Corina Chiriac - "Când îmbrățișezi un copac, îmbrățișezi esența vieții”

Ines Hristea
Evadări

- Vara se apropie de sfârșit, o vară "roșie”, pâr­jo­litoare ca focul. Pe ce cărări ai pornit în vacanță, ca să scapi de soarele ucigător?

- Dragostea mea dintotdeauna e marea. Iubesc marea din copilărie și, cu toate că de foarte mulți ani eu nu mai stau la soare decât foarte puțin, povestea mea de dragoste cu marea a rămas neștirbită. Eu nu confund marea cu bronzul. Marea, pentru mine, e un mod de descărcare a energiilor negative și de încărcare cu forța primordială a naturii. Din păcate însă, în vara asta, având un program foarte încărcat, nu pot spune că "m-am retras” undeva. Am fost de câteva ori la Sna­gov, la niște prieteni, care au acolo o casă cu o grădină minunată. Ador să mă liniștesc sub co­roana umbroasă a copacilor! Dar astea au fost ieșiri scurte, de doar câteva zile. În rest, am avut mai degrabă o vacanță ac­tivă. La sfârșitul lunii iunie, am terminat de filmat cel de-al cincilea sezon al emi­siunii "Să v-amintiți duminica”, de la Na­țional TV. Apoi, un cântecel com­pus de mine - atât versurile, cât și muzica - a fost ad­­mis în concursul de creație al festi­va­lului Mamaia Copiilor. Melodia a fost in­ter­pretată de Oana Răduc, o fetiță ta­len­tată, din Iași, în vârstă de opt ani și, spre ma­rea mea bucurie, am obținut premiul unu la secția Creație. Nu m-am întors bine de la Mamaia, că am plecat în Bielorussia, la un festival extrem de important, Sla­vi­anski Bazaar, care se ține de 21 de ani, în orașul Vitebsk. Am fost in­vitată acolo în calitate de membru al juriului interna­țional. Aces­ta este un festival aproape necunoscut la noi, ceea ce mi se pare foarte nedrept, deoarece, la nivel mondial, el are o cotă foarte ridicată. Ca dovadă, în fiecare an, din juriu fac parte perso­na­lități artistice de re­nu­me. De pildă, anul aces­ta, preșe­din­tele juriului a fost ce­lebrul compozitor rus Ma­xim Dunaevsky, au­tor de muzică de filme, de musicaluri și de piese de mu­zică ușoară, fiul la fel de celebrului Isaak Du­naevsky. Ceilalți jurați au fost Alessandro Sa­fina, ex­traordinarul tenor italian care a sus­ținut și un reci­tal, Alek­sander Tikha­novich, un mu­zician faimos din Be­larus, Simon Bass, un com­pozitor și dirijor en­glez reputat, care, printre alții, a lucrat cu George Lucas în campania de pro­movare a filmului "Star Wars Episode One”, Veselin Ma­rinov, un foarte îndrăgit cân­tăreț bul­gar, Maria Nau­mo­va, una dintre cele mai iubite cântărețe din Le­to­nia, care a câștigat concursul Eurovision în 2002, Ka­liopi, o frumusețe de fată din Ma­cedonia și o cântă­reață foarte ga­lonată, Yuriy Kvelenkov, cântăreț și producător ucrai­nean, absolvent al Conser­vatorului din Vilnius și care, în prezent, este și șeful Depar­tamentului de Cultură și Artă din Kiev, Anne Veski, o cân­tă­reață din Estonia, re­numită în spa­țiul slav și nu nu­mai. Și eu. (râde) Și nu am fost singura ro­mâncă de acolo. Mulți ani, Ro­mânia a trimis concurenți acolo, iar anul acesta, în sec­țiunea pentru copii, am fost re­pre­zentați de Dia­na, o fetiță de 9 ani din Galați, iar în secțiunea pentru adulți, de Ale­xandru, un tânăr de 19 ani. În plus, mica noastră ve­detă, Maria Crăciun, fostă câștigătoare a acestui con­curs, a fost invitată să cânte o melodie în cadrul ma­relui concert de deschidere, care a durat patru ore. Dar să revin: după acest maraton de două fes­ti­valuri într-o lună, m-am odihnit puțin, m-am bucu­rat de câ­teva evenimente particulare la care am cântat, apoi, săp­tămâna trecută, m-am reîntors la treabă, luân­du-mi foarte în serios calitatea de membru al juriului de preselecție al Festi­valului Mamaia - "Mamaia Mare”, cum i se spune. După care, din 20 august, mă voi în­toar­ce la mare, unde voi face parte din juriul festi­va­lului propriu-zis. Așa încât vara mea, în sen­sul de va­canță, se com­pune din scurte evadări între două anga­jamente profesionale. Ba merg la Snagov, după cum ți-am spus, ba mai dau o fugă la mare, unde încerc să-mi trag puțin sufletul și să fac o baie...

