Damian Drăghici - "Problema romilor trebuie rezolvată local, cu cizmele în picioare”

Virtuoz al naiului, muzician de jazz, lăutar neîmblânzit, rupând scena cu toba de gât, Damian Drăghici a schimbat sărbătoarea și libertatea pe o funcție de... bugetar, cu program la birou. Inima lui, așa de fierbinte, arde acum pentru interesul etniei lui țigănești

"Am vrut să mă implic mult mai intens și în problemele stricte ale țiganilor mei”

- Damian, ți-ai tăiat pletele, ai pus naiul și toba în pod, ai lăsat scena și America, devenind func­țio­nar public. Năvalnicul artist e acum la birou. Ce s-a întâmplat?

- Sunt mai multe explicații pentru transformarea asta a mea, dar cea mai importantă din ele este că mu­zi­ca nu mă mai făcea fericit. Am trăit intens fiecare eta­pă a vieții mele artistice, am vrut neapărat să mai fac un album de jazz, la care visam de mult, am realizat și acest lucru. După ultimul concert, pe care l-am susținut cu marele violonist Nigel Kennedy, am pus punct mu­zicii și m-am implicat foar­te mult în activitatea fundației mele de ajuto­rare a copiilor defa­vo­rizați, "Bright Light”. Nu ne ocupăm numai de co­piii romi în cadrul acestei fundații, ci de toți copiii defavorizați din România (ar fi culmea ca tocmai eu să fac discriminări...). De asta m-am ocupat în ultimul an și jumătate, cu toată inima și puterea mea. Apoi, am vrut să mă implic mult mai intens și în problemele stricte ale țiganilor mei, care se știe că nu sunt deloc puține. Am încercat pe toate păr­țile, dar când o ușă mi se deschidea, alta mi se trân­­tea în față. Am in­sis­tat foarte mult, iar apoi mi-am dat seama că atâta vre­­me cât vei fi o per­soa­nă particulară, fie ea și un artist cunoscut, nu ești cu adevărat ascultat sau ți se fac promisiuni deșarte. Celebritatea, se­rio­zitatea, insistența nu sunt suficiente, trebuie să ajungi într-o poziție de pe care tu să fii cel care poate lua decizii. Aveam, așadar, nevoie de o funcție prin care să mă pot ocupa de problema romilor, ca repre­zen­tant al ad­mi­nistrației publice. Nu fac po­litică, mă consider ceea ce se numește "tehnocrat”, dar funcția mea este acum de Consilier de Stat al primului mi­nistru pe pro­blemele romilor. Dar, crede-mă, că e artă sau ședințe la birou, pa­siunea mea pentru ceea ce fac în viață este și va ră­mâne aceeași.

- Ce faci concret în această funcție?

- Încerc să ușurez integrarea romilor în societatea românească, urmărind niște direcții pe care eu le consider deosebit de importante: educație, locuri de muncă, locuințe și sănătate. Poate altcineva le-ar așeza în altă ordine, mie însă aceasta mi se pare cea firească. Dacă vrem să schimbăm mentalitatea generației vii­toa­re, numai prin educație o putem face. Acest lucru e cu atât mai important printre romi, unde un procent covârșitor nu are educația minimă de care ar fi nevoie. Nu mai trebuie să existe cazuri singulare de țigan cu carte. Toți ar trebui să știe suficient încât să poată găsi de muncă și să se poată astfel întreține, ca orice ce­tă­țean al acestei țări. Al doilea aspect important sunt locu­rile de muncă. Ele trebuie să existe înaintea locu­ințelor, pentru ca romii să-și poată permite să aibă grijă de acele locuințe, să poată plăti chiria, cheltuielile. Este obligatoriu ca ei să devină cetățeni responsabili. Apoi urmează locuințele și sănătatea. Iar prin sănătate, nu mă refer la asistență socială, țin foarte mult să men­țio­nez acest lucru. Dacă oferim pur și simplu ajutor social, cădem iarăși în aceeași plasă: aceea de a-i da omu­lui ceva degeaba. Nu! Cetățeanul rom trebuie să de­vină contribuabil, responsabil. Numai așa îi va creș­te cu adevărat respectul de sine, numai așa se va inte­gra cu adevărat printre români.

