Descrierea paradisului - Fluturi roșii pe-o floare galbenă

Catalin Manole
- Parcul Național Cheile Nerei -

* O călătorie în Parcul Cheile Nerei este o întoarcere în Paradis, în copilărie, în natura miraculoasă și neatinsă. Cascade înspumate, păduri cu nesfârșit cântec de păsări, fluturi uriași sau poienițe pline de soare, înecate în miros de fân, toate se împletesc cu poveștile locurilor sau ale oamenilor, într-o întâmplare magică. Un loc fabulos din inima Banatului, cu idile pe-o floare de arnică și oameni îmbrăcați în râuri și stele *

Ochiul Beiului

Apa lui e verde ca de smarald topit. Poți să vezi în adâncurile lui. Lacul Ochiul Beiului este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc ușor în apă, iar pietrele au toate nuanțele de verde. Verde albăstrui, ca niște bucăți rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă și-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, și în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că ochiul Beiului stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârșite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbește în șoaptă, brazii stau neclintiți, lumina are ceva diafan și mângâietor. E o frumusețe excesivă, atât de multă și fără cusur, încât te întristează, te face me­lancolic sau îți dă chef să scrii poezii. Ca să ajungi la acest lac, trebuie să strabați o bună bucată din pădurea de pe Valea Beiului, în Rezervația Naturală Cheile Nerei-Beușnița. O pădure în care parcă însuși Para­di­sul și-a pus la păstrare frumusețile. Până la Ochiul Beiu­lui, mergi pe sub o cupolă verde, de-a lungul unui râu limpede, ce devine doar spumă în câteva cascade. Drumul până la Ochiul Beiului este doar o parte din acest parc național uriaș, probabil cel mai frumos din România, pentru că pe orice potecă ai apuca, ajungi la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărțile de povești. Ochiul Beiului este doar unul dintre ele. Stai pe malurile străvezii ale lacului și fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur ușor și par­fumat. Doi fluturi roșii fac dragoste pe o floare galbenă de arnică. Vasile Disagă, pădurar în aceste locuri de o viață întreagă, zâmbește privind nunta celor doi miri și apoi începe să vorbească încet, cu o voce venită par­că din brazi, din iarbă, din crengile suspendate deasu­pra lacului. "Se spune că un turc, care se numea Bei, a fost la vânătoare pe aceste meleaguri ale Cheilor Nerei. Ajungând la locul numit Poiana Florii, a întâl­nit o fată frumoasă care își păzea oile. Beiul s-a îndră­gostit de tânăra valahă și se întâlneau tot mai des. Tatăl Beiului, auzind de această iubire, a hotărât să-și despartă fiul de fată numai pentru faptul că ea era de altă credință. Și trimite un călău să o omoare. Aflând fata înjungheată, Beiul a vărsat multe lacrimi, iar în cele din urmă, și-a înfipt și el un pumnal în inimă, pentru a muri alături de iubita lui. Din lacrimile vărsate de Bei s-a for­mat acest lac, ce poar­tă numele Ochiul Beiului”. Lumi­na tremură ușor deasupra lacului.

Îmbuibare de fericire

Mai sus de Ochiul Beiului este Cascada Beușnița. Râul, transfor­mat într-o spumă albă și foșni­toa­re, se rostogolește de la înălțime peste pietrele acoperite de mușchi gros și verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul și transparența, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Soarele intră pieziș printre frunze. Fluturi și stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roșii, al­baștri. Simplu și liniștit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simți însă cum îți învăluie sufletul. Stropii ți se usucă pe fața arsă de soare, pe pielea încinsă. Cascada apei este dublată de cea a vegetației abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni și flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să își întin­dă frunzele și rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Și parcă locul ține mor­țiș să te întorci cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele și insectele sunt mult mai mari decât în mod obiș­nuit! Parcă ai devenit din nou copil și nu-ți rămâne decât să fii uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­șe sau buburuze cât o nucă. Până și muștele par niște avioane mai mici, iar țânțarii sunt ca niște lăcus­te, în timp ce lăcustele... zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viața și de bucuria de a trăi, pe care ai vrea să le în­veți repede, de la gân­­dăcimea asta îm­buibată de fericire, să o poți lua aca­să, într-un buzunar al ra­niței. Și totuși, cas­ca­da Beușnița, în toa­tă splen­doarea ei, are ceva curios. Nu e doar aerul de animal uriaș, acoperit cu un păr verde, mușchiul crescut peste stâncile ei. Sunt și cavitățile muntelui, mici peșteri deschise, când ca un adăpost secret, când ca o gură de balaur, gata să te înghită. Vasile Disagă își rotește ochii albaștri și începe din nou să povestească, cu aerul că ceea ce spune este atât de adevărat, încât nu te-ai mira să afli că a văzut totul în­tr-unul din rondurile sale de pădurar. "Mai sus un pic, i s-a arătat flăcăului pentru prima oară fata. Zână sau zeiță după frumu­sețea ei. I-a vorbit băiatului și i-a spus așa: mâine se va în­toarce din nou, însă sub altă înfățișare. Va veni ca un balaur foarte urât și înfricoșător. Însă el nu trebuie să își piardă cum­pătul. Va trebui să ia din gura lui paloșul ce îl va pur­ta și să îi taie capul. În felul acesta, blestemul va fi dezlegat și ea va rămâne pururi fata fru­moasă pe care o vede. A doua zi, frumoasa domni­ță a venit din nou, în chip de balaur. Flăcăul însă a fost atât de scârbit de felul în care arăta, spe­riat de el, încât a uitat cele vorbite cu o zi înain­te. Sau poate că nu a cre­zut că un asemenea mon­stru se mai poate trans­for­ma în zâna cea bună. I-a fost teamă și silă să ia paloșul din gura sa. A fugit. Fata a rămas cu blestemul asupra ei. Unii spun că de durere s-a trans­­format în stânca pes­te care curge Cascada Beușnița”. Cu pleoape­le pe jumătate închise, sub strălucirea apei, fie vezi minunata cascadă răco­roa­să, fie vezi un monstru împietrit în durerea de a nu se fi putut transforma într-o ființă iubită.

