CORNEL ILIE - "Cred că a simți românește este mai important decât a trăi românește”

Ines Hristea
Liderul formației VUNK, altfel decât îl cunoașteți

Revelația Basarabia

- Cel mai recent videoclip al vostru, "Scapă-mă de ea”, are dublu impact: unul muzical și altul... sen­timental-patriotic, exprimat fără dubii astfel: "Filmările au avut loc în Chișinău și lângă Bucu­rești. Nici în Moldova și nici în Ro­mânia inimile nu s-au stricat, ci bat la fel, în limba română. România este o lume, nu doar o țară”. Cum se explică atașa­mentul tău față de Basarabia? Există vreo legătură de familie?

- Nu, nu există vreo legătură directă, legătura e de natură sentimentală. Am tot auzit povești despre ce se întâmplă în Moldova, despre cum sunt cei de-acolo... În toate variantele posibile: că sunt mai orientați spre ruși sau, din contră, spre români, că sunt mai patrioți sau că sunt mai puțin patrioți... Am cunoscut apoi câți­va basarabeni care trăiesc în România, am stat de vorbă cu ei și mi s-au părut foarte speciali. După care - coincidență sau nu - am primit o invitație să cântăm în Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani de la înfiin­țarea clubului de fotbal "Zimbrul Chișinău". Am acceptat, curioși să vedem cum stau lucrurile la fața lo­cului. Între timp, ne-am gândit să filmăm și ultimul nostru videoclip acolo, iar textul expli­cativ de la final l-am scris în Chișinău, după trei zile petrecute în acest oraș, trei zile care ne-au "luminat”. Am descoperit acolo niște oameni foarte, foarte frumoși, niște oameni simpli, în sensul de curați la suflet, niște oameni mult mai buni decât noi din multe puncte de vedere, niște oameni firești, naturali în sentimente și-n gesturi, niște oameni incredibil de sinceri, foarte talentați și extrem de muncitori. Am descoperit niște oameni cu multă tărie interioară. Mă gândesc că trebuie să ai multă tărie ca să reziști într-o situație ca a lor, în situația în care ești lăsat să plutești precum frunza în vânt, de parcă ești al nimănui... E o situație complexă acolo. Am întâlnit oameni care știu limba română, dar nu vor s-o vorbească și oameni care știu rusa, dar nu vor să vor­bească decât în românește. Frustrările moldovenilor se simt, nu trebuie să ai vreun radar sensibil pentru asta, și totul e din pricină că nimeni nu le spune clar: "Sun­teți ai noștri”... Am aflat o mulțime de povești, care de care mai cutremurătoare, dar cea care m-a mar­cat cel mai mult e cea pe care am auzit-o repetată de mai multe persoane, și anume că, prin anii 2000, deci foarte aproape pe firul timpului, moldovenii nu aveau voie să vorbească în limba română și că dorul le era așa de acut încât, atunci când mai întâlneau câte-un român venit acolo în vizită din România și aveau astfel ocazia să schimbe câteva cuvinte în românește, îi podidea plânsul de fericire. Mi s-a părut îngro­zitor!... Apoi am descoperit că acolo oamenii au păstrat un soi de spirit de frățietate, pe care noi l-am cam pierdut. Să-ți dau un exemplu: noi am cântat pentru clubul "Zim­brul Chișinău", un fel de Steaua București de la noi. Rivalii lor sunt cei de la "Dacia Chișinău", echi­valentul lui Dinamo de la noi. Ei, oamenii din condu­cerea Dacia Chișinău sunt fanii noștri. Ca atare, au decis să vină să ne salute și să asiste la cântarea noas­tră. Ceea ce a fost însă extrem de surprinzător pentru noi a fost să vedem că autocarul "Dacia Chișinău" par­case în fața clubului "Zimbrul", fără nici o problemă, că nu a fost nici o problemă ca membrii conducerii Da­cia să treacă prin marea de suporteri ai Zimbrului, și să pătrundă în vestiarul clubului rival ca să ne aducă daruri. Așa ceva în România nu s-ar putea întâmpla! Dinamo în vestiar la Steaua? În primul rând, din cauza galeriilor, care ar lua foc. Și pentru că tot am ajuns la capitolul exemple concrete, să-ți mai povestesc ceva: în timp ce ne aflam acolo, am primit și două invitații din partea presei - una ca să mergem la un post de ra­dio și alta ca să participăm într-o emisiune de tele­viziune. Nici unii dintre jurnaliștii respectivi nu știu­seră de venirea noastră în Chișinău, nu erau pregătiți pentru interviuri, dar, cât ai clipi - pentru că interviu­rile au fost făcute "din scurt” - s-au documentat și ne-au pus niște întrebări excelente. În România, nici la radio și nici la televiziune, nu mi s-a întâmplat să mi se ia vreun interviu atât de profesional! Am fost uluit de compe­tența lor! De-altfel, la modul general, din ceea ce am văzut, în toată sfera media și arte, au un nivel de profesionalism mult mai ridicat decât cel din România.

