Povești de dragoste cu miros de vară

Redactia
Teodor Dună - Când doar mâinile

În nopțile ploioase de vară îmi privesc foarte mult mâinile, ca pe un corp străin și îndepărtat. Le pri­vesc ca pe orice alt obiect transparent, care conține înă­untrul lui propria imagine răsturnată, propriul lui negativ. Înăuntrul mâinilor mele mi se pare că văd alte mâini. Mă uit la ele ca la acele globulețe de sticlă pe care atunci când le răstorni, începe să ningă. Numai că în mâinile mele ninge cu mâinile pe care le-am întâlnit cândva, într-o seară cu ploaie, într-o altă parte a timpului.
Stăteam pe balcon și mă uitam pe rând la cimitir și la cerul înnorat. Cred că mă gândeam dacă un anume per­sonaj din Truman Capote are dreptate când spune că e mai bi­ne să te uiți la cer de­cât să fii în cer și am simțit că trebuie să ies din casă. Mi-am pus un tricou ne­­gru și m-am în­drep­tat spre parc. Aco­lo e un loc care îmi place mult. Este un fel de deal aco­perit de pini. Lân­gă el se află mai mul­te bănci. Când mă plimb, mă așez doar pe una dintre ele, me­reu pe a­ceeași. Este foarte a­proape de apă. Uneori, câți­va pești vin și se uită la mi­ne. Și eu mă uit la ei. Aflăm multe lu­cruri unii de la alții. Sau doar mi se pare. Era, cred, aproape mie­zul nopții. Mă ui­tam, deci, pe rând, la pini, la pești și la un fel de obiect prelung, care se afla la câțiva metri de mine, în iar­bă, și nu înțelegeam ce anu­me poa­te fi. Mi-am zis că ar fi mai bine să nu aflu ce este. Atunci mi-am dat seama că pe o bancă de lângă mine stă o femeie. Din felul în care privea apa părea tristă. Pri­ma oară i-am văzut mâinile. Lu­minau. Sau doar așa mi s-a părut mie. Erau învelite în­tr-o lumină nefirească, irea­lă. Știu că m-am uitat ca hipnotizat la mâinile ei. Pur și simplu, nu mă puteam opri să le privesc. De­getele ei aveau ceva din nisipurile mișcătoare. Chiar dacă păreau ador­mite pe ge­nunchi, aveam senzația că pul­sea­ză, că sub pielea degetelor se as­cunde o prăpastie în care aș putea să mă prăbușesc ani în șir. Păreau niște mâini mai adânci decât ocea­nele. Aveau ceva liniștitor și dureros. Am încercat să mă uit la pini. Nu am mai putut. De parcă în ochii și în tot trupul meu se înfipseseră sute de rădăcini proas­pete, crescute din acele de­gete. Cred că mă uitam nu­mai la mâi­nile acelei femei. Lacul, dea­lul, oamenii, par­că ar fi fost răzuiți cu lama de cineva nevăzut. Atunci am făcut ceva ce nu sunt de obicei în stare să fac: m-am ridicat și m-am așezat pe banca ei, fără să îi spun decât atât: "mâinile tale”. Nu am îndrăznit să-i privesc chipul. Mă uitam încontinuu la mâinile ei. Mi se păreau ireale. Deși nu pot spune nici măcar acum dacă sunt sau nu niște mâini frumoase. Simțeam că îmi vorbesc într-un limbaj pe care doar mâinile îl pot avea, singurul limbaj care nu se adresează creierului, ci întregului trup, o vorbire pe care o primești nemediat, nu prin cuvinte, ci printr-un altceva cu mult mai puternic și mai intens decât orice vorbire. Simțeam că în acele mâini se află totul, chiar totul - și fericirea, și miracolul, și dragostea, și tragicul, și nefericirea, și spaima cea mai adâncă - că acele mâini erau ceea ce am căutat mereu, fără să știu că ceea ce caut sunt mâini și, mai mult, acele mâini. Nu țin minte exact ce s-a întâmplat. Mă simțeam ca într-un fel de transă. Cred că am mai spus câteva lucruri, poate absurde. Cuvintele obișnuite mi se părea că nu au ce căuta între noi, acolo, pe bancă.