Podul soarelui

Bine! Te-ai săturat de poezia cascadelor și a pădurii maiestuoase? Vrei și altceva în afară de lumină diafană și zbor lin de fluturi? Înseamnă că e timpul să pornești spre Lacul Dracu­lui. Oricum, de poveste nu scapi: ești în Parcul Cheile Nerei și aici, oriunde te-ai îndrepta, ești pe un tărâm fabulos. O iei la pas de la Sas­ca Montană spre satul Cărbunari. Faci stânga, spre Cabana Logor, și intri spre Ogașul Porcului, până se termină drumul forestier. De-acolo mai ai până la La­cul Dracului cam o oră de mers pe jos. Lumea e din nou departe. Po­teca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnișuri abrupte, trece prin stâncăraie și tim­pul începe, în­cet-încet, să își schim­be cursul. De­vine tot mai lent, cren­gile se agață de tine, te oprești des pentru că pan­tele îți iau aerul din piept. Simți cum inima bubuie și te agăți de câte o creangă să treci din­colo de o stâncă sau de o râpă. Cât mai ai de mers? Cât ai parcurs până acum? Ai rătăcit drumul? Parcă ai mai trecut o dată pe aici acum câteva minute! Se aude un vuiet îndepărtat și bănuiești că e Nera. Sau vântul bântuind prin pă­dure? Ți s-a părut? Și, deodată, te trezești cu el în față, nemișcat, tăcut, de un verde sumbru: Lacul Dracului. E în coasta mun­telui, sub o cupolă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Pia­tra se arcuiește până în apa verde. Malu­rile sunt abrup­te, liane atârnă de sus, peștii înoată la suprafață și le poți vedea spinările negre un­duind. Im­posibil de cu­prins frumusețea și stranietatea acestui loc, într-o sin­gură imagine. Neprietenos cu oa­menii, îi ține la dis­tanță, cu maluri verticale. Griul muntelui de piatră cu verdele lacului și cel al pădurii, cu maroniul frunzelor și al pământului și sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi așe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă și arsă de soare. Ră­coarea vine aici din mădularele mun­te­lui, pe unde bănu­iești că apa curge neștiută ca un sânge străveziu. Dacă ar apă­rea stăpânul lo­cului, cu sigu­ranță ar ieși din apa ne­clin­tită și nu ar fi un drac mic, ca un spi­riduș, ci unul gi­gan­tic și poso­mo­rât. Pro­babil așa i-a ieșit în drum și cioba­nu­lui Andrei, să îi pro­pună un rămășag pe care l-a pierdut. Un rămă­șag pe credință. Frumusețea poate arăta și așa, stranie. Tăce­rea poate să fie înfricoșătoare. Ne­clin­tirea să tulbure. O iei înapoi pe po­tecă, picioa­rele par să nu te mai as­cul­te, efortul e și mai ma­re, din urmă pa­re că cineva te pri­vește, vine după tine, pen­tru că ceva a rămas ne­terminat. Pădurea însă te poartă pe brațe, șter­ge gân­duri și te duce la lumină. Îți propune alte tra­see, te ține de vorbă fără să spună nimic, îți pro­pune tainic alte locuri, ca să uiți ceea ce te-a tul­burat. În Lunca Căr­bunariului, soarele te încălzește, în­chizi ochii și vezi doar lumină. Por­nești spre Cheile Nerei. Peste pun­tea suspendată dea­supra râului, ajungi la un drum de vis. Poieni cu iarba până la brâu, din care țâșnesc păsări și fluturi, căpițe de fân arse de soa­re; livezi fără garduri și câm­puri ne­sfârșite de parfu­muri ale flo­rilor necunoscute ce un­duiesc ca fe­cioa­rele. Treci printr-un tunel de fagi, apoi, după un urcuș, încep ga­leriile romane. Cât un stat de om, înguste, cu o potecă de doar două palme făcută în munte. Jos, ame­ți­tor, se vede Nera înspumată, neobo­sită, șlefuind muntele de piatră. Apoi poteca o ia în jos, coboară prin­tr-o mică junglă, ce merge para­lel cu râul. Liane, vegetație înaltă, în care abia te vezi, miros umed și apăsător de apă, de rădăcini și pă­mânt jilav. Mii de plante uriașe, fie­care cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei și cu alt foșnet. Miros de lemn umed intrat în descompunere și râul lin în care intră razele soa­relui, ca niște picioare ale unui pod de lu­mi­nă. Pietre albe arătându-se din adân­curi, mii de gâze și păsări lune­când pe deasupra apei. Poteca urcă din nou că­tre asprimea stân­coasă a muntelui, din care țâșnesc tufe de tisă. Calci pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de șerpi împietriți la su­prafața pămân­tului, în încolăciri și zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte, și în câteva locuri se­crete, cu­noscute doar de câțiva oa­meni, cresc trei orhidee. Tu­nelele ro­mane sunt sin­gurele indicii ale existenței omenești în tot parcul Cheile Nerei. Fă­cute în urmă cu aproa­pe două mii de ani, sunt sim­ple, brute, ca și cum tot ce au vrut să de­mon­streze a fost că pot stăpâni natu­ra. Mai de­par­te, fiecare își vede de via­ța sa, oa­meni și păsări și fluturi și ape învolbu­rate.

