AMALIA ENACHE (PRO TV) - "Frumosul nu se poate naște din urât”

Ines Hristea
Vedeta satului

- Te-ai născut într-un sat de munte din Hu­ne­doara, în ținutul magic al pădurenilor. Un sat ca la facerea lumii, suspendat între cer și pământ, pe culmi de dealuri învelite în pășuni înflorite. Cum ai ajuns din Toplița Hunedoarei, vârf de lance la știrile Pro TV?

- Într-adevăr, sunt un copil de la țară, din satul To­plița, din apropiere de Hunedoara, dar un copil crescut într-o familie de intelec­tuali: ma­ma a fost secre­tară, iar tata e pro­fesor de sport, director de școală și un om cu preocupări care se îndreaptă spre istorie, poezie și artă, în general. Așa că ai mei și-au "analizat” fetița și au văzut că, spre deosebire de fra­tele meu, care e cu șapte ani mai mare și care era foarte timid și rușinos, eu eram un copil "de sce­nă”. La toate serbările de la gră­diniță și apoi de la școală, eu ocu­pam cu aplomb locul din mijlocul po­diu­mului și niciodată nu-mi era de-ajuns să recit o sin­gură poe­zie. Cum începeau apla­uzele, eu anunțam că "Mai știu o poe­zie” și apoi "Mai știu una” și tot așa, până când pă­rinții, spre dispe­ra­rea mea, erau nevoiți să mă smul­gă, la modul propriu, de pe scenă. Apoi au remarcat că eram o povestitoare împătimită, rela­tam cu mare poftă tot felul de lucruri pe care le fă­cu­sem, le văzusem sau le auzisem, și eram înnebunită să mi se citească povești. Motiv pentru care, de-altfel, deși ai mei se pregătiseră să mă dea la școală de la 7 ani, eu am insistat să merg de la 6: voiam să învăț să citesc mai repede, pentru ca accesul meu în lumea basmelor să nu mai depindă de părinți. Așa că, luând toate ele­mentele astea în calcul, la un moment dat, când aveam vreo 8 ani, tata a aruncat în treacăt o vorbă: "Amalia ar putea să se facă ziarist”. Lucru care m-a supărat tare, fiindcă eu am crezut că ziariștii sunt oamenii care vând ziare și, deci, "Numai atâta încredere are tata în mine?!”. (râ­de) În orice caz, în epoca aceea de dinainte de Re­voluție, ca vlăstar al unei familii de intelectuali, nu prea aveam multe opțiuni în materie de profesie: aș fi putut să mă fac inginer, dar nu-mi prea venea să repar nimic prin casă, aș fi putut să mă fac profesor, dar ideea asta nu mă prea tenta, pentru că eu am crescut pe lângă cancelarie, deci acela era un mediu care-mi era mult prea familiar ca să mă mai fascineze, sau aș fi putut să mă fac medic, ceea ce mă atrăgea cel mai mult, pentru că până la 8 ani am crescut în casă cu o bunică foarte bolnavă, care nici nu se mai putea ridica din pat, dar pe care o iubeam foarte mult și, ca atare, visul meu de-atunci era să devin medic și s-o fac bine pe bunica. Până la urmă, în perioada liceului, părinții mi-au spus: "Tu alegi ce vrei, dar noi credem că ți s-ar potrivi o ca­rieră de avocat, ziarist...". Venise Revoluția între timp, in­tra­sem la un liceu de limbi străine din Hu­ne­doara, trăiam starea aceea, când crezi că generația ta o să schimbe lumea, dar, propriu-zis, nu eram lămurită ce aș putea să fac. Însă, printr-un concurs de îm­pre­jurări, am ajuns să scriu la revista liceului. Și-așa a început o aventură splendidă. Spun aventură pentru că, inițial, revista însemna niște pagini A4, pe care le scoteam la imprimantă și le îndoiam noi, de mână, ca să arate într-un fel. Când eram prin clasa a XII, am obținut însă o finanțare Soros, și-atunci ni s-au lărgit aripile. S-a scris despre noi și în Eve­nimentul Zilei, eram numiți "cei mai ti­neri redactori-șefi din țară”, deci, a fost chiar o mișcare de presă născută într-un liceu din... Hunedoara!

