Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară și a floare de salcâm, în timp ce o liniște transparentă, ca de mătase, adia ușor dinspre pădurea de tufani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de ușor, doar cu o simplă alee și câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuți strâmb și anapoda, asemenea vânturilor ce bat aici mai tot timpul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcție crudă și neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate și o curte invadată încă de schele, moloz și saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, așezată pe un mal anost și prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniții al armatei - un spațiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ și foișoare semețite, după modelul grăniceresc, pe niște picioroange de metal coclit și inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să descopăr un adevăr simplu și elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiș și niște brațe harnice de călugăr.
Mânăstirea liniștii - Slobozia
Retrasă într-un pâlc de pădure de la marginea Dunării, Slobozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cuminte și la locul ei. Nu mi-a ieșit ostentativ în cale și nici nu m-a atras cu pancarte sau îndemnuri repetate. M-a lăsat să mă descurc singur, pe un drum puțin umblat, printre copaci și tufișuri răzlețite, ce acopereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troiță și la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hramului. Alături, bisericuța și corpul de chilii așteptau sub un clopot transparent de liniște, obligându-mă să mă strecor printre albine și flori, fără a tulbura în vreun fel tihna și echilibrul acelei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă așez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul și să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simțeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut și de a pleca apoi în altă parte. Liniștea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic și greu de explicat. Nu mai fusesem niciodată la Sfântul Ioan Rusul și, totuși, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată și totuși îl știam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar și casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaște cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aș fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii și păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câțiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, și mi-am întors privirea, descoperindu-l pe starețul Macarie. Stătea lângă mine și nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucrurile așa cum sunt și să nu mă tulbur. Da, așa se întâmplă cu toți cei care vin prima oară la mânăstirea Sfântului - simt un freamăt sufletesc și o bucurie pe care trebuie să o împărtășească neapărat cu altcineva... Să nu ne mirăm - Ioan Rusul este Sfântul consacrat al Prieteniei; poate cel mai mare din toată ortodoxia.
Sfântul din mijlocul focului
Slobozia e o mânăstire mică, de buzunar; fără istorie și fără mari averi. O mânăstire cu cinci viețuitori, câteva camere și un fost depozit de muniții transformat în biserică. Măreția și forța mânăstirii vin doar de la Cuviosul Ioan Rusul. Nimic nu se face fără știrea și ajutorul lui; nimic nu se plănuiește fără o noapte de priveghere, măcar la racla cu Sfintele sale Moaște. La Slobozia nu e loc decât pentru numele și prezența lui, așa cum e întruchipat de icoană - ostașul timid și liniștit; tânărul cu față de adolescent etern și o cruce subțire în mână.
Puțini pot spune că îl cunosc cu adevărat. Ioan Rusul e un Sfânt cu totul special și deosebit. Aparent, biografia lui nu e încărcată de fapte eroice. Dimpotrivă, a fost toată viața un om discret și neștiut de nimeni; un om care, deși obligat să trăiască și să doarmă printre animale de povară, a reușit să coboare cerul pe pământ și să trasforme grajdul într-o minunată biserică, nerenunțând nici o secundă la dreapta credință și la nădejdea mântuirii. A îmblânzit oameni și animale, și-a purtat crucea umilirii demn și în tăcere, și tot așa s-a săvârșit, împărtășindu-se pentru ultima oară cu sângele și trupul lui Hristos, ascunse într-un măr scobit anume de către duhovnicul lui.
A fost mare Sfântul. Până și turcii și-au dat seama de asta și i-au recunoscut sfințenia, mai ales că, dintr-o pornire prostească, Osman Pașa a încercat să-i ardă moaștele. Văzând însă că trupul Sfântului se mișcă în mijlocul focului, turcii s-au îngrozit, fugind care încotro. După plecarea lor, împrăștiind cărbunii și cenușa, creștinii au găsit trupul Cuviosului Ioan Rusul întreg. Nu pățise absolut nimic. Era tot mlădios și înmiresmat, cum îl știa toată lumea. Doar o negreală ușoară i-a mai rămas de la jar și de la fum, negreală ce se păstrează până în ziua de astăzi, drept mărturie și pecete de întărire a adevărului.