- Nu e prima dată când se încearcă o integrare socială a romilor. Au existat numeroase inițiative, chiar și inter­naționale. De ce n-au avut succes?

- Nu pot spune că știu absolut toată istoria țiganilor din România, dar încerc să fac o sinteză. Noi, romii, am trăit foarte mult timp în sclavie, mai mult decât oricine. Pe la 1860, Alecsandri și-a eliberat țiganii care lucrau pe pământurile lui. După două săptămâni, s-au întors dezorientați total, că nu știau încotro s-o apuce. Atunci Alecsandri le-a dat pământ și i-a lăsat să-l lu­creze. Lumea a evoluat, iar pe la 1900, toți romii erau dezrobiți. Patruzeci și cinci de ani s-au descurcat cum au putut, au devenit lăutari, meșteșugari, iar apoi li s-a făcut un rău mai mare decât sclavia: comunismul. Oferindu-le case în schimbul angajării prin fabrici, romilor li s-a dat falsa impresie că ar fi proprietari, deși erau simpli chiriași ai statului. După anii '90, însă, a venit tot statul și le-a luat tot. Și azi în­tâlnesc bieți bătrâni care îmi arată câte o hârtie din anii 1960 și zic că ei sunt pro­prie­tari pe petecul lor de pământ, când pe ea scrie clar că e un sim­plu chi­riaș. Iar petecul acela de pă­mânt, în adevăr, nu este al bie­tu­lui țigan, dar cred că dacă statul nu are ne­voie de el, prin prisma fap­tului că omul a stat pe el patru­zeci și cinci de ani, i-l poa­te lăsa, cu o con­diție majoră: să-l merite. Să-l lucreze, să-l îngri­jeas­că, să plă­teas­că im­po­zite pe el, să fie res­ponsabil.

Țigan în țara minunilor

- Damian, pe lângă ruptura din­tre români și romi, mai există o alta majoră, chiar în rândul ro­milor: o falie incredibilă între eli­tele voastre (fie ele artistice sau nu) și pătura de foarte jos.

- În ultimii douăzeci de ani, a exis­tat un număr de romi care (mai ales datorită etniei lor, prin diferite pro­gra­me europene) au primit burse la școli din străi­nă­tate, s-au adaptat foarte bine acolo, iar odată întorși, deși și-au asumat condiția de rom, s-au distan­țat cul­tu­ral și spiritual, nu s-au mai putut rea­dap­ta la viețile di­nainte și astfel nu au putut crea cu ade­vărat un exem­plu pentru cei din comunitățile lor, un exemplu di­rect. Degeaba avem elite care se întâlnesc numai între ele, precum impresioniștii de la începutul seco­lului, vor­besc în cafenea, la Hilton, despre proiec­tele lor profe­sio­nale, au citit Rousseau și Dosto­ievski... Con­ver­sa­țiile lor, oricât de prețioase, nu vor schimba cu nimic lu­mea de jos din care au ple­cat. Trebu­ie să mergi în mijlocul romi­lor, să le vorbești în limba lor, să le arăți concret ce au de făcut, nu să le pre­zinți di­plomele ta­le și să le vorbești de pro­iecte euro­pene. Îi pierzi așa. Eu am o con­­vin­gere pe care țin nea­părat să o rostesc: singura șansă de reușită în această problemă este să te ocupi de ea la nivel local, nu națio­nal. În sat. Trebuie să mergi acolo, să stai cu ei, să dormi în­tr-un sat din acela din Mol­dova, vai de mama lui. Dacă nu faci asta, este ca și cum voi, jur­naliștii de la For­mula AS, ați scrie repor­taje stând în fo­toliu, din au­zite, de la tele­vizor. Or, eu știu că voi cutre­ierați țara la mi­limetru, ca să vedeți cu ochii voștri ce se întâmplă, ca să-i simțiți pul­sul cu ade­vă­rat. Așa tre­buie stu­diată și pro­blema ro­milor: cu ciz­­mele de cau­ciuc în pi­cioa­re, de acolo, din casele lor.

- Există progrese? Putem spera, cândva, la o ho­ră a unirii între romi și români?