După o vreme, i-am luat, fără să-mi dau seama, în­tre palmele mele mâinile. Cred că, mai degrabă, mâi­nile mele s-au dus singure, fără știrea mea, înspre mâi­nile ei. Am simțit cum mă umplu de ceva ireal, de o lume de dincolo de orice lume, cum ceva înfricoșător de minunat îmi locuiește fiecare centimetru de trup, cum mâinile acelea mă umplu de propria lor realitate, cum mâinile acelea, într-un fel inimaginabil pentru mine până atunci, mă decorporalizează, cum așază o al­tă ființă într-o ființă care încetează să se mai re­cu­noască. I-am spus aceleași cuvinte, care mi se păreau atunci singurele cuvinte din lume: "mâinile tale...” și nu am mai putut zice nimic, am rămas așa, pe banca aceea care nu mai era bancă, lângă un lac care nu mai era nici un lac, ci trăind, brusc, într-o lume în care timpul ne ocolea, pentru că nu mai putea exista nici un timp.
Nu știu cât am stat așa. Nu știu dacă am vorbit, nu știu nimic, doar că am trăit ceva de o ireală intensitate, ceva care nu are legătură cu omenescul, ceva minunat, ținându-i mâinile în mâinile mele, apoi mâinile ei mișcându-se foarte încet între mâinile mele - de parcă mâinile noastre s-ar fi născut una pe cealaltă în același timp.
După o vreme în care nu știu ce s-a întâmplat, mâi­nile ei s-au retras dintre mâinile mele. Atunci am simțit o imensă durere în tot corpul, ca și cum fiecare parte din trupul meu ar fi fost ruptă în două. Mi-a spus: "Înainte să nu mă mai vezi niciodată, primește acest obiect”. Atunci nu m-am uitat la el. Voiam să-i spun să ră­mână, că nu poate pleca, că e totul atât de frumos. Stăteam pe banca aceea și nu mă puteam mișca, nu o pu­team privi, nu pu­team face nimic. Nu mai știam cum să îmi mișc corpul, la ce folo­sește carnea. Știu că mi-a așezat ceva între palme și mi-a strâns de­getele în jurul acelui o­biect rece. Apoi a ple­cat. Mi se părea im­posibil să plece. Pur și simplu, nu putea pleca. Mâinile ei se aflau încă în mine. Nu putea să plece cu mâinile ei în mine. Iar eu, deși voiam să mă ridic, să o strig, să o implor, nu puteam face nimic. Stăteam pe o bancă într-un parc, cor­pul nu mai știa ni­mic, mă simțeam ca un ciung fericit și îngrozit, privindu-și mâinile proas­păt retezate. Mă simțeam ca cineva care știe că nu va mai visa nimic niciodată.
Târziu, foarte târ­ziu, m-am ridicat și m-am în­dreptat spre casă. Mă durea tot corpul. Nu în­țelegeam nimic. Știam doar că se în­tâmplase ceva mi­nunat. Avea senzația că tocmai pierdusem tot ceea ce putea fi mai fru­mos în viața mea. Mă sim­țeam foarte sin­gur. Ca atunci când pierzi ultima ființă de pe pă­mânt, care ar mai avea mâini, care ar mai putea îm­brățișa. Mi-am dat seama că am pumnul încleștat. L-am deschis. În palmă țineam o piatră foarte netedă. Pe piatră scria cu alb, foarte mic:
mâinile noastre
au fost
într-o altă viață
doi orbi
care
mângâindu-se
au uitat
că își mai doreau
să vadă

