- De cele mai multe ori, atunci când o căsnicie eșuează, unuia dintre parteneri îi vine extrem de greu să-l lase pe celălalt să plece.
- Despărțirea este grea pentru oricine, mai ales dacă nu e de acord cu ea. Prin caracterul ei definitiv, ireversibil, despărțirea se aseamănă cumva cu moartea, deoarece îți pierzi partenerul pentru totdeauna. De aceea, la fel ca după decesul unei persoane apropiate, și aici este nevoie să lupți cu durerea provocată de o pierdere irecuperabilă. Aceasta înseamnă să rememorezi atât perioadele bune, cât și cele marcate de conflicte. Și să te întrebi: "Ce a fost bun în relația noastră?”. Dar și: "Ce anume a provocat ruptura?”.
- Pe lângă despărțire, mai intervine și noua iubire a fostului partener, care ar putea fi vinovată pentru dezastrul conjugal...
- Dacă rămâi la această culpabilizare simplistă a unei persoane terțe, blochezi clarificarea cu partenerul, dar totodată și cu sine. Trebuie să conștientizăm faptul că, în multe privințe, suntem niște necunoscuți, chiar și pentru noi înșine. Omul care s-a îndrăgostit de altcineva este adesea luat prin surprindere de ceea ce i s-a întâmplat. Tocmai de aici trebuie să pornești și să-ți pui întrebarea: din ce cauză s-a produs ruptura? Ce ți-a lipsit ție? Ce ne-a lipsit nouă? Ce n-a funcționat? Întrebările acestea sunt de folos pentru a te despărți mai ușor de trecut. De cele mai multe ori, trădarea nu are cauze clare, vezi pe cineva care îți fură mințile, patima și sentimentele nu mai pot fi ținute în frâu și totul s-a terminat. Nu e neapărat nevoie ca noua iubită sau noul iubit să fie mai buni sau mai frumoși decât partenerul de-acasă. E de-ajuns că sunt "noi”, că adrenalina funcționează din nou. Când ruptura celui de lângă tine vine printr-o îndrăgostire ce nu poate fi stăpânită, trebuie să o accepți. Nu ești tu de vină. Oricât de perfect ți-a fost comportamentul în cuplu, el nu concurează euforia unei iubiri luate de la început. Singura soluție este acceptarea. La urma-urmei, între a fi înșelat, pentru a salva căsnicia, și o ruptură pe față, ultima este de preferat. Doare, dar îți recâștigi libertatea.
- O despărțire dă însă naștere la temeri ce ridică obstacole în calea unei evaluări obiective a situației.
- Uneori avem de-a face chiar cu o panică existențială. Partenerul a dispărut brusc, ai în față un viitor nesigur, te vezi dintr-o dată amenințată de singurătate sau porți răspunderea creșterii unor copii, eventual te confrunți cu probleme financiare. Abandonul generează în sufletul nostru temeri care ne împiedică să vedem limpede adevărul. Deseori ne agățăm de speranța că noua iubire a fost doar o greșeală și că partenerul se va întoarce la noi într-o bună zi. Însă, în majoritatea cazurilor, aceasta e o iluzie.
- Totuși, câteodată speranța este întreținută de partener, care, în ciuda trădării, dă semnale repetate de atașament.
- Desigur. Cei care-și părăsesc partenerul au de fapt sentimente contradictorii. Ei pleacă dintr-o familie pe care au iubit-o sau continuă s-o iubească. De aceea, manifestările de afecțiune sunt pe deplin normale. Pe de altă parte, semnalele lor sunt greșit înțelese de cei părăsiți, care confundă afecțiunea cu dragostea, alimentându-și speranța. Ce-i drept, sunt legate între ele, dar fiecare semnifică altceva. Or, câtă vreme te cramponezi de această speranță, întârzii să-ți iei viața în propriile mâini și ratezi o mare șansă.
- Despărțirea poate fi o șansă?
- Da, căci dintr-o viață împlinită fac parte și crizele. Destrămarea unui cuplu înseamnă o criză existențială profundă. Care, în același timp, ne dă șansa de a ne concentra asupra propriei persoane. Îndeosebi femeile au tendința de a se defini exclusiv prin partenerul lor, ducând o viață ce nu le aparține, a cărei cârmă au cedat-o omului de alături. Din momentul când suntem singure, ne putem stabili noi repere. Ne putem întreba: "Ce este important pentru mine? Ce vreau să fac cu viața mea?”. Dacă doresc, pot să-mi redirecționez total viața. Și consider că aceasta este o mare șansă.
- Înainte de a gândi atât de pozitiv, trebuie să fi detașat emoțional de partener. Cum să scapi de această dependență?
- Esențială este eliberarea de ură - atât contra partenerului care ne-a părăsit, cât și a persoanei pe care o acuzăm că ni l-a luat. Ura nu ne permite să ne liniștim, ne face să despicăm neîncetat firul în patru, să aruncăm toată vina pe umerii altuia și ne împiedică să ne regăsim.
- Dar când înverșunarea și furia și disperarea ne copleșesc...
- Atunci trebuie să exteriorizăm aceste emoții explozive. Să stăm de vorbă cu prietenii, cu familia, la nevoie cu un psiholog. Însă cel mai bine este să vorbim cu partenerul. Îi putem spune fără reținere cât de mânioase, de rănite și de îndurerate suntem - însă ar fi bine să ne abținem de la culpabilizări agresive, căci acestea nu duc la nimic. Mai important este să ne amintim ce a fost frumos în căsnicia noastră și ce ne-a îmbogățit sufletește. Evocarea face parte din efortul de redobândire a echilibrului după pierderea cuiva drag. Să ne întrebăm: "Ce am prețuit eu la acest om? Ce a însuflețit el în mine?”.
- Asta nu înrăutățește și mai mult situația?
- Există pericolul de a ne idealiza partenerul. Gândul că va trebui să trăim mai departe fără el ne poate amplifica temerile. Numai dacă vom conștientiza și vom prețui ce a reprezentat el pentru noi și ce a adăugat la zestrea noastră sufletească - eventual, că ne-a ajutat să devenim mai ferme, mai curajoase, mai răbdătoare sau mai tolerante - vom avea sentimentul că anii trăiți alături de el n-au fost o investiție falimentară. Căci aceste însușiri, odată câștigate, ne vor rămâne. Iar pe ele putem construi în continuare.
- N-ar fi mai simplu să-l evităm pe partenerul care ne-a părăsit?
- La început, o asemenea întrerupere a contactelor ne poate fi de folos, ca să ne detașăm. Însă cine vrea să scape de ură și de frustrare, cine dorește să se despartă amiabil trebuie să dialogheze. Mai ales acolo unde există și copii. Căci, chiar dacă drumurile noastre se despart, calitatea de părinți nu ne-o vom pierde niciodată.
- Cât durează desprinderea de fostul partener?
- Aici nu dispunem de termene general valabile, nu putem vorbi de luni sau de ani. Merge mai repede atunci când ne împăcăm cu noua stare de lucruri sau când în viața noastră apare cineva. Trebuie să-ți spui: "Asta e! Nu-mi place, dar trebuie să accept”. Iar apoi, îți iei viața în propriile mâini, în loc să persiști în pasivitate, nutrind speranțe nemărturisite. Dacă se va întâmpla ca partenerul să revină într-o zi, va fi nevoie să-ți cercetezi inima: "Ce simt în clipa asta, îl mai vreau?”. Căci nu vei mai fi aceeași, criza te-a maturizat. Astfel încât vei avea un ascendent asupra lui, în cazul când te vei hotărî să începi o nouă relație cu el.