Așchia din sfintele moaște
Nu e ușor să spui de ce, dintre atâția mari sfinți, doar Ioan Rusul are această enormă putere de iradiere afectivă. De ce, dintre toți sfinții recent canonizați ai ortodoxiei, tocmai el (oștean rus, ajuns rob în Turcia) s-a lipit atât de mult de sufletul nostru. Părintele Macarie pare absolut convins că, avându-l ocrotitor pe Sfântul, e apărat din toate părțile. Ioan Rusul e un Sfânt grabnic, hotărât și dintr-o bucată. În preajma lui nu au ce căuta simțămintele călduțe sau jumătățile de măsură și, deloc întâmplător, mulți îl îndrăgesc chiar înainte de a-l cunoaște. Îl îndrăgesc pur și simplu și vor să-l întâlnească, cum a vrut și părintele Macarie, care a auzit de Sfântul pe când era simplu monah la schitul Darvari din București. I-a auzit numele din gura unei femei credincioase, bolnavă cu metastaze la colon, ce se chinuia în niște dureri atât de mari, încât nici cele mai puternice calmante nu-și mai făceau efectul. Era toiul nopții și femeia suferea mai mult ca oricând. Deja o încercau disperarea și tot felul de gânduri negre, când în salon au apărut trei medici - doi tineri și un bătrân. Erau îmbrăcați în halate albe, cu ecuson și stetoscop la gât, și discutau în șoaptă între ei, arătând spre patul bolnavei. Se consultau între ei să ia o decizie cât mai bună sau să găsească o soluție de moment, când unul din cei doi tineri a vrut să spună ceva, dar femeia i-a luat-o înainte și, uitând de durere, a exclamat: "Stai așa... Parcă te cunosc de undeva... Te-am văzut pe coperta cu acatistul Sfântului Ioan Rusul! Ești Sfântul Ioan Rusul”. Tânărul nu a spus nimic. A zâmbit doar, după care a dispărut din salon și, absolut miraculos, din clipa aceea, durerile au încetat, iar femeia a început să se vindece, așa cum au confirmat ulterior și doctorii, și analizele.
Tot atunci s-a mai întâmplat ceva. S-a întâmplat ca, însoțindu-l pe P.S. Ambrozie la Slobozia, părintele Macarie să fie cucerit de frumusețea sălbatică a pădurii dunărene și, într-un impuls de moment, s-a trezit vorbind cu o mare și nepermisă îndrăzneală: "Preasfinte, hai să facem aici o mânăstire de călugări și să o închinăm Sfântului Ioan Rusul”. Luat pe neașteptate, episcopul a tresărit. Parcă nu-i venea să creadă că tânărul monah dăduse glas celui mai ascuns gând al său, stârnit de o întâmplare anume petrecută în Grecia, în insula Evvia, la mânăstirea Sfântului Ioan Rusul. Acolo s-a închinat la racla aurită și a rămas peste noapte, fără să știe că episcopul locului evita să se întâlnească cu el. Noaptea, însă, Ioan Rusul i-a apărut în vis episcopului grec și, certându-l cu asprime, i-a poruncit să dea în dar poporului român o parte din Moaștele lui. A doua zi, la marginea sicriului poleit în aur, stătea miraculos o așchie sărită anume din Sfintele Moaște - semn că vorbele Sfântului fuseseră aievea și adevărate; că vrerea Cuviosului Ioan Rusul era ca măcar o firmitură din trupul lui să ajungă și pe malul Dunării, printre năpăstuiții și drept credincioșii români.
