Et in Arcadia ego! Și eu am trăit - parafrazând dictonul antic - o săptămână în Roșia Montană, răscolind, în 1986, în memoria bătrânilor și a ultimelor descendente ale familiei Faliciu, amintirile despre Iulia Hasdeu, soția marelui savant B.P. Hasdeu, originară de acolo. Am locuit - grație părintelui paroh Gheorghe Crișan - chiar în casa parohială, clădită de preotul Simion, cavaler de Balint, unul dintre căpitanii lui Avram Iancu. Am stat mult de vorbă cu minerii, despre comorile ascunse în inima muntelui, pe care se trudeau să le scoată la lumină, așa cum pomeniseră din moși-strămoși. Nu mi-am închipuit atunci că, doar după câțiva ani, acea minunată colectivitate, bună păstrătoare a tradițiilor, obiceiurilor și a unui bogat repertoriu spiritual, va fi dezmembrată și ștearsă din sferele patrimoniului artistic-sufletesc național. Când am revenit, prin 2002-2003, spre a fotografia și filma troițele, am aflat o ruină de așezare, vestigiile unui loc pregătit pentru moarte. Din nestematele folclorice înregistrate în 1986, transcriu câteva texte, care fac concurență zăcămintelor din afunduri, pe care, în goana după bogăția materială, românii și mai ales străinii întreprinzători nu le-au băgat niciodată în seamă.
I. Oprișan
Vâlva Băii
O fost unu, Stan Nicolae. Ș-acu mai trăiește ficioru', îi pe la Turda. El o avut părinți acolea, lângă dumneavoastră (i se adresează părintelui Gheorghe Crișan, pe atunci preotul paroh al localității), a lu' Iancu Gheorghe. No, i-o fost ginere la Iancu Gheorghe... Spunea că într-o noapte s-o dus așa, să fure aur de la alții, care lucrau în locuri mai bune de muncă, unde pă filon se găsa aur nativ. Și mărgând, s-o-ntâlnit cu ceva om necunoscut. O zâs ăla: "Da unde mergi?”. "Mă duc și eu să câștig o coajă de pâine”. Omu' ăla o zâs: "No, hai cu mine!”.
S-o dus cu el și l-o dus la un loc de muncă unde-o găsât aur destul de binișor. Cât o fi găsât, nu știu. Și: "No, mergi să-l împărțâm!”.
S-o dus la un puț. La o margină de puț, ș-acolo s-o pus jos, ș-or făcut două grămez' de pietricele cu aur. Ș-o zâs ăla cătă Stan: "No, alegeți o parte!”. Una o fost mai mare, una mai mică parte. Stan a luat-o (pe) aia mai mică.
Face ăla: "Nu, ia pe aia mare!”. Zice Stan: "Ba nu, că dumneata m-ai adus la locu' de muncă. Asta ia-o dumneata, pe aia mai mare!”. Ăla o zâs: "Nu, ia-o pe asta mai mare!”. Ăla: "Nu, c-o iau pe asta mai mică!”. "No, dacă nu vrei s-o iei pe asta mai mare, atunci fie-al tău tot!”. L-o împins cu mâna: "Fie-al tău tot!”. Și o plecat omu' de-acolea, nu l-o mai văzut.
- Cine era omul ăla?
- N-o fost om bun de ăsta... O fost Vâlva Băii, dac-o fost.
- Cum Vâlva Băii? Vâlva Băii îi femeie, ori îi bărbat?
- Să poate face oricum...
- Cum adică oricum?
- Oricum! Să poate face și un șoarece sau un guzgan, un șobolan de ăsta se poate face. C-or fost cazuri c-or omorât un șobolan pe mină, l-o omorât cu voia, o dat cu sapă sau cu ceva piatră în el. Și unde-o omorât șobolanu', acolo o murit și omu' care-o dat în el. No! Asta c-o fi fost...
