"Domnu' Cătălin, să știți că de-aici, de la noi, lumea aia din București se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puțin televizorul și toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, așa, o frică, că parcă ar veni sfârșitul lumii, nu alta. Și-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuși noi, aici, în colțul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiți, că măcar stăm ascunși de toate relele astea». Și să știți că așa-i. Am trăit aici aproape o viață, cu bune și rele, cu chinuri și bucurii, dar măcar le-am dus pe toate împreună și nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l chemăm pe Dumnezeu în ajutor”. Zâmbește blând, netezind cu o furcă fânul proaspăt așezat pe căpiță. E miezul zilei și arșița a topit parcă cerul, revărsându-l peste pământ ca o lavă încinsă. Pentru ea, însă, nimic nu-i de neîndurat. Muncește aici de la cinci dimineața. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslănești, de-a lungul Argeșelului, și-apoi am luat-o pe un drumeag neumblat, până am ajuns aici, în colțul ăsta de paradis. Se numește Aluniș și e un cătunel cu câteva case răzlețe și nesfârșite pășuni, așternute ca un poem printre coline. Aici își au oamenii din sat fânețele, aici își țin vara animalele, aici își fac grădinile ori își culeg livezile de pruni. De sute de ani, locul ăsta magnific e comoara lor fără preț, ascunsă bine printre colnice și păduri seculare. Cornelia Vlădan muncește aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, hotărâtă, mereu veselă și încrezătoare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân peste căpițele uriașe, care împânzesc grădina. Arșița nu-i domolește deloc iuțeala și pofta de muncă. Zâmbește încontinuu, forfotind de colo-colo, după resturile de paie.
- Cum de mai puteți, pe zăpușeala asta?, o întreb uluit.
- Ehei, domnule, numai munca asta ne ține în viață. Ne-a dat Dumnezeu toate bogățiile astea, iar noi trebuie să le cinstim, că altfel e un mare păcat. Sunt aproape 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteodată singură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum trosnește sau foșnește ceva, dar spun de câteva ori în gând "Tatăl Nostru” și-mi trece imediat frica, de parcă chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, același drum și-aceeași muncă. Și de cinci ori pe zi! Dar să știți că noi suntem tare fericiți cu rânduiala asta!
O ascult uimit și-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veșnică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică binecuvântare. Mă privește în ochi, cu același zâmbet senin care îi luminează permanent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un țâr, cu ochii albaștri ca cerul și fața brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mână. Are 62 de ani, cu vreo 11 mai mulți decât ea. "Cu el împart și bune, și rele, de 35 de ani”. Nea Mihai zâmbește puțin rușinat, lăsând privirea în jos. S-au luat în 1977, când ea n-avea decât 16 ani. S-au văzut la un bal, au dansat câteva melodii împreună și-apoi el i-a făcut prima vizită. A urmat primul sărut sub teiul din fața școlii, primele strângeri de mână și primele vorbe dulci. A fost dragoste mare, chiar dacă ea era mai săracă, iar el era din neamul Vlădăilor, oameni cu stare și aprigi foc. "Eu am avut o copilărie tare grea. Am fost singură la părinți, iar mama era bolnavă rău cu inima. Așa că toată nădejdea era pe spatele meu. Țin minte că pe la 11 ani aveam bășici cu sânge în palme de-atâta muncă”.
La început, părinții lui nici nu voiau să audă de o asemenea socoteală. Cum să ia el, un mândru Vlădău, o amărâtă ca ea? Și totuși, cu timpul, au început să se mai domolească, văzând-o din cale afară de harnică și gândind că o noră ca ea, iute la treabă și sărmană lipită, ar putea fi o slugă perfectă pentru casa și bătrânețile lor. Rânduiala asta însă nu prea s-a potrivit. După numai doi ani, Cornelia s-a angajat ca țesătoare la Marama Musceleană, încercând să se desprindă, alături de omul ei, de sub tutela socrilor. De cum au aflat vestea, i-au cerut imediat băiatului lor să se despartă de ea. Nu conta prea tare că biata femeie era însărcinată în luna a doua și că urma, așadar, ca ei să fie bunici. Mândria lor era mai presus de orice. Tinerii însă se iubeau prea mult ca să-i mai poată opri cineva. Vreme de un an și ceva s-au văzut doar pe ascuns, acasă la ea sau pe coclauri. Apoi, ea a născut o frumusețe de fetiță, dar nici atunci bătrânii nu s-au lăsat înduplecați. Pentru Mihai, un asemenea trai nu mai era de suportat. S-a hotărât să încalce aspra poruncă a părinților, lucru neobișnuit pe atunci, și să se mute la ea, riscând să piardă astfel toată partea lui de avere. Cu timpul însă, fermitatea bătrânilor s-a mai înmuiat. Încet-încet, lucrurile au intrat în normal și viața celor doi însurăței abia începea să răsară.
Prezicerea din oglindă
Au urmat zile senine. Cornelia și Mihai au mers mai departe, îngrijindu-și copila, mergând amândoi zi de zi în Câmpulung Muscel, la serviciu, ori muncind pe brânci, pe lângă casă. "Să știți că munca asta ne-a ținut cu mintea întreagă. N-aveam timp nici să tragem aer în piept, darămite să ne mai opintim de nu știu ce vorbă sau de-o privire rea”. În fiecare zi se trezeau la patru dimineața, hrăneau animalele, ieșeau apoi la autobuzul de șase, se întorceau de la lucru la patru și până seara, târziu, munceau aici, pe dealul ăsta, la cinci kilometri de casă. După vreo trei ani, Cornelia a rămas din nou însărcinată. Bucuria asta a fost însă numaidecât umbrită de-o boală ciudată, care începea s-o chinuiască. Din senin, au început să-i apară niște bube urâte pe față, de la frunte până spre bărbie, în formă de cruce. Nici un doctor nu putea să priceapă despre ce boală e vorba, nimeni nu știa cum să-i vină de hac. Până într-o zi, când cineva i-a zis: "Femeie, ăsta nu-i lucru curat. Eu zic să mergi la cineva să te dezlege”. Ea nu credea o iotă din poveștile astea. Și totuși, a decis să încerce. A aflat de o bătrână dibace din satul Priboieni și a mers numaidecât la ea. Acolo, bătrâna a luat o oglindă și-o iconiță, a zis un descântec și-apoi a dat verdictul: "Ți-a dat boala o femeie din sat, care îți vrea bărbatul”. Știa Cornelia de-o verișoară care-i cam face de la o vreme ochi dulci omului ei. Și nu că ar fi fost el prea arătos, ci doar pentru averea lui. I-a dat atunci bătrâna o rețetă, cu pământ de sub trei gutui și apă de la trei fântâni, luată la miezul nopții. Dar biata femeie nici nu voia să audă de un asemenea leac. A mers apoi la un preot, s-a spovedit, i-a spus tot ce-o doare și, până la urmă, a aflat că tot ce trebuie să facă e să se roage mult și să citească de trei ori pe zi psaltirile și acatistul Sfântului Ciprian. A făcut asta vreo trei săptămâni la rând și bubele au început să-i dispară. Apoi, după două luni, a născut a doua fetiță, frumoasă și sănătoasă tun. Cât despre verișoara care tânjea după bărbatul ei, Dumnezeu cu mila. N-a mai vrut să știe niciodată de ea. Nea Mihai râde sfios și poznaș, murmurând cu privirea în pământ: "Nici nu era mare lucru de capu' ei”. Apoi se întoarce și o ia ușor înapoi, pe coama dealului, scuzându-se că trebuie să vadă de animale.
Au trecut ani mulți de la povestea asta, și nimic nu părea că le mai poate vreodată tulbura viața. Munceau mult, agoniseau doar cât să trăiască și nu aveau altă mulțumire decât să-și vadă fetele voioase și sănătoase. Curând, femeia a născut și al treilea copil, de data asta un băiat. "Așa a vrut bunul Dumnezeu, să ne mai fericească încă o dată. La noi, fiecare copil a fost un miracol, oricât de greu ne-ar fi fost. Dar vedeți cum e, că tocmai atunci când totul e bine își vâră și dracul coada”.
Marea încercare
Era prin 1994, când deja umbla vorba prin sat că nea Mihai, pe-atunci încă voinic, la 44 de ani, făcuse cărare prin spatele casei unei vecine iubărețe, cu vreo 20 de ani mai tânără decât el. Și n-a trecut prea mult timp până când povestea asta a ajuns și la urechile Corneliei. Mai întâi n-a vrut să dea prea mare importanță, dar după o vreme, a început să simtă din partea lui o nepăsare ciudată. Până când, într-o zi, el i-a mărturisit totul. Da, avea o amantă, pe care o iubea. Vorbele astea au căzut ca un fulger în sufletul ei.
"În momentul ăla, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Nimic n-a fost mai urât în viața mea, decât ziua aia blestemată. De-atunci, nu-l mai interesa nimic legat de copii sau de mine. Nu suporta nici măcar să-l ating. De câte ori încercam să-l conving să renunțe, țipa ca din gură de șarpe. Am suferit îngrozitor, am plâns cât pentru toată viața. Trei ani a durat chinul ăsta. Trei ani! Într-o zi, mi-am adus aminte de acatistul Sfântului Ciprian. M-am rugat mult, zi și noapte. Plângeam și îl imploram pe Dumnezeu să mi-l aducă înapoi, acasă. Să nu mă lase singură, cu trei copii de crescut”. După trei ani, calvarul femeii s-a sfârșit. Omul ei s-a întors acasă spășit și a rugat-o în genunchi să-l ierte. Iar ea l-a iertat, dar de uitat nu va uita niciodată. Ceva s-a rupt în sufletul ei, definitiv.
"Știți, e ca o rană care rămâne pe viață. Poate că alta, în locul meu, ar fi divorțat. Eu n-am putut să fac asta, de grija copiilor. Și sunt mulțumită acum că am ales calea asta. E ca drumul ăsta pe care îl fac zi de zi până aici. Sacrific tot ce-i al meu ca să respect rânduiala și să-l mulțumesc pe Dumnezeu. Și sunt fericită așa”.
Au trecut 15 ani de atunci și viața lor e acum liniștită. Copiii sunt la casele lor, iar ei stau împreună cu soacra mare, în casa din Suslănești. Soacra e acum bătrână și tare bolnavă, și Cornelia o îngrijește, o spală și îi dă să mănânce ca unui copil. Nici unul din ei nu mai are serviciu. Ea a fost "restructurată” cu mulți ani în urmă, iar el a ieșit de curând la pensie. Singurul venit e pensia lui de vreo patru milioane. Dar au aici, pe dealul Vlădăilor din Aluniș, cinci hectare de pământ, o livadă uriașă, o grădină mănoasă, patru vaci, vreo 30 de oi, doi porci și un cal. Muncesc amândoi pe rupte, fără nici o zi de răgaz. Ea mai iese câteodată în oraș și vinde produse. Lapte, caș dulce sau afumat, telemea și, uneori, lână. Are clienții ei permanenți care o sună cam o dată pe săptămână. La fiecare drum, câștigă aproape două milioane, pe care le pune apoi la ciorap, pentru zilele negre.
"Dumneavoastră, acolo, la oraș, poate vedeți altfel viața asta. Noi trăim mai simplu și, zic eu, mai sănătos. Dacă apare ceva urât în viața noastră, închidem ochii și mergem mai departe, după rânduială. Știți, eu n-am obosit niciodată să urc drumul ăsta. Că și viața e tot un deal.”
Vorbele ei îmi amintesc din nou de Sisif. De un Sisif fericit, cărându-și zi de zi bolovanul, pe un munte din Paradis.