Nașul și testul

- Și așa ți s-a deschis pofta de jurnalism?

- În ciuda acestei experiențe, nu știu din ce motiv, când a venit vorba să aleg ce voi face în continuare, mi-am îndreptat atenția către profilul univer­sitar de ghid turistic. Se cerea o limbă străină și geografie, deci mă potriveam. Ca atare, pentru asta m-am pre­gătit. Însă, până când să vină admiterea, a ve­nit nunta verișoarei mele. Iar acolo l-am cu­noscut pe naș, care era lector la Jurnalism, la Timi­șoara. Omul acesta m-a întrebat ce e cu mine, ce vreau să fac, eu i-am povestit că scriam de trei ani la o revistă școlară, dar că voiam să mă fac ghid turistic. Atunci el mi-a propus să dau un test, compus dintr-o parte de creativitate și alta de gramatică. Am dat testul și atunci domnul profesor mi-a spus: "Tu, dacă dai la Jur­na­listică, o să intri în primii zece”. Nașul a avut dreptate: am mers la Jurna­listică, la Timișoara, și-am intrat a no­ua pe listă! Fără nici un fel de pregătire specială... Apoi facultatea m-a prins foarte tare și n-am avut nici un regret față de alegerea făcută. După care, la sfârșitul anului I, prin sălile de curs a în­ceput să circule un zvon: că televiziunea locală, Analog TV, caută un prezentator băiat. Puținii băieții de la Jurnalistică au decis să meargă să dea concurs, iar eu am zis să mă alătur lor numai așa, ca să văd și eu cum arată o televiziune. Zis și făcut! Am purces în gașcă la Analog TV, și cum stăteam eu acolo pe un hol, îmbrăcată în alb - țin minte și acum - , a venit la mine o doamnă care m-a între­bat: "Tu ai fost la probă?”. I-am ex­plicat că eu venisem numai ca să-mi însoțesc cole­gii, fiindcă înțelesesem că era un con­curs numai pentru băieți, la care doamna respectivă a spus: "Nu. Testăm și fete”. Și așa am intrat să dau pro­bă. Am fost ultima pe o casetă cu vreo 70 de oameni. Eram cea mai de­gajată, pentru că nu aveam nici o miză. Și tocmai degajarea aceasta le-a plăcut celor de-acolo, din televiziune. După 2 zile, m-au sunat și mi-au spus că vor să mă angajeze! Și m-am dus! Trei ani de zile am lucrat acolo și mi-a plăcut la nebunie. Voiam să învăț tot: mergeam pe teren oriunde era nevoie, aveam un coleg care făcuse școala BBC și am luat de la el toa­te materialele pe care le avea... Aveam o foame uriașă de a învăța! Dimineața mă duceam la școală, seara, la 6, fugeam la televiziune, și ni­ciodată n-am lipsit, nici din­tr-o parte, nici din cealaltă. Și așa, tot acumu­lând, am ajuns să fiu editor prin­ci­pal. Dar, în tot timpul ăs­ta, mă uitam la un singur post de televiziune: Pro TV. Pentru că el era ținta mea. De­cisesem că asta era meseria pentru mine și consideram că dacă era să o fac undeva, atunci acel undeva tre­buia nea­părat să fie Pro TV-ul. Drept urma­re, după ce-am luat li­cența, n-au trecut două săp­tă­mâni și m-am prezentat aici, la poarta Pro TV-ului, înar­ma­tă cu o casetă cu toate repor­tajele mele, pe care le credeam cele mai bune. Am intrat la di­rectorul Ști­rilor, am vorbit o ju­mătate de oră cu el, mi-a dat un test de gramatică, pe care l-am făcut fă­ră nici o pro­ble­mă, apoi a venit și pro­du­că­torul general, Peter Bara­baș, pe care directorul de Știri l-a în­trebat: "Ce zici de «fața» asta?”. Omul a mustăcit, n-a zis nici da, nici nu, dar în aceeași zi am fost sunată și mi s-a spus: "Vino de mâine. O lună de probă și dup-aia vedem”. Și... am riscat, am venit și... am aterizat într-o lume mult mai dificilă decât fusesem eu obișnuită, dar exact lumea pe ca­re mi-o doream. Era vara lui 2000, erau călduri uci­gătoare, ca și acum, echi­pa știrilor era compusă din doar 15 oameni, dar 15 oa­meni de un profesionalism total. Și, după două săp­tă­mâni, în care am învățat pro­gramele de calculator pe ca­re se lucrează aici și cum se scriu știrile, am fost tri­mi­să, singură, la o demo­lare... de chioșcuri. Prima de­mo­lare de chioșcuri! Ni­meni nu se aștepta să iasă ce-a ieșit: adică, o încăierare generală între chioșcari și jandarmi, cu Amalia Enache în mijlocul lor! (râde) Aceea a fost prima știre a zilei, o știre făcută sută la sută de mine, care le-a plăcut șefi­lor foarte mult. Apoi, la o lună după ce am fost anga­jată, am avut prima transmisie în direct... Trei ani am fost exclusiv reporter corespondent - cel puțin două știri și o transmisie în direct pe zi - după care am în­ceput să și prezint știri, ceea ce-mi place foarte tare, dar nici de munca de re­porter nu m-am rupt. În con­ti­nuare, zi de zi, fac și teren.