- Deci, nimic negativ pe harta Moldovei?

- Privind la rece, firește că sunt și aspecte negative. De pildă, mergând pe stradă, ți se pare că te întorci în timp, în România de la începutul anilor '90. Cum arată firmele, vitrinele, cum sunt aranjate maga­zinele... Totul e rămas în urmă. La fel ca și reclamele și orice formă de publicitate! Apoi, felul în care se îmbracă lumea și, mai ales, femei­le: la zece dimineața, ele sunt îmbrăcate ca și cum ar veni sau s-ar duce în club. Sunt machiate și îmbrăcate ca de zece noap­tea! Pentru noi pare kitsch, dar pentru ei e un mod de viață. Și, în fond, de ce le-am lipi pe frunte eticheta de înapoiați? Până la urmă, e o chestiune de percepție.

- Mai visează, oare, basarabenii, la unirea cu România?

- Experiența mea directă a fost limitată, și ca timp, și din perspectivă geografică, în sensul că eu nu am stat decât în Chișinău, așa că nu pot să mă pronunț la nivel general, nu știu care este si­tuația în zonele rurale. În Chi­și­nău, însă, mi se pare că oamenii în­clină mult mai mult către Româ­nia, decât către Ru­sia. Și ce do­va­dă mai bună decât faptul că oriunde te duci, totul e scris în limba ro­mână?! Cel mult, pot să găsești tex­te în variantă bi­lingvă, în română și rusă.

"România, te iubesc”

- Din câte am aflat, v-ați propus să repetați expe­ri­mentul Basarabia. Toate videoclipurile pieselor de pe viitorul al­bum urmează să fie filmate în străi­nătate, în țări în care trăiesc comunități de români.

- Da, eu și colegii mei ne-am gândit că-n felul acesta putem să atragem aten­ția asupra acestor români de departe, des­pre care noi nu auzim decât din știrile de presă, presă care, după cum știm, vâ­nea­ză mai ales as­pectele negative. Ne-am gândit că putem să determinăm o parte a publicului nostru să devină con­știent, căci, primind acest mesaj din partea noas­tră, s-ar putea să înceapă să ciuleas­că urechile. Și aici mă refer, în special, la puștii pe care i-am câștigat de partea noastră, cu piesa "Pleacă”. Pen­tru că res­tul, cei de peste 25 de ani, au deja con­turată o opinie. Deși, chiar și ei pot să bene­ficieze de acest imbold și astfel, cu interesul "re­suscitat”, s-ar pu­tea să des­co­pere ele­mente noi, infor­ma­ții care să le întă­reas­că părerile sau, din contră, să le schimbe. Deci, vom conti­nua cu aces­te filmări, iar următoarea destinație pe care ne-o pro­punem este Anglia. Pro­ba­bil că vom ajunge acolo prin septembrie.

- Cum de nu te numeri și tu printre românii pe care vrei să îi vizitezi? Nu te-a bătut niciodată gândul să rămâi în străinătate?

- Eu sunt dintre cei care vor să rămână aici și să lupte până la capăt, fiindcă sunt convins că în România poate să fie cu mult mai bine și pentru că nu m-aș simți confortabil cu mine însumi, știind că nu am contribuit în nici un fel la acest bine viitor. Asta nu înseamnă că îi condamn pe cei care pleacă, sperând că pot obține mai mult de la viață, sau pentru că aici, pur și simplu, nu-și găsesc un loc de muncă, indiferent de nivel. Dacă e să fie cineva de condamnat, atunci aceștia sunt cei care-i lasă să plece, cei care-i împing să plece, creând o stare de fapt care blochează oportunitățile. M-a bătut și pe mine gândul ăsta al plecării în străinătate, prin 2004. Aș fi vrut să văd cum e să lucrezi cu alți oameni, care au o istorie diferită în spate, dar tot muzică voiam să fac. Lucrurile însă nu s-au legat, și-atunci am con­si­derat că ăsta era un semn, că probabil nu acela era drumul meu. Am rămas aici și mi-am văzut de treabă. Revenind însă asupra problemei: nu cred că e rău că unii pleacă, dar, în egală măsură, unii trebuie să și rămână, pentru că altfel ne-am duce pe copcă. Țara nu e doar un concept, țara e un organism viu, de care tre­buie să ai grijă, pe care trebuie să-l ajuți să se dezvolte, pe care trebuie să-l hrănești cu fapte bune și cu gânduri frumoase, pe care trebuie să-l protejezi, altfel se stinge și, până la urmă, moare și se spulberă în colbul istoriei.

