciune într-un miliard de imagini fără sens. Sau așa mi s-a părut atunci. Abia de dimineață, nu era nici 6, ieșiți din adăpostul de pietre care ne-a salvat viața, lucrurile s-au limpezit și am văzut, departe, deasupra pădurii, poteca pe care trebuia să o urmăm. În nici patru ore eram la Cabana Bârcaciu și terminaserăm de mâncat ciorba de urzici. Era iulie, era soare, simțeam că vreau să dorm. Am dormit.
M-am trezit spre seară, după un somn lung, de moarte. În poiană se făcea deja focul, băieții și fetele se strânseseră aproape, cântau la chitară. Am zâmbit. Aveam 16 ani și, cu siguranță, nimerisem în cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Am ieșit din cort, am întrebat cât e ceasul, simțeam vântul cald, mirosul de cetină. Cântau "Râpa”, știam versurile pe dinafară, nu-mi plăcuseră niciodată. Până atunci. "Arăți ca și cum ai vrea să mănânci cinșpe porții de ciorbă de urzici”, mi-a spus o fată cu părul lung și apoi a râs. Era râsul acela, râsul pe care credeam că-l visasem, râsul care nu putea fi adevărat, cel mai frumos râs din lume. Am râs și eu. Nu, eu nu râdeam la fel de frumos. "Șaișpe”, am spus, era tot ce-mi trecea prin minte să spun. Ea râdea oricum, doar că de data asta se însera și o puteam privi mai bine, doar că de data asta râdea la ceva ce spusesem eu. Când râdea, i se însenina fața, râdea cu toată ființa, de parcă ar fi fost locuită doar de un duh al bucuriei. Aș fi vrut să-i spun asta. N-am îndrăznit. Aveam 16 ani și n-aveam curaj să spun prea multe lucruri. Am tăcut. Ne-am așezat lângă foc și am cântat. O vreme a stat lângă mine, o auzeam cum cântă, cum respiră, cum tace. O priveam pe furiș. Nici asta nu îndrăzneam să fac prea mult. Târziu, când se făcuse noapte de-a binelea, iar din flăcări nu rămăsese decât jarul, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit s-o caut când ajung la București. Nu, nu avea nevoie să știe cum mă cheamă. Eram băiatul cu ciorba de urzici. I-am spus că da, că am s-o caut. A doua zi nu mai era. Plecase. Râdeau și alte fete în poiana de la cabană, dar nu aveau râsul ei. E de ajuns să închid ochii. O aud. E lângă mine.
TRAIAN T COȘOVEI
Fata de la dozatorul de înghețată
Vara... toate femeile înseamnă iubire, iar la mare te îndrăgostești întotdeauna, chiar dacă vii cu dragostea de acasă. Vara... fluturarea în briza ușoară a unei șuvițe parfumate de păr ori sclipirile unor inele pe degete lungi, frumos lăcuite, au darul de a ne face să reinventăm dragostea. Fetele orașului se îmbracă în rochii superb colorate, iar pielea lor bronzată se răzgândește tandru în luminile apusului, ca o îmblânzire a nisipului în umbrele piramidelor. Vara... toate parfumurile iau forma trupului de femeie și ies pe bulevardele devorate de lumini ale melancoliei, purtând în brațe buchete de floarea-soarelui. Iar secundele trec înspre ore, în adieri înșelătoare ca un suspin, ca un zâmbet, ca o insomnie de mângâieri...
Am coborât în gara Constanța ca din întâmplare, însă nimic nu părea să fie întâmplător. Orașul meu mă chema, ca în fiecare an, cu argumentele lui albastre. Imensa sculptură hidraulică a maestrului Lucaci nu funcționa la acea oră. Dar bazinul era plin. M-am bucurat de răcoarea apei, după care m-am lăsat "purtat” de briza răcoroasă a dimineții, am tras adânc în piept aerul sărat venit dinspre mare și am traversat bulevardul, cu gândul să mă așez la o terasă, la o masă de plastic, sub o umbreluță Tuborg, evident. Am comandat o bere, în timp ce priveam în jur clipind des, ca să mă obișnuiesc cu lumina dimineții. Străzile din jurul Gării se animau în ritmul plecării și sosirii trenurilor... mai ales al sosirilor, căci vremea frumoasă atrăsese mulți turiști.