Mama Floarea

Acolo unde se termină aripile pă­durii, încep satele risipite ale Bana­tului. Poveș­tile muntelui se prelun­gesc în casele oa­menilor, și viețile lor se împletesc cu cele ale fluturilor și florilor.
Mama Floarea a mers toată viața pe drumurile bătrâne de aici, din Chei­le Nerei și până în crestele Seme­nicului. Are 92 de ani. Muntele a în­vățat-o cum să trăiască și cum să își aștepte se­nină sorocul, cum să le cân­te ne­poților și cum să țeasă pe cămașa ei râuri și stele. Sufletul din spa­tele ochilor albaștri îi este sprin­ten. Nu ai cum să nu vezi lumina de pe fruntea ei, încrețită și arsă de soare. Stă pe prispă, îmbră­cată în ie, cu fustă nea­gră și fotă. De când era fată de măritat stă așa. Doar s-a mai împuținat un pic la trup, și legătura de lemne pe care o aduce din pădure pare mai mare acum, în rest, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Privește în amurg același munte, în spatele căruia coboară același soare. În casă, în ultimul dulap din ultima cameră, stau așe­zate ro­chiile ei de regină: costumele populare de bufăneancă, adică de oltean venit în locurile astea, pe vremea când era de ajuns să dai cu lopata la în­tâmplare, ca să iasă aurul. Satul în care este prispa ei veșnică se cheamă Știnăpari. I s-a spus așa, pen­tru că în trecut aici locuiau cei ce făceau știnapu­rile, lemnele pentru galeriile din mine. Singu­rele ei bogății păstrate sunt costumele de altădată. Acum, cârduri întregi de oameni vin în sat și por­nesc spre munte, oameni ciudați "tăt cu merindea în raniță”. Ea nu a umblat pe munți în plimbare, nici nu ar ști să spună ce anume trebuie vizitat. Ea a trăit în munte, a fost una cu el, o parte vie a lui. Muntele i s-a lipit de piele, de trup, de privire. Rochia ei scoasă din dulap, unde stă împăturită în plante, este muntele țesut și cusut, transformat în haină. Gulerul înalt din dantelă e făcut din narcise. Imediat de sub el, încep să curgă până jos râurile, roșii sau albastre. Fota este cu fluturi, cu stele sau cu gheață. Sori se rotesc la încheieturi, mâneca se prelungește cu brățări ce par bătute cu mici flori de câmp. Pe cap sunt trei bentițe cu ciucuri și la gât, salba de arginți grei. Doar năframa poate să spună ceva despre această regi­nă: câtă vreme Floarea a fost fată de măritat, și-o lega sub bărbie, apoi și-a legat-o la spate. Rochie de zână a pădurii cu miros de fân și de frunze. Așa a trăit mama Floarea, și acum stă pe pris­pă, privind roșeața norilor în apus. Unii au murit, alții trăiesc, după cum le este sorocul, ni­meni nu știe socoteala lui Dumne­zeu, dar toți știu că ea, Floarea, este cea mai înțeleaptă. Azi ești pe pris­pă, mâi­ne va crește din mormântul tău un fag și devii frunzele lui, păsările odihnesc pe crengile tale. Mama Floarea râde, fața ei e lumi­noasă ca o stea. Mun­tele a învățat-o cum să trăiască fericită.