Biserica din gând
Nimic nu e întâmplător și totul se leagă. Dacă îl întrebi cum a ajuns ca în numai câțiva ani să ridice la Slobozia o mânăstire atât de frumoasă și de liniștită, părintele Macarie pare că ezită să dea răspuns. Nu vrea să vorbească despre eroismul începutului, dar nici nu poate uita acele zile când, la Slobozia, se trăia ca la începutul creștinismului, cu strane și chilii încropite sub copaci și cu preoți care slujeau miezonoptica la lumina stelelor. "Pe vremea aceea, Slobozia era doar un gând”, își amintește părintele. ”Nimeni nu mai credea că ruinele din curtea unității militare se vor transforma vreodată în loc de rugăciune, în trapeză sau arhondaric. Oamenii cârteau. Clătinau din cap, fără să înțeleagă mare lucru. Le arătam gunoaiele din curte și le spuneam că acolo va fi grădină. Îi duceam la intrarea în beci și le spuneam: «Asta e biserica», iar ei se uitau la mine ca la un nebun. Nici ei nu erau convinși cât de important este un gând și cât de mare este puterea Sfântului. Aveau să se convingă la primul hram al mânăstirii, când în curtea lăcașului se adunaseră peste o mie de persoane - cu mult peste ceea ce pregătiseră bucătăresele noastre la masă (cam două sute de păstrăvi). Cineva a venit cu ideea să împărțim peștii în câte 3-4 bucățele, dar eu nu am fost de acord. Singurul care ne mai putea salva era doar Sfântul. Și ne-a salvat, cum știa el mai bine - grabnic, hotărât și cu multă milă. Încă mă mai rugam la racla lui, când a venit de la trapeză albinarul mânăstirii, fratele Constantin, care, plin de bucurie, mi-a spus că păstrăvii nu numai că au ajuns la toată lumea, ba chiar au mai rămas câțiva pentru a doua zi... Minunile nu s-au oprit aici. Într-o lună, am ridicat turla bisericii și primele chilii, cu toate că era iarnă și putea să viscolească oricând. Sfântul a avut grijă de casa lui și ne-a ajutat cu de toate - cu bani, cu materiale de construcție și cu o iarnă extrem de blândă, cum nu a mai fost și nu va mai fi vreodată prin acele locuri... N-aș mai pleca în veci de aici. Nicăieri nu aș mai găsi nopți de mai la fel de frumoase. Nopți lungi, dunărene. Nopți de priveghi și de rugăciune, în care, uneori, se întâmplă să deschidem ferestrele bisericii și ne trezim cântând în șoaptă, pentru a nu tulbura în vreun fel șoaptele pădurii. Se întâmplă ca noi să tăcem la strană, lăsând greierii și toate făpturile nopții să se roage în locul nostru”.
*
Merită să ajungi la Slobozia, să te convingi cu ochii tăi că Ioan Rusul e un Sfânt special și aparte. Nu trebuie să-l cauți sau să îl chemi insistent - te găsește el, oricum. Nu te părăsește și nu te lasă la greu - îți iese el în cale când te aștepți mai puțin și când ai mai mare nevoie de ajutorul lui. Iese negreșit, salvator și cu brațele deschise, ca un vechi și devotat prieten. Așa a făcut cu mulți - cu tânărul acela care și-a recăpătat mersul, după un sever atac cerebral; cu doamna Manuela (o cunoscută ziaristă de radio), care s-a vindecat într-o singură noapte, deși trebuia să se opereze urgent de hernie de disc - altfel risca să paralizeze în orice clipă. Sfântul nu a uitat pe nimeni care și-a pus nădejde în el, nici măcar pe acea familie din Copăceni - oameni trecuți de 40 de ani, dar care își doreau cu disperare un copil, drept pentru care și-au vândut casa și pământurile, pentru a merge fără nici un rezultat la tratament în Austria. Câteva luni mai târziu, veneau la mânăstire să-și boteze fetița și să-i pună numele de Ioana, ca semn de dragoste și recunoștință pentru Sfântul.
Merită să ajungi o dată măcar la Slobozia. În orice moment al zilei te-ai afla, la mânăstirea lui Ioan Rusul te simți în largul tău. Nu încurci pe nimeni și nimeni nu te deranjează cu iscodiri insistente. În pădurea și grădina Sfântului, printre clădiri proaspăt văruite și alei invadate de verdeață, poți merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, după starea sufletului și a vremii, îndelung și după pofta inimii. Poți fi mai visător sau mai prozaic. Poți fi oricum, căutându-l pe părintele Macarie pentru spovedanie, sau doar lăsând la pangar un pomelnic și o lumânare aprinsă. Poți rămâne toată noaptea la raclă, în rugăciuni și catisme, sau, dacă vrei, te poți bucura pe o bancă umbrită de liniștea amiezii, înconjurat de albine, fluturi colorați și lujere superbe de flori. Pe acea bancă, vei simți cu siguranță cum Dunărea miroase discret a miez de vară și a floare de salcâm, în timp ce o liniște transparentă, de mătase, va adia ușor dinspre pădurea de tufani pitici din spatele corpului de chilii, învăluindu-te ca o îmbrățișare curată, de prieten vechi și statornic.
P.S. Cei care pot sprijini construcția bisericii mânăstirii pot face o donație în conturile deschise la BRD, Sucursala Giurgiu,
CONT LEI: RO60BRDE190SV09506631900.