- Pentru a schimba cu ade­vărat percepția româ­nilor des­­pre romi și a romilor des­pre ei înșiși, avem nevoie de un "proiect pilot”. Iată cum arată proiectul meu de su­flet: voi face la început un sat, o co­­munitate compactă de romi, în care ei să aibă acces la educație, locuri de muncă, case și sănătate. Vreau să cre­ez un univers precum acela din filmul "The Truman Show”, al lui Peter Weir, o lume pentru romi, în care totul este posibil. O "țară a minunilor”, dacă vrei. Așa cum încercăm cu toții să le creăm copiilor noștri toate condițiile materiale și educaționale, ca până la opt­spre­zece ani să le crească niște aripi sufi­cient de mari, încât să poată zbura către propriile lor vieți, tot așa trebuie să creăm pentru romi un sprijin până se pun pe pi­cioa­re. Aceasta este responsabilitatea mea ca lider de opi­nie, ca om: să le creez acest sprijin. Chiar am început ce­va concret la Pata Rât, în județul Cluj, și vom con­tinua la Iași. Bineînțeles că e nevoie de spri­jinul pri­mă­riilor, al consiliilor, al europenilor, al tuturor, dar e per­fect realizabil. E proiectul meu, e inima mea, dacă va func­ționa, voi fi în al nouălea cer și voi ști cu certitu­dine că lucrurile vor merge bine de la sine, după aceea.

"Mă voi muta cu țiganii mei, un an, doi, trei, până va merge treaba”

- E un vis minunat, dar poate ușor utopic...

- Nu-i da omului un pește, ci învață-l să pescu­ias­că. Aceasta este marea revelație pe care am avut-o colindând comunitate după comunitate de romi. Că dacă-i înveți pe țigani să pescuiască, o fac cu măiestrie, nu numai pentru ei, ci și pentru alții. Astfel, s-ar putea ca într-o zi ei să pescuiască atât de mult, încât să ne fie nouă tuturor folositori. Nu! Nu visez! Uite, acum patruzeci de ani, un așa-zis visător american zicea "I have a dream” (Am un vis). Acel om era Martin Luther King, și visul lui era legat de negrii americani. Și pri­viți unde sunt acum cetățenii de culoare în societatea americană. Erau la fel de jos ca noi, romii, iar acum sunt per­fect integrați, ba chiar au pri­mul președinte de culoa­re. Pu­tem trăi un miracol ase­mă­­nă­tor, cu ajutorul ro­mânilor. Ro­mânii prin definiție sunt oa­meni tole­ranți, oameni care tră­iesc de sute de ani alături de noi, romii, și vor sigur să ne aju­te. Mult mai mult decât eu­ropenii. Un prim pas este să-i scoatem pe romi puțin din me­diul lor, să aibă și alte exem­ple decât cele ale fa­mi­liei și isto­riei lor. Uite, eu da­că nu aș fi plecat, nu din Ro­mânia, ci de lângă familia mea, aș fi rămas la fel ca atâ­ția și atâția țigani. Sunt născut în mijlocul lor, dar, precum bine știi, pentru că ești una dintre primele persoane care mi-a luat un interviu după ce m-am în­tors în România, am ve­nit dezintegrat. Am venit din­tr-o cultură americană, în care mă integrasem atât de bine, cameleonic de-a drep­tul, încât uitasem nu numai că sunt rom, ci și că sunt român. În primele șase-opt luni m-am făcut din nou român, în următoarele opt m-am făcut țigan adevărat, în ur­mătorii ani am trăit ca ți­ganii și am renăscut acolo un­de mă născusem. La rădăcini. Dacă acum șase ani mi se ofe­rea să fac ceea ce fac acum, nu aș fi fost capabil. Pentru că aș fi văzut lucrurile din afară, superficial. Acum sunt gata să fac acest lucru, acum sunt gata să trăiesc prin­tre țigani. Eu nu voi urmări desfășurarea acestui proiect din biroul meu de la Palatul Vic­to­ria. Nu. Mă voi muta, cu țiganii mei, un an, doi, trei, până va merge treaba.

- În final, o curiozitate personală: chiar nu ți-e dor de muzică?

- Nu mi-e dor de muzică. Absolut deloc. Particip cu plăcere la orice fel de concert caritabil, în care știu exact unde se duc fondurile. Eu mă con­sider un volun­tar al socie­tății, funcția pe care o dețin acum nu-mi ia nimic din acest statut, în care eu m-am simțit mereu confortabil și împlinit.