Echipa de la PRO TV

- Ai "nimerit” la cea mai profesionistă televiziune din România, un etalon a ceea ce ar trebui să fie mass-media. Care este rețeta acestui succes? Echipa? Conceptul?

- La Pro TV, suntem ca un mecanism în care fiecare element se îmbină perfect cu celelalte și întreaga structură funcționează ca unsă. Fiecare dintre noi - acum suntem mai mulți decât în anul 2000 - are un rol foarte bine definit și e conștient de faptul că asta e o muncă de echipă, că e imposibil, tehnic vorbind, să faci ceva - orice! - de unul singur. La filmare, de pildă, te duci cu un operator. Imaginile lui trebuie să fie la fel de bune ca textul tău. Sau viceversa. Apoi tu te duci cu acel text în montaj. Împreună cu omul de la montaj, pui totul cap la cap. După care, cu acea știre, te duci la producător, care lucrează împreună cu regia de emisie și care are deja un sumar stabilit anterior, împreună cu directorii de știri, pentru că aceștia - producătorii și directorii de știri, alături de șefii de secții și de editori - sunt cei care decid ce știre e suficient de importantă, ca relevanță pentru public, ca să intre pe post... Deci, sunt foarte multe piese care fac ca Știrile Pro TV să funcționeze perfect și încă într-un ritm extrem de alert. Pe de altă parte, suntem o echipă de oameni - cam aceeași de la în­ceput - care am adunat foarte-foarte multă experiență și de aceea putem acum să abordăm forme din ce în ce mai sofisticate de jurnalism TV. De pildă, "România! Te iubesc”, un mare succes al Pro TV, nu am fi putut să-l facem, ca jurnalism, în urmă cu șase ani, pentru că nu aveam încă suficientă experiență, așa cum sunt con­vinsă că eu, la 23 de ani, nu aș fi putut să fac ceea ce fac azi, adică să fiu corespondent special la Președinție, Guvern și Banca Națională... Poți fi oricât de strălucit, să ai toate cunoștințele economice și politice din lume, dar experiența directă nu poate fi compensată de nimic.

Emoție și adrenalină

- Televiziunea este o ardere totală. Ce resurse fo­losești ca să-ți reîncarci bateriile? Cu excepția pro­fesiei, în ce mai crezi?