În marginea pădurii

E o casă obișnuită, cu ferestre obișnuite și cu o poartă ca toate ce­le­lalte, de care treci și descoperi o curte simplă, micuță, cu o boltă de viță de vie. Înăuntru e Victor Tăutu: "Eu sunt de peste tot, să zicem însă că sunt ardelean”. Abia îl zărești la masa din cea de-a treia cameră, învăluit în po­vești și amintiri. Trei ca­mere în­cărcate cu crâmpeie de viață, bucăți de vise, șoapte, întâm­plări, duhuri și lumini, toate strânse din Sasca Montană. Sunt oameni care nu au călcat nicio­dată pe aici și spun că sunt obiecte strânse de dom­­nul Victor, pentru un muzeu al satului. Sunt însă câțiva local­nici care au zăbovit o vreme prin aceste camere și spun că, dim­potrivă, obiectele l-au chemat pe Victor să le ia și să le salveze, să le ofere un ul­tim refugiu, o arcă a lui Noe, pentru potopul anilor, al secolelor, fără ca cineva să știe când va conteni curge­rea lor și ce își vor mai aminti atunci oamenii despre ei înșiși. Le-a adu­nat din poduri părăsite, din case dărâ­mate, dintre ruine și de pe mar­ginea drumului. Acum, cele trei ca­mere sunt pline cu obiecte ale căror povești fac aerul dens, ca o ceață prin care înaintezi greu, cu pași mici. Pânze de păianjen țesute cu fir de diamant. În căru­ciorul de la intrare, vechi de o sută de ani, copilul pro­babil a ador­mit; pe etajere sunt râșnițe și miroase a cafea, adusă special cu poștalionul de la Viena, gogoșile sfârâie în ulei, făcute cu un in­stru­ment special, ca un po­lonic etanș, să iasă toa­te egale (numai nemții pu­teau să inventeze așa ce­va); se aud ciocnindu-se cu chef pri­mele sticle de bere Ti­mi­șo­reana; radioul cu ga­lene, primul din Ro­mânia, bâzâie într-un colț și poți să răs­foiești și o revistă cu actualitatea ra­dio­fonică de pe la înce­pu­tul secolului trecut. Fierul de călcat e aproape încins la jar, lân­gă el țăcăne o mașină de cusut manuală, cu mani­vele și rotițe, în­tr-un colț, o vioară se-aude, cărți vechi, mobile somp­tu­oase îmbrăcate în cati­fea sau mătase... Toate de pe tim­pul zecilor de fotografii și cărți poștale puse în ramă: când Sasca era monetăria Banatului și prințesa Sissi, împără­tea­sa Aus­triei, trecea cu alai prin Oravița, către pădu­rea din apropiere, Marila. Dom­nul Victor ia din biblio­tecă una dintre cărți­le cu cotoare groase, aurite. E o Biblie de la începutul se­colului 18, tipărită de mână, cu ilustrații fantas­tice. Cufărul uriaș de lângă noi este de fapt un român plecat în America și întors acasă, cu toată averea lui, în aceas­tă ladă ciudată. Iar în fotografia mare cât un tablou, este o familie veche de țărani din Sas­ca. Ca într-o materia­lizare a gânduri­lor și aminti­rilor, deloc surprin­zătoare într-un astfel de loc, costumele popu­lare din fotografie sunt agățate alături, pălă­ria domnului e pe masă, îi poți pipăi fetrul gros și verzui. Domnul Victor se plimbă printre aceste po­vești, dis­pare în spatele lor, reapare învăluit de parfumul străzilor de altă­dată, a ajuns aici odată cu obiec­tele, din se­cole trecute, sau s-a întors din viitor, unde aurul adevărat este iden­titatea. În jurul frumuseților din Chei­le Nerei au trăit oameni. Au muncit, au iubit, au facut copii și apoi au dis­părut, nu se știe unde și nu se știe pen­tru cât timp. Au rămas în urma lor obiecte, purtând frânturi din viața lor. Poves­tea naturii a mers în paralel cu po­vestea localnicilor. O Românie ma­gică, ce trebuie privită cu sufletul, stând pe discul galben al unei flori de arnică, unde cândva s-au iubit doi fluturi.