(Teodor Dună este autorul volumului de poeme "de-a viul”, apărut la Editura Car­tea Românească, în 2010)

Adina Rosetti - 24 de ore de vară

Până atunci, vara nu ținuse niciodată cu ei. I-a aruncat de fiecare dată prin alte locuri, prin alte zări, într-un contratimp desăvârșit, de parcă i-ar fi făcut plăcere să le râdă-n nas, în timp ce le punea piedici, să inventeze plecări neașteptate, concedii niciodată su­pra­puse, evenimente care să le dea viețile peste cap, pof­tim, fraierilor!, ați crezut că vara-i numai bună pen­tru dragoste, așa par să stea lucrurile din cărți și filme, zbenguială-n valurile mării, plimbări tandre pe plajă spre asfințit, numai că realitatea nu-i deloc așa, în rea­litate vara face numai ce vrea, e o zână crudă și atot­puternică care vă scoate limba, amuzându-se să vă tri­mită pe fiecare în alt colț al lumii, după ce v-a lăsat să cre­deți că de data asta vă va ajuta, că vă va lăsa, în sfâr­șit, să aveți o insulă numai a voastră, că va opri timpul în loc pentru câteva zile sau măcar pentru câteva clipe, cât să vă puteți strânge în brațe liniștiți.
Atunci când ea își scotea capul pe geamul trenului să tragă în piept aerul sărat pentru prima dată, și-nchi­dea ochii, îmbătată de plăcere, cu gândul la vacanța care stătea să-nceapă, el îi apărea în minte, ca o amin­tire dintr-o realitate paralelă, îl vedea alunecând înce­tișor într-o barcă, pe un canal umbrit de sălcii, un canal încremenit în care singurele zgomote sunt cele pe care le fac peștii ieșind ușor la su­prafața apei. N-avea cum să fie prea departe, între o mare și-o deltă, dis­tanța nu e prea mare, doar apele sunt altfel, una sărată, cealaltă dulce, și în di­ferența asta stăteau o groază de lu­cruri care-i despărțeau. Încerca să-și imagineze ce face el în timpul ăsta, în timp ce trenul trecea zăngănindu-și roțile prin porțiunea aceea de drum, înconjurat de două ape, pe-o parte ma­rea, pe alta lacul, dar când deschidea ochii, imaginea se tulbura, și-atunci ea făcea ușor cu mâna, în aerul fierbinte și sărat, în speranța că el, acolo unde era, îi vedea gestul în gând.
În altă vară, în timp ce căldura topea totul în Bucu­rești, străzile, casele, apartamentele, amin­­tirile și speranțele, amestecându-le într-o pastă incadescentă, ea stătea zile-n șir pe ca­napea, făcându-se din ce în ce mai mare, din ce în ce mai grea, numărând zilele rămase pâ­nă la mo­mentul în care viața ei se va schim­ba cu totul, se va ordona după niște re­guli în­că necu­nos­cute, toate gravitând în jurul făp­turii care urma să vină pe lume. Până atunci, își păcălea aștep­tarea strângând în brațe o car­te de la el, în care era vorba despre o mânăs­tire care se construia în același timp cu-n apa­rat bizar de zbor și, în timp ce se scufunda în istoria lui Baltasar și-a Bli­mundei, cea mai frumoasă po­veste de dra­goste din literatură, pereții se scurgeau încet în jurul ei și simțea, deodată, că el e foarte aproa­pe, deși mai mult ca sigur, în timpul ăla se afla undeva departe, probabil pe niște cărări neum­blate de munte, știa precis că aerul e răcoros în jurul lui și priveliștile largi, că nu sunt betoane și nu-i asfalt, e înconjurat doar de cer și de co­paci, sub care stătea întins, pe spate, ca să pri­vească norii alunecând deasupra.
Vara a fost anotimpul în care s-au căsătorit, fie­care dintre ei cu altcineva, vara li s-au născut co­piii, vara și-au serbat zilele de naștere, ni­ciodată îm­preună, trimițându-și câte un mesaj stingher, ca­re-ncerca să șteargă distanțele, dar nu reușea, vara s-au suit fiecare în avioane, tre­nuri, mașini, bărci și vapoare, și-au plecat în lu­me, întotdeauna se­parați, de parcă ar fi jurat să îm­plinească o stra­nie pro­misiune de a pune cât mai mul­te distanțe între ei, de-a nu fi niciodată în același loc și-n ace­lași timp, de a trasa urme cât mai diferite pe harta lumii, de-a fugi cât mai departe unul de altul, fie­care tânjind în taină ca vara să se îndure la un mo­ment dat de ei și să le ofere un cadou neașteptat.
Și s-a întâmplat o singură dată. Din cine știe ce ca­­priciu secret, vara aia și-a făcut pomană cu niște bieți amanți fără noroc, nici măcar nu i-a anunțat că are de gând să facă un armistițiu și să-i lase o vreme împre­ună, într-un soi de no man's land al tandreții în sfâr­șit descoperite, a pus pur și simplu la cale o serie de coincidențe fericite, a înlăturat grijulie toate pie­dicile, a potrivit timpul și cheile, plecările și sosirile, a șters toate grijile și spaimele, și-a domolit până și căl­dura, doar ca ei doi să poată avea o zi și-o noapte împreună. Nu putea să le dea mai mult de-atâta. Și nici ei n-au cerut, oricum, era de-o generozitate fără mar­gini din partea verii, și nu se cuvine să fii nemul­țu­mit atunci când primești un asemenea cadou, nu se face să strâmbi din nas, e prea puțin, mai vrem, pentru că atunci s-ar putea să ți se ia, cât ai clipi, darul. Au avut singura lor vacanță de vară împreună, ceva mai puțin de 24 de ore, pe care le-au îm­păr­țit între canapea și pat. Cana­peaua era mun­tele, iar patul marea. Au urcat cărări ima­gi­­nare, fiecare pe trupul celuilalt, și s-au scufun­dat în adâncurile apelor, s-au lăsat apoi le­gănați de valuri și mângâiați de vânt și, dacă ar fi avut ce­va mai mult timp, e aproape sigur că ar fi reușit și să zboare, ar fi plonjat într-o mare de în­tuneric sclipi­tor, ținându-se de mână, și s-ar fi ridicat apoi foarte sus. Dar n-a mai fost vre­me. Vraja a trebuit să se rupă, timpul și-a re­luat scurgerea, și viețile lor separate i-au che­mat înapoi, i-au prins în vârtejurile lor și i-au aruncat pe fiecare în altă parte, pe alte dru­muri, prin alte încăperi. Iar vara și-a urmat impasibilă cursul, poate doar ceva mai năvalnică și mai fierbinte ca în alți ani...
(Adina Rosetti este autoarea romanului "Deadline”, apărut
la editura Curtea Veche, în 2011
)