- În dragoste, cu tot ce înseamnă ea. Pentru că dragostea, realmente, te face mai bun. Și pentru că fără dragoste - din nou folosesc un clișeu, dar asta e realitatea - eu chiar nu aș mai vedea rostul vieții. Iar eu tră­iesc dragostea... la roșu. Dragostea e pasională, pli­nă de emoții, de adrenalină, de scormoniri interioare... Inclusiv în ceea ce privește dragostea în cuplu. În legă­tura cu omul de lângă mine, am nevoie de o conectare foarte puternică, de sinceritate și încredere deplină. Și, pentru că probabil ai să mă întrebi dacă am găsit un bărbat care să se potrivească acestui portret, răspunsul meu este da. Din fericire, am o relație. Deja de lungă durată... Apoi, îmi prețuiesc mult familia și prietenii. Sunt un om norocos, fiindcă am mulți prieteni ade­vărați, prieteni buni, pe care i-am aflat alături în multe momente complicate din viața mea, oameni care mi-au dat foarte mult, cu sufletul și cu fapta. Au fost niște mo­bilizări extraordinare împrejurul meu... Când mama era bolnavă, prietenii mei mi-au luat fantastic de mult din povara de pe umeri. Prietenele mele, de exemplu, găteau și-mi aduceau mâncare acasă, știind că eu și mama mai aveam foarte puțin timp de petrecut îm­preună. Sau au venit de Crăciun, cu bradul gata împo­dobit, în salonul de spital al mamei... Uneori, mă gân­desc dacă eu sunt capabilă să le dau atât de mult pe cât îmi dau ei. Ei spun că da, dar eu încă am dubii... Și apoi, e credința. Când eram mică, eram foarte legată de biserică. Poate pentru că la sat, ritualurile credinței încă se respectă. Țin minte cum mă ducea bunica la slujbă, duminica... Acum nu mai merg regulat la bise­rică, relația mea cu Dumnezeu se construiește mai mult în cadru personal, în intimitatea ființei mele. Dar ea e extrem de importantă. Deși drumul acesta nu a fost mereu lin. După pierderea mamei, am avut o mare supărare cu Dumnezeu. Pentru că mi-am văzut mama complet nepregătită pentru moarte. La 58 de ani, azi era la serviciu, bine și veselă, și peste o săptămână, aflam că are cancer în stadiu terminal. Am văzut-o topindu-se pe picioare, mi-am auzit mama întrebându-se cu voce tare "De ce? De ce sufletul meu e exact ca înainte, mintea mea e exact ca înainte, dar corpul mă părăsește?”. Eu am văzut-o pe mama murind, încă puțin și încă puțin, zi după zi, și e foarte greu să înțelegi asta în relația cu Dum­ne­zeu. Așa cum foarte greu, în rela­ția cu Dum­nezeu, es­te să-ți în­țelegi sin­gu­ră­tatea care ur­mea­ză după aceea. Sunt lu­cruri pe ca­re, după moartea cui­va de care ai fost foarte le­gat, nu mai poți să le faci ni­cio­dată. Poate părea absurd, dar e cumplit că eu nu mai pot să formez nu­mă­rul de tele­fon al mamei și s-o în­treb ceva, orice! Și-atunci te apucă așa... o furie... Și ți-e greu să te mai apro­pii de Dumnezeu. Extrem de greu! Dar, cu timpul, eu și Dumnezeu ne-am reîntâlnit, și azi, relația mea cu El, credința mea, e mult mai profundă decât a fost înainte. Iar asta mi se pare, în sine, un miracol!

- Și hobby-uri? Ai loc pentru ele în viața ta?