- Oare românii care pleacă sunt pierduți defini­tiv?

- Nu cred că se poate da un verdict global. Sunt unii care pleacă și, după o vreme, se întorc, aducând cu ei experiența unor alte sisteme, știința de a lua ceea ce e bun din străinătate și de a reproduce aceste aspecte pozitive și acasă. Sunt alții care pleacă și nu vor să mai audă, în vecii vecilor, de România. Uite, doi dintre foștii mei colegi din Vank, Alex și Victor, au plecat din țară, și-au făcut un rost în străinătate și nici nu mai concep să revină în România. S-au rupt definitiv și nu mai există cale de întoarcere. Ceea ce eu, personal, nu pot să înțeleg. Adică nu pot să înțeleg ce poate să de­ter­mine o astfel de ruptură definitivă. Apoi, sunt cei care nu mai concep să revină în România, dar nu pen­tru că le-ar merge foarte bine în străinătate, nu pentru că sunt pe deplin fericiți acolo, prin depărtări, nu pentru că s-ar fi integrat perfect în acea altă lume, ci doar pentru că le e rușine, pentru că: "Da' ce-o să zică oamenii?”, oamenii fiind rudele și cunoștințele de-aici. Ceea ce eu iar nu pot să înțeleg. Să te con­damni la o viață amară, plină de resentimente și de tristeți, plină de regrete și de dureri, numai ca să eviți un potențial oprobriu al câtorva cunoștințe, care ți-ar putea consi­dera întoarcerea ca pe o demonstrație a eșecului... mi se pare absurd. Aceștia din urmă, într-adevăr, mi se par completamente pierduți, fiindcă ei, practic, sunt ca niște strigoi, sunt prinși între două lumi și și-au pierdut acel "acasă” fundamental. Nu în ultimul rând însă, cred că trebuie să ne gândim și la românii născuți și crescuți în străinătate, dar ale căror familii au avut grijă să le hrănească românismul, au avut grijă să-i învețe că "noi suntem români”, au avut grijă să le păstreze și să le transmită tradițiile, au avut grijă să-i învețe limba... Poate să pară paradoxal ce spun, dar eu cred că oame­nii aceștia s-ar putea să fie mai români decât noi, ro­mâ­nii din România. Pentru că ei văd o Românie idi­lică, o Românie așa cum a fost cândva și ar fi trebuit să rămână, pentru că ei nu se lovesc și nu sunt măcinați constant de toate mizeriile traiului de zi cu zi din so­cietatea românească. Noi, cei de-aici, am învățat să trăim românește, ei, cei de-acolo, au învățat să simtă ro­mânește și cred că a simți românește este mai im­portant decât a trăi românește.

Oalele muzicale

- Să trecem de la familia altora, la familia ta. Ce le datorezi, în mod special, părinților tăi?