Cum până la întâlnirea cu amicii mei constănțeni mai era destulă vreme, am plătit, am coborât treptele terasei și am pornit pe jos spre centru. Nu era prea cald, așa că am trecut cu pas ușor pe lângă locul în care fusese Hotelul Continental, am făcut la dreapta și m-am îndreptat spre Piața Ovidiu, în ritmul muzicii tranzistoarelor și casetofoanelor pe care vilegiaturiștii le cărau după ei, odată cu prosoapele și umbrelele de plajă.
Mi-am dat seama că soarele urcase bine pe cer, pentru că străzile erau deja pustii... lumea coborâse pe plajă. Pe trotuare, tarabagiii dădeau zor să pregătească porumb fiert, covrigi, plăcinte, mici gustări și zaharicale. În piață, chiar vis-a-vis de statuia lui Ovidiu, am poposit la o terasă aproape pustie... doar câțiva localnici, la o masă vecină, se bucurau că mersese bine anul acesta cu închiriatul camerelor la sezoniști...
N-am zăbovit mult. Am făcut un ocol să văd Moscheea, Muzeul, Farul Genovez, Cazinoul și Acvariul. Apoi m-am întors în centru pe lângă Portul Tomis. Era vremea să mă îndrept spre Satul de Vacanță, unde eram așteptat, pe seară, de dragi și buni prieteni.
În confortul precar al unui taximetru dotat cu aer condiționat și brăduți decorativi ce emanau miros de lavandă, am parcurs Bulevardul Mamaia (altădată Lenin). Când am ajuns în dreptul Delfinariului, amiaza era pe isprăvite, iar animația era mare. Vilegiaturiștii se încurcau între ei, se zvârcoleau să-și facă loc prin mulțime, se auzeau muzici cu damf de bere și miros de mititei... totul lua calea gurilor însetate și înfometate. Cozile erau interminabile, zgomotoase și violente. Cea mai jalnică figură o făceau fotografii ambulanți, cocoșați de mingi, bărcuțe și colaci viu colorați, târând după ei ba o cămilă din cârpă, ba o maimuță încă vie, dar înspăimântată de hărmălaia generală. Nu se fotografia nimeni. Mirosul grătarelor înfierbântate îi atrăgea pe toți, hipnotic, ca o sinucidere colectivă cu mangal...
Simțeam nevoia să rămân singur, să privesc valurile risipindu-se pe țărm... caligrafia firmelor luminoase ori siajul vreunei bărci cu vele dispărând după diguri...
Tocmai când mă întrebam cât ar putea să coste un taxi până la București, am zărit, cu o bucurie istovită, firma unei terase: "Casa Argeșeană”. Dar muzica părea mexicană, pentru că venea de la localul de alături, așa cum fata de la dozatorul de înghețată părea ireală: adică foarte frumoasă pentru căldurile acelea.
M-am așezat la o masă de la care să o pot admira în voie. Deși înconjurat de mașinăriile ciudate ale vacanței (călușeii ce se învârteau în gol, mașinuțele electrice care scoteau scântei, barăcile de tir care bubuiau ca la Verdun) nu vedeam decât misterioasa apariție feminină: cu păr lung de culoarea abanosului și ochi verzi sclipind drăcește, a vicii proaspete, necunoscute. Îmi imaginam mersul ei exotic, ce ar fi făcut să tresalte un întreg continent... Apăruse de niciunde, ca o ploaie pe mare, ca un dans de nicăieri. Parfumul ei, zâmbetul, gesturile, gusturile, culorile, carnea, amprenta, gleznele ei, dualitatea și hedonismul în care se scălda atât de natural, ca într-un jacuzzi de fină senzualitate - toate mă duceau cu gândul la petreceri fastuoase, dezmăț luxuriant, opulența simțurilor, parfumuri rafinate... Până și motoarele Rolls Royce ar fi tăcut la trecerea ei. Doar așa, din răutatea că ar fi putut s-o piardă.
Târziu în noapte, ea, iubita mea de la dozatorul de înghețată, s-a "împrăștiat” în mii de cioburi ale unui puzzle pe care nu aveam să-l deslușesc niciodată, iar eu, rămas singur la masa din Satul de Vacanță, mă gândeam la drumul de întoarcere acasă și la toamnă - două vicii gemene, bătrânicioase...