- Hobby-ul meu sunt târgurile de vechituri. (râde) Îmi place foarte mult să le colind și să scotocesc în alte lumi și să mă întorc acasă cu lucruri care închid în ele po­vești, dar care mă bucură și din punct de vedere es­tetic. Trăim o epocă a uniformizării, iar uniformizarea pe mine mă blochează, așa că astfel de obiecte îmi în­les­nesc evadarea. În plus, atunci când mergi într-un târg de ve­chituri, de oriunde din lume, ai ocazia să pătrunzi în­tr-o comunitate cu totul și cu totul aparte. Cei care vând, de la discuri zgâriate și până la tot felul de obiec­te prețioase, formează un soi de familie co­lo­rată, cu istorii absolut fascinante. Apoi îmi place să mă plimb prin zonele vechi ale Bucureștiului și să admir arhitectura caselor. Cred că, din acest punct de vedere, suntem una dintre cele mai bogate capitale. Păcat că nu ne prețuim această co­moară atât de eclectică... Vizitez expoziții de pictură și de fotografie, văd enorm de multe filme, merg la fes­tivalurile de film de la noi... Și mi-am păstrat pa­siu­nea pentru călătorii. Cu cât pot să călătoresc mai mult, în locuri cât mai di­fe­rite, cu atât sunt mai fericită și mai în­cărcată ca spirit și ca su­flet. Și, nu în ultimul rând, îmi trăiesc povestea de dra­goste cu pisicuța mea, Ba­le­rina. Este o pisi­cuță mai­daneză - a venit ea la mi­ne, n-am ales-o eu pe ea -, e extrem de afectuoasă și de "lipicioasă” și am bo­te­zat-o așa, pentru că atunci când a ajuns la mine în casă, pro­babil jenată că era "tombe­roneză”, mergea pes­te tot numai pe vârfuri, par­că să nu atingă pămân­tul, și făcea niște piruete incredibil de delicate și de ex­presive.

- Ești o femeie frumoasă...

- Ei, nu sunt genul pe care o vezi și leșini. (râde) Important este că eu sunt mulțumită cu mine, că mă simt bine în pielea mea. Pe de altă parte, știi cum se spune: frumusețea este în ochii celui care te privește, iar omul nu va vedea niciodată numai trupul celuilalt, ci-i va aprecia farmecul, ceea ce persoana aceea emană întru totul, un anume fel de energie...

- Îți întreții frumusețea? Ai un stil de viață bun de dat împrumut?

- Mă vezi cum arăt. (râde) Eu, în viața de zi cu zi, nu mă machiez. Mă dau cu puțin rimel și mă pieptăn. Simplu! Mă machiez destul pentru apariția pe micul ecran. Ceea ce mă preocupă pe mine e zona de sănă­ta­te. Citesc foarte mult pe tema asta, tot felul de cărți de nutriție... Și trec prin etape și etape, în care îmi aplic diverse "tratamente”. De pildă, acum sunt în eta­pa în care nu mai mănânc zahăr și nici pâine albă. Bi­ne, oricum, eu de vreo zece ani nu mai mănânc ali­men­te procesate, nu mai beau sucuri, ci mă rezum la apă... În ultima vreme, mănânc foarte puțină carne, de ma­xim două ori pe săptămână, și mănânc foarte mult hra­nă crudă. Și fac și mișcare, dar în funcție de pe­rioa­dă. Uneori fac foarte mult sport, mă apucă un en­tuziasm enorm, iar în alte etape, așa mă apucă o lene... de nu mai fac nimic. Noroc că am o meserie pentru care nu trebuie să mă măsoare nimeni ca să vadă câți centimetri mai am în talie și nici acasă nu mă critică nimeni, pentru că sunt o femeie iubită așa cum sunt.

- În încheiere, Amalia, te rog să le transmiți cititorilor noștri un mesaj... senin ca zâmbetul tău.

- Tu îmi citești gândurile! Chiar la senin mă gân­deam și eu. (râde) I-aș ruga pe cititorii "Formulei AS” și pe români, în general, să fie mai senini, mai pu­țin în­crâncenați... Văd azi împrejurul meu, dincolo de lup­tele politice, atât de multă divizare în societatea noas­tră, atât de multă înverșunare, în sensul negativ al ter­menului... Frumosul nu se poate naște din urât, binele nu se poate naște din rău...

Foto: PRO TV