- Am avut noroc de o familie care s-a ocupat de copii (mai am un frate, Răzvan, care e cu patru ani mai mare decât mine) și nu numai că s-a ocupat de copii, dar le-a condus existențele în așa fel încât să le ofere posibilitatea să-și dea singuri seama ce le-ar plăcea să facă în viață. Nici mama, nici tata nu au fost artiști, în sensul propriu al cuvântului, dar au avut deschidere către artă. Tata a lucrat în Radiodifuziunea Română, a fost "părintele” carurilor de reportaje, mama în TVR, ca tehnician. În schimb, amândoi împărtășeau pasiuni artis­tice: ascultau foarte multă muzică, așa că eu am cres­cut în casă cu ABBA, Beatles, jazz, country și multă muzică clasică, pentru care mergeam și la con­certele de la Sala Radio. Apoi, mama și tata ne duceau, pe mine și pe Răzvan, și la teatru, la expoziții de pictu­ră, iar acasă aveau răbdarea de a ne face "traducerea” multelor albume de artă pe care tata le căra de pe oriun­de mergea prin lume. Pe făgașul muzicii am intrat însă fără să fiu împins de la spate de cineva, ci pentru că m-am îndrăgostit, pur și simplu, de muzica celor de la Beatles. Dar cu ce patimă! Pe la 5-6 ani, mi-am în­cropit un set de tobe din mai multe oale, ancorate cu perne și fixate cu scotch, și câteva benzi goale de mag­netofon, în chip de cinele. Iar pe post de bețe, foloseam niște pixuri. După o vreme, mi-am diversificat reper­toriul și-am început să cânt și "peste” ABBA și Boney M. Așa a început totul... (râde) Apoi, următorul episod memorabil a fost în vara în care ai mei voiau neapărat să ne trimită pe mine și pe fratele meu într-o tabără, iar eu o țineam una și bună că "nu vreau să mă duc”. Pro­babil voiau și ei să rămână singuri, acasă, o săptă­mână, iar eu le încurcam planu­rile. (râde) Numai că eu eram foarte atașat de "acasă”. Am fost un copil extrem de timid, care nu vorbea cu nimeni la școală, cu excep­ția momentelor când eram ascultat la lecții, așa că ideea de a merge într-o tabără mi se părea oribilă. Până la urmă, pentru că ai mei insistau, am ajuns la un compromis: le-am spus că plec în tabără dacă-mi cum­pără o chitară. Când m-am în­tors din vacanța forțată, mi-am găsit chitara în ca­meră și imediat m-am apucat să cânt la ea. Mă rog, ce fă­ceam eu acolo era un soi de zdrăngă­neală aberantă, dar mi-am dat seama că-mi place și atunci ai mei m-au dus la profesoara de muzică de la școală, cea care se ocupa de cor și așa mai departe, și în felul ăsta am început să învăț să cânt la chitară ca lumea. Acolo, la grupul școlii, l-am cunoscut și pe Nicu, colegul meu de trupă, care tot atunci lua și el primele lecții de cântat la baterie. (râde) După care am tot mers pe drumul ăsta... Am făcut și trei ani la Școala Populară de Artă, tot la chitară, am participat și la câteva concursuri de chitară clasică... Dar nu mi-a plăcut deloc partea - să-i spu­nem - didactică, niciodată nu am urmărit să folosesc instrumentele muzi­cale la care știu să cânt, și nici vocea, în scopul obținerii virtuozității, ci doar ca să pot să comunic ceea ce simt.

- Și totuși, în ciuda acestei pasiuni pentru mu­zică, la un moment dat ai devenit student la Facultatea de Imagine Film...

- Povestea a început în clasa a XI-a. Eu aveam o cameră de luat vederi și știam să filmez de la fratele meu, care era deja student la Imagine Film, așa că, într-o zi, împreună cu doi prieteni, am ieșit pe stradă și, pretinzând că suntem de la TVR, am început să le luăm oamenilor interviuri. Până când l-am oprit pe un domn care, după ce ne-a răspuns la întrebări, ne-a întrebat: "Da' de unde din TVR sunteți voi, că și eu lucrez în TVR”? Și mai era și un mare director de imagine. (râde) Finalmente, domnul acesta ne-a luat numerele de telefon, pentru că, în perioada aceea, TVR-ul chiar căuta niște tineri așa, cu idei, ca noi. După o vreme, am fost chemați la televiziune și acolo am intrat într-un soi de cenaclu al liceenilor, condus de Jana Gheor­ghiu. Scopul era să facem un film cu care TVR-ul trebuia să se înscrie la un concurs din Franța, un film despre cum se vedea România după 1989. Noi trebuia să venim cu idei pentru filmul respectiv. Nu știu cum, dar, până la urmă, propunerea pe care s-a mers a fost cea făcută de mine și de un prieten al meu (o analogie cu basmul "Fetița cu chibrituri”) și așa am plecat vreo trei săptă­mâni în Franța, unde am și câștigat cu filmul nostru premiul I. Și așa, îmbătat de succes, m-am decis să dau la Imagine Film. Am intrat și am stat trei ani, niște ani în care am realizat însă că-mi pierdeam vremea, pentru că, de fapt, nu-mi plăcea deloc ceea ce învățam acolo, mi-am dat seama că pe mine ața mă trăgea tot către muzică. Între timp, Vank-ul se înche­gase, dar nu aveam bani să ne cumpărăm instrumente, nu știam ce și cum să facem ca să ne promovăm... În aceeași peri­oadă, le-am pierdut pe mama și pe cele două bunici, deci eram foarte tulburat și confuz, dar îmi dădeam seama că mă sufocam. Până în 1997, când am simțit că nu mai pot. Atunci, într-o seară, l-am luat pe tata la o bere, într-un bar, și i-am spus că eu renunț și la facul­tate, și la serviciu (lucram ca sunetist la Pro TV) și-mi încerc norocul cu muzica. Săracu' tata mi-a răspuns că nu-i o idee genială, dar că, dacă asta e ceea ce vreau, atunci el va fi alături de mine, orice s-ar întâmpla. Din fericire, pe principiul "lucrurile bune vin la tine atunci când ești pregătit pentru ele”, în aceeași epo­că se punea la cale lansarea primului post TV de muzică din România, Atomic TV. Celor de-aco­lo le-a plăcut mult una dintre melodiile noastre și au decis s-o transforme în imnul postului. Și, de aici, după această "ieșire în lume”, totul a început să se lege bine pentru Vank.