LILIANA URSU
Câte puțin despre iulie și iubire
De când mă știu, am fost îndrăgostită de... luna iulie. Și cum există o simetrie a întâmplărilor, pentru mine ele au toate un punct comun: iubirea.
Părinții mei s-au cunoscut în iulie și s-au căsătorit după numai o săptămână. Evident, tot în iulie. Dragoste la prima vedere, dragoste fierbinte de iulie. Și o căsnicie fericită, care a durat o jumătate de secol, până ce doar moartea i-a despărțit.
Eu am venit pe lume tot în iulie. Cum altfel? Cu o zi înainte de nașterea mea, când tot cerul Sibiului mirosea a fânețe, a flori de câmp, și a Palma Maicii Domnului, tata de mână cu mama au urcat dealul de deasupra Gușteriței. I-a cules cele mai frumoase flori de câmp, i-a cântat: ”Fetele de la Sibiu”, "Pe Mureș și pe Târnave” și i-a șoptit tandru: "Va fi o fetiță frumoasă ca tine. Îi vom pune ce nume vor nașii, dar și Maria, ca s-o aibă în pază mereu Maica Domnului”. Și mama i-a răspuns fericită de alegerea tatei: "Va fi a treia generație de Mării, mama, eu și ea, de va fi fetiță, iar de va fi băiat, Marian să se cheme”.
Seara, când au coborât dealul (mama avea brațele încărcate de flori) au trecut și printr-o livadă plină cu pomi pe roadă, și tata i-a povestit o legendă care spunea cum marele compozitor Johann Sebastian Bach, într-o iarnă aspră, ca să salveze de la îngheț și ultimul măr din livada sa, l-a înfășurat în partiturile manuscris ale concertelor sale brandenburgice. Mici fapte de iubire. "Ca niște licurici într-o noapte de iulie”, a șoptit mama.
Când au ajuns acasă, pe strada Balanței, tata i-a propus mamei să-i facă portretul. Trebuie să amintesc că tata era inginer și că nu desenase și nu pictase în viața lui. Mirată, mama l-a întrebat dacă vorbește serios. El a zâmbit, a luat un creion și o hârtie și a așezat-o pe mama pe un fotoliu. Și a pus la cererea mamei un disc, cu concertele brandenburgice. Și a început să o deseneze. A durat până pe la miezul nopții. A ieșit un portret superb, pe care îl am și acum, înrămat pe biroul meu. A doua zi era luni, 11 iulie, și mama m-a născut între ziduri vechi de cetate, unde se afla, pe atunci, maternitatea sibiană. Acasă m-au adus câteva zile mai târziu, într-o trăsură încărcată de tata cu flori. Din marea milă și dragostea lui Dumnezeu și a Maicii sale Sfinte, eram o familie fericită, Ioan și Elena Maria, cu prunca lor, Liliana Maria.
Și iată că acum, după o jumătate de veac și mai bine, mă aflu la Brașov, vărul dulce al Sibiului. E tot iulie și eu viețuiesc în Valea Cetății, preț de o vară. Spre seară, obișnuiesc să cercetez pădurea, în căutare de... pene de ciocârlie, pentru cuvinte de aur, cu peruzele vocale și rubinii, consoane cu care să pictez poeme pe nasturii rochiilor de mirese.
Uneori, număr de pe Tâmpa ferestrele luminate din vale. Ca niște boabe de rouă trecute prin raze. E o noapte de iulie, ce se furișează ca o pisică în ființele noastre nescrise de fulgere sau de fânețe, ci numai de blânde nalbe transparente și de caprifoi și, uneori, de roata norocului din Stejăriș.
Fiul prietenilor mei schiază în plină vară, pe câte o limbă de ghețar din Piatra Craiului. De aceea, poate, când coboară din munți, schiurile lui au mireasmă de zăpezi inocente, dar și de boabe de zmeură. Vorbindu-i, e ca și cum m-aș întoarce la o altă viață. Doar cât o drumeție de o clipă pe strada Sforii, când intri copil și ieși bătrân.
Și ca un film 3D rulează, acum, în ziua toridă de iulie, bătălia de la Moara de Hârtie din Brașov, din vara lui 1611, când Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, a fost făcut praf și pulbere de către Radu Șerban, aliatul brașovenilor, care au bătut în cinstea lui o monedă cu inscripția: ”El crede în cal și car, noi însă în ajutorul lui Dumnezeu”.