Trandafirii de aur
În Roșia Montană era o mină care-i zicea Baia de Trandafir, după vechi. Și aici, în comună, era o fată și un ficior care se pețau, așa, discutau unu' cu altu'. Da' fata nu vrea să se mărite după el, și nici n-o lăsa părinții să se mărite, că nu le convenea de el. Așa el, năcăjitu', nu știu ce, să tot ruga la Dumnezău, că Dumnezău să lucre cumva, să facă să să mărite fata după el. Da' fata, de la un timp, discutând ș-așa, îi zâce: "Atunci m-oi mărita după tine, când o-nflori trandafiru-n Baia, în mină”. Ș-atuncea, ficioru' acela s-o tăt rugat: "Doamne, înflorește trandafiru' în Baie”. Și-ntr-o zi, s-o dus la Baie. Când mergea la mină, sara, la terminare, o pușcat ca să să rupă piatra. Nu era mecanizat ca acuma, să scoț' fumu' și gazele-afară. A doua zî, pe când s-o dus, era în mină tot trandafiri, aur ca trandafirii.
- Erau de aur?
- Aur, aur natural, aur. Și el atuncea, când o văzut că ce flori de trandafir sunt acolo, s-o dus la ea: "Măi, o-nflorit trandafiru-n Baia, așa cum ai vrut!”. No, ș-așa o rămas povestea de-acolo-ncolo-ntre ei, c-apoi s-or luat. Că zice: "Trandafir crescut în baie,/ Însoară-te, Nicolae!”.
Cocul din gura minei
Acolea, iară, s-o dus un om la lucru, la baie, pe la Despicata și, no, s-o băgat pe baie, să capite de lucru, să capite de aur, să capite ceva, no, să poată trăi, și s-o găsât c-un bătrân. S-o-ntâlnit c-un bătrân pe-acolo, om necunoscut. Nu-l cunoștea. Și îl întreabă: "Ce coț' pe-aicea?” și: "Ce vrei să...?”. "Apăi, iaca de asta am vinit, să caut aicea un pic de aur, să pot face de niște mămăligă la copchii și ce le trebă, că, no, am copii și-s sărac”. 'Ce: "Hai, tată, zice, bătrânu', îți arăt eu de unde să iei, să duci”. L-o dus acolo, la un front. Zice: "Ia de-aci! Și după cât iei de mare de-aci dărabu' de aur, când mai vii, totdeauna să vii s-aduci un coc așa de mare și să-l pui la gura minei, la gura băii”.
- Ce-i ăla un coc?
- Coc - o bucată de pâine. Așa se spune. Un țâpăn.
"Aduci un coc acolea”. No, așa, așa o făcut acela. "Da, zice, vii ș-aduci în tătă săptămâna..., lucrul ăsta-l faci”.
Și s-o dus... Ș-o făcut așa după cum i-o spus ăla. Mergea și ducea câte-un coc, și după cum era cocu de mare, așa căpăta auru' de mare, când merjea acolo. Și, no, de la o vreme s-o-mbogățât omu, s-o avut... Nu mai avea așa nevoie, așa lipsă... Așa face omu' totdeauna... când te saturi, te-ai îngrășat.
Și n-o mai dus coc la mină. N-o mai dus multă vreme. Și o sărăcit omu' iară, în timpu' ăsta. Dac-o sărăcit, s-o gândit: "Mă, hai să mă duc iară, să-i mai duc acolo un coc, să vedem, poate mai capăt ceva”. No, l-o dus. O dus iară cocu-acolo. N-o mai vinit omu' acasă. S-o dus de-acasă nevasta să vadă că ce-i cu el, de ce nu mai vine. Când l-o găsit, era omu' despicat tot în două și pus la gura galeriei - o jumătate de-o parte, jumătate de alta, o fost omorât de tot, tăiat în două. De-aceea a rămas până-n ziua de astăzi locu' de acolo numit: Despicata. L-o despicat în două.
- Cine l-o despicat?
- Ăla... Vâlva ceea... pe care o ascultat-o să meargă cu pită, în toată săptămâna.
- Trebuia să-i ducă săptămânal?
- Trebuia să-i ducă săptămânal, și dacă s-o-mbogățât, o avut aur atâta, nu s-o mai dus! Poate mai e acolo și-o bază de credință. Poate că Dumnezeu l-a pedepsit, că dac-o avut mai mult, să fi dat și la alții. Putea da la alții, săraci, că mai erau în sat destui care-aveau lipsă de pită... Da' nu! El dacă s-o săturat, să nu mai deie la altu'... Nu-i bine. Ori din ce, trebie să dai și la alții.
(Informații comunicate de IANCU TRAIAN, Roșia Montană, pe 8 aprilie 1986)