Râsul și sufletul

- Să înțeleg așadar că ai riscat și ai câștigat?

- Sunt foarte fericit. Sunt foarte mulțumit de viața mea de acum. Sunt mulțumit de cine sunt, ca om, sunt mulțumit pentru că fac ceea ce-mi place și pentru că îmi dau seama că pot să evoluez. Sigur, cu condiția să fiu atent la mine și să nu mi-o iau în cap. Și sunt mulțumit pentru că, făcând numai și numai ce-mi place, pot să-mi asigur și traiul. Nu duc o viață de lux, sunt la un nivel puțin peste decent, dar asta pentru mine e suficient. Și sunt mulțumit pentru că, după 2007, după plecarea celor doi colegi din Vank, am avut norocul să întâlnesc oamenii potriviți cu care să refa­cem trupa. Sunt niște oameni extraordinari! Între noi e o chimie așa de puternică încât, într-un timp foarte scurt, am devenit prieteni foarte buni și, când spun asta, mă refer la prie­teni adevărați, nu la niște amici de conjunc­tură. Și râdem așa de mult îm­preună, că nu știu cum de nu suntem obezi! (râde) În esență, sin­gurul "lu­cru” care-mi mai lip­sește acum este să-mi în­te­me­iez o familie.

- N-ai simțit până acum că-ți "bate inima cu tot cu piele”, cum spu­ne un vers din ultimul vostru videoclip?

- Ba am simțit. Și nu era de la cafea, fiindcă nu beau cafea. (râde) Da­că-mi place o fată foarte mult, atunci exact asta simt: că-mi bate inima cu tot cu piele. Dragostea e, într-adevăr, esențială. E acel ceva de necu­prins care - cel puțin eu așa con­sider - îți dă liniștea necesară ca să mergi mai departe indiferent de ce greutăți întâmpini. Asta, firește, în cazul în care vor­bim despre dragostea adevărată, care vine din întâlnirea cu un om pe ca­re știi că poți să te sprijini, care știi că te înțelege și că te susține... Pe de altă parte, și alterarea dragos­tei sau lipsa ei are un "ce” benefic, acel "ce” care-ți dă hrană pentru creație. Ne­fericirea te face să vrei să exterio­rizezi ceea ce simți, poate ca să te des­carci, poate ca să găsești un reazem...

- Ultima întrebare: ce urmează? O vacanță?

- Vacanța s-a consumat deja, acum o lună de zile. Am fost în Santorini, o insulă grecească absolut splen­didă, care are peisaje magnifice, vestigii arheo­logice fabuloase și niște oameni extrem de calzi și deschiși. Așa că, de urmat, nu mai urmează vacanța, ci munca: pe 14 noiembrie vom susține un concert la Sala Polivalentă, ceea ce înseamnă că până atunci ne adunăm toate ideile și ambiția ca să iasă totul bine. E primul nostru concert de o asemenea anvergură - o sală de 6000 de oameni - deci, miza este foarte mare, dar acolo simțim noi acum că trebuie să fim. Și tot atunci vom lansa și noul album, care probabil că se va numi "Nu scapă nimeni”.