- Dar astăzi te afli în București, la tine acasă...

- Unde încerc să supraviețuiesc cu ajutorul aerului condiționat. (râde)

- Și ce vezi pe fereastra casei tale, Corina?

- Văd un părculeț cu copaci, care au fost plantați în 1958, chiar în anul când eu și pă­rinții mei ne-am mutat aici. Pe una din laturile apartamentului, urma să se cons­tru­iască un bloc. Din fericire, din motive pe care nu le cu­nosc, proiectul acesta a fost abandonat, așa că locul respectiv a fost transformat în acest păr­culeț, la care am vedere directă. Zi de zi, mă uit cu în­cântare la acești copaci care, în aproape cincizeci de ani, au crescut spectaculos și creează o oază de ver­deață și de aer curat. Îi privesc cum urmează legea firii și a ano­tim­purilor, îi urmăresc de primăvara, devreme, când încep să scoată mlădițele frunzelor crude, și până toam­na târziu, când intră în hiber­nare. Și îi privesc cu multă afec­țiune, pentru că, în fond, ei mi-au fost și-mi sunt tovarăși de viață, tovarăși smeriți și statornici. Și, pentru că tot m-ai provocat să-mi mărturisesc dra­gostea pentru arbori, atunci trebuie să merg până la ca­păt: mai am un astfel de prieten de suflet. E vorba de un tei - sunt si­gură că are peste o sută de ani - ca­re "lo­cuiește” în­tr-o curte, la mică distanță de aparta­men­tul meu, și căruia i-am dedicat o nuvelă din cartea "Că­utând iubirea”, pe care am publicat-o în 2005. Teiul acesta "al meu”, când înflorește, învăluie întreaga stra­dă cu parfumul lui ame­țitor... Și-mi dă așa o bucu­rie pro­fundă... Acum însă mă macină în­gri­jorarea, căci imobilul în curtea căruia se află a fost propus spre vân­zare sau demolare și mă întreb, cu disperare, ce va face viitorul proprietar cu arborele aces­ta atât de bă­trân, de frumos, de falnic și de gene­ros? Mă tem ca nu cumva să-l taie. Ar fi o crimă! Pen­tru a rezista, co­pacul aces­ta a avut inteligența de a-și uni trei tul­pini! Așa a izbutit să crească atât de mare și de înalt și să reziste tre­cerii timpului. Mi se pare fascinantă această înțe­lepciune a naturii, această forță și îndârjire de a su­praviețui. Nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu ca vii­torul pro­prie­tar să fie la rândul lui un înțelept și să respecte această viață, să-l cruțe pe prietenul meu. Mă rog să fi aflat deja, să fi conști­entizat deja acest adevăr universal: atunci când îm­brățișezi un copac, îm­bră­țișezi, de fapt, esența vieții, îm­brățișezi o enti­tate care, în marea ei generozitate, îți preia toate ener­giile ne­gative, toate grijile, tristețile și angoa­sele și te umple cu bine.

- Din păcate, Bucureștiul, cândva o grădină, este astăzi tot mai despădurit, cu zonele verzi ucise de furia imobiliară. Cum te descurci pe vipiile de-afară?

- E într-adevăr, o vară infernală! Avem ghinionul ca Bucu­reștiul să fie așezat în mijlocul Bărăganului și, din păcate, această stare de fapt a fost ignorată prea mulți ani de managerii capitalei. După Revoluție, con­ductele de irigare ale Bărăganului s-au făcut praf, co­pacii - du­­reros de mulți - au fost tăiați... Și nu mă re­fer nu­mai la copacii din oraș, ci și la cei dimprejurul ora­­șului, cei rămași din foștii Codri ai Vlăsiei. Așa că azi ne aflăm complet expuși, într-un spațiu de dimen­siuni uriașe, care, în fond, ar fi trebuit să fie destinat agri­culturii, nu unei capitale. Diriguitorii orașului din ulti­mii douăzeci și ceva de ani ar fi trebuit să prezerve per­deaua de arbori care înconjura urbea, ba chiar să o spo­rească, dar, din păcate... au ras tot. Și nebunia con­tinuă. Așa că azi nu ne rămâne decât să ne as­cun­dem de arșiță prin case, să nu ieșim afară decât cu pă­lărie pe cap și înarmați cu sticle cu apă și să ne re­strângem în­tâl­nirile la ceasurile serii, când poți să te refugiezi în locuri frumoase și civilizate cum e, de pil­dă, Centrul Vechi. Zona aceasta a renăscut splendid și arată ase­me­nea zonelor vechi din toate capitalele eu­ro­pene. Ți-e mai mare dragul să mergi acolo la o terasă, mă­car pen­tru o cafea sau o bere. Eu poposesc acolo des­tul de des, fiindcă simt că acela e un spațiu încărcat de vi­ta­­litate și de fi­resc și pentru că acolo regăsesc parfumul Bucu­reștiu­lui interbelic, pe care nu l-am apucat, dar pe care mi l-am clădit în închipuire din gravuri, din fo­to­gra­fiile și din scrierile veacurilor trecute.

Un telefon "guraliv”

- Pe scurt, ai avut o vacanță odihnitoare, ade­vă­rată, ești pregătită pentru ofensiva de toamnă?

- Eu, fiind artist liber profesionist, încă de când am ieșit de pe băncile Facultății de Teatru, nu am aceeași per­cepție a vacanței pe care o are un salariat obișnuit, indiferent că e vorba de un secretar de stat sau de un bru­tar. Nu am aceeași percepție a vacanței pentru că, în principiu, eu pot să-mi iau vacanță oricând. Așa că idealul pentru mine este să fiu în activitate și, din când în când, să-mi permit momente de respiro. Un artist, în general, vrea să fie ocupat. Și, din fericire, la mine telefonul nu prea tace. Ceea ce e o mare bucurie, mai ales pentru un artist din generația mea. Atunci când telefonul îți sună des și pri­mești invitații profesionale onorante, e mult mai im­por­tant să le dai curs, decât să pleci într-o vacanță pe care, dacă ți-o dorești mai lun­gă, ți-o poți lua la pensie. (râde) Așa că eu mă declar mulțumită cu felul în care s-au aranjat lu­crurile și în va­ra aceasta. Totuși, dacă ar fi să-mi fac o vacanță ade­vărată, atunci, cu certitudine, aș alege să merg din nou în Egipt. Am mai fost acolo în urmă cu cincisprezece ani, dar tare mi-aș dori să reușesc să ajung din nou pe acel pământ mus­tind de istorie. Eu sunt pasionată de egiptologie, pasiune pe care am moștenit-o de la tatăl meu, așa că mi-aș dori să vizitez din nou Muzeul de An­tichități Egip­tene din Cairo și să revăd Pira­midele și toate templele care se