* În zona musceleană a Argeșului, pe dealurile din Suslănești, există un sat în care toți oamenii au același nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiți peste munți, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a știut să îl transforme în muncă și bucurie *
Pământul făgăduinței
Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munți și văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Și-au luat carele, și-au înhămat boii, au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, și-au luat animalele din bătătură și, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile și casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aștepte dincolo de munți, asta numai Bunul Dumnezeu putea ști...
Fuseseră izgoniți din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu își mai aduce aminte exact de unde au plecat și nici pricina pentru care au fost nevoiți să părăsească Imperiul. "Zâce că de răi o fost dați. Așa zâce, că de răi o fost izgoniți”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslănești. E cel mai bătrân dintre Vlădăi și singurul în viață din cea dintr-a treia generație de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieții, cu copiii și cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viața și știu cum îi să bați atâta amar de drum”, spune. Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alții în Soveja și Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu frații lui, Din și Ioan, s-au oprit la Aluniș, pe dealurile care despart Argeșul de Ardeal. Gheorghe Vlădău avea o pereche de boi, Din și Ioan, frații mai mici, aveau câte două. Pentru fiecare pereche, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a împroprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, acolo, la Aluniș, sub pădurea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu își întorsese fața către Vlădăi! Le-a dat pajiști bune Cuza, și pământ roditor, o pădure răcoroasă și un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părțile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulțumind Cerului pentru așa dar. Și tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoanele de la Cuza ca de ochii din cap. Și-au "cotat” toți trei frații câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor și vitelor. Aici avea să fie pe veci pământul lor, aici își vor crește Vlădăii copiii și nepoții, cât a mai fi lumea lume!
Și, într-adevăr, de atunci și până azi, doar Vlădăii au stăpânit pământurile din Aluniș. Tot satul are același nume: Vlădău. Neam cu mulți copii - unul șase, altul patru, altul zece, majoritatea băieți, pribegii din Ardeal au dus mai departe numele și ambiția bătrânului Gheorghe. Pământul acela de la Cuza i-a făcut oameni pe toți. După o generație, două, casele din chirpici au devenit case "boierești”, turmele de oi s-au înmulțit, iar Vlădăii erau bine văzuți prin părțile Muscelului. În anii '50, când au venit comuniștii, nea Ioan avea 500 de oi. L-au declarat chiabur. La fel ca nea Ioan, au prins cheag și ceilalți Vlădăi, oameni harnici și strângători chiar și în ziua de azi, când nea Ioan a lăsat și el în urma sa trei generații de Vlădăi.
Cel mai bătrân: nea Ioan
La 92 de ani, nea Ioan Vlădău e aprig ca un ficior mare. E văduv de 7 ani, dar își ține singur de grijă. Singur se bărbierește, sigur își spală, singur își gătește. De nu l-ar chinui reumatismul căpătat într-o viață de ciobănit, ar fi și acum, pe undeva, prin Parângul Mic, la oi! A moștenit pasiunea pentru oierit a bunicului Gheorghe Vlădău, dar și asprimea sa. Vorbește tare și hotărât, întărind cuvintele cu gesturi ferme și cu privirea aceea puternică a omului care a văzut multe la viața lui. "La oi n-ai cum fi om moale, că te calcă tățî în picioare. Să mă fi văzut pe la 50-60 de ani, când eram și io tânăr! Păi, dacă vedeam că mi-a pus gând rău vreunul, îi ziceam să vină mai repede la mine, să n-o lungim!”, râde nea Ioan. E în râsul lui ceva din curajul nebun cu care "tata mare, Gheorghe” și tot neamul lui au trecut munții, în urmă cu peste 200 de ani...
Nea Ioan l-a apucat pe Vlădăul cel bătrân. A prins vremurile când tot neamul stătea sus, la Aluniș, vremurile când nu aveai loc să treci pe "Drumul Vlădăilor” de ciurdele de vaci, de măgari și cai, și de turmele de oi. Îi dau lacrimile când vorbește despre dealurile Alunișului, despre apa rece a fântânii Vlădăilor, de sub arțar, despre locul unde vestitul haiduc Radu lu' Anghel de la Greci își avea bordeiul, "chiar în curtea Vlădăului 'ăl bătrân”, pe când se ascundea de poteră... A doua zi, vom merge negreșit împreună, să-mi arate și mie "Raiul pe pământ”. N-a mai fost de ani buni pe-acolo, și-acum, povestindu-mi de pământul sfânt al Vlădăilor, i s-a făcut așa un dor...
"Radu mamii” și banul de-argint
Mă vede din drum, a doua zi. Până să-i dau binețe, e deja în fața porții. Și-a pus o cămașă tinerească, în carouri vesele, și clopul cel bun, ca-n zi de sărbătoare. Pentru nea Ioan, chiar e o sărbătoare să revină pe pământurile copilăriei lui. Din Suslănești până în "Drumul Vlădăilor” sunt câteva minute de mers ușor, la pas. Poteca, lată cât să treacă un car cu boi, e adâncită în muchia dintre două dealuri, cu pruni grei de atâta rod. "Nu era pui de pom pe aci, cât vezi cu ochii, nu era nicio casă, era rară lumea pe atunci”. Iar acum, numai pășuni și livezi, prin care soarele scapără în bătaia vântului. În liniștea amiezei, coasele bătute de Vlădăii ieșiți la fân sună ca niște clopote îndepărtate, vestind, ritualic, împlinirea rostului omenesc al verii: fânul! Fânul de pe pământul moștenit acum de Vlădăii cei tineri. De pe coastele dealurilor și de prin livezi, oameni aflați care pe unde cu treabă, ba la coasă, ba la cules de prune, toți îl salută cu respect pe nea Ioan. Ca și "tata mare, Gheorghe” cândva, acum el e "Vlădăul 'ăl bătrân”. Cu o bucurie luminoasă în ochi, bătrânul îmi dezvăluie, făcând ochi mari de încântare, amintirile despre Radu lu' Anghel din Greci, faimosul haiduc pe care Maria Lătărețu l-a cântat cu atâta patos în melodia "Radu, mamii, Radule”, eroul copilăriei lui nea Ioan. Bunicul Gheorghe Vlădău era leat cu Radu lu' Anghel și l-a adăpostit ani de zile într-un bordei din curtea sa de la Aluniș, pe vremea când potera încerca să-i dea de urmă. Vlădăii erau oameni de cuvânt, iar Radu s-a încrezut în ei și le-a răsplătit înzecit încrederea. "Aici își avea bordeiul, la salcia asta, unde o fost casa noastră”, îmi arată nea Ioan. "Radu lua bani de la boieri și dădea la săraci, tot poporul îl iubea... Fusese fermecat, de-aia nu-l putea pușca potera, asta v-o spui io drept, să nu credeți că-s povești! Cartușul nu să lipea de el, așa farmece erau pă atunci”, povestește, ca pe-un mare secret, nea Ioan. "A avut Radu lu' Anghel o cârciumăreasă aicea, Țogoica. Ei i-a spus secretul, după o noapte de dragoste, dar ea s-a scăpat și l-a turnat la poteră. Le-a spus secretul și atunci ei l-au pușcat cu banul de argint tăiat în două, numai așa se putea rupe vraja...”.
La fântâna cu dor
Prinși cu poveștile din copilăria lui nea Ioan, ajungem, pe nesimțite, sus în deal, lângă casa de chirpici a lui Din Vlădău. E singura dintre casele primilor Vlădăi care mai stă în picioare. Nu mai locuiește nimeni în ea, decât la ceasurile amiezei, când vreun Vlădău dintre cei tineri urcă în Aluniș, la coasă, sau cu animalele la păscut. De acolo, de sus, paradisul cu miros de iarbă cosită al Vlădăilor se vede în toată splendoarea lui. Deasupra pădurii lui Vânturel, peste dealurile Alunișului, nu e decât cerul și păsăretul cel vesel, care îți tulbură, din când în când, glasul propriilor gânduri. Un loc cum nu e altul. "Uite aci”, taie nea Ioan tăcerea, adâncindu-și mâinile în țărâna drumului. "Uite cum se sfarmă pământul, ca nisipul. Ăsta e cel mai bun pământ pe care l-am pomenit! Aci, dacă scapi două boabe de porumb în drum, primăvara dau în rod!”, spune fericit bătrânul, răcorindu-și mâinile într-un bulgăre de pământ smuls de sub un prun umbros.
Îi crește sufletul când se uită peste moșia Vlădăilor. "Ce frumos e câmpul lucrat, dealurile sunt cosite... Ei, da' să fi văzut tu cum era pe vremea mea și-a lui Gheorghe, frate-meu! N-aveai loc să treci pe aci de animale! Mi-e ciudă că nu mai îs în putere să mai pun și eu mâna...!”, zice nea Ioan cu ciudă, dar fără văicăreală. Privește mulțumit în jur. Cei tineri nu se lasă. Toți cei din neamul Vlădăilor sunt oameni așezați, la casa lor, prosperi, unii au ajuns domni mari la oraș, cu afaceri serioase. Dar toți, de la mic la mare, au rămas atașați de pogoanele acestea transmise din moși-strămoși, de la Cuza încoace, pământul Vlădăilor. O nepoată de-a lui nea Ioan tocmai ce a cumpărat pământ mult în zonă, nepotul pe care îl crește de mic are 100 de oi, fata lui are vaci multe, vreo 30. Nea Ioan știe sigur că lumea se va întoarce la pământ și că legământul lui "tata mare, Gheorghe”, Vlădăul 'ăl bătrân, nu va fi lăsat de izbeliște. "Lumea va pricepe valoarea pământului. Dacă ai pământ și te zbați un pic, n-ai cum să nu te descurci, ascultă la mine!”.
La doi pași de casa cea veche a lui Din, e fântâna Vlădăilor. "Nu există apă mai bună ca asta de la Aluniș. Ce loc bun au găsit Vlădăii! Pădurea în spate, pământ rodnic, pajiști și livezi peste tot! Și apa asta, cea mai bună apă!”, spune nea Ioan, aplecându-se peste fântână. "Ia uite, se grijesc ăștia tineri de ea, dragii de ei, e curățată, e lacrimă!”. Soarbe cu poftă, în arșița amiezii de iulie, din apa aceasta pe care o laudă toată lumea în jurul Suslăneștiului. Tare dor îi fusese să mai vadă o dată moșia de la Aluniș! "Ascultă la mine, dorul ăsta numai apa rece din fântâna Vlădăilor îl putea stinge...”.
Foto: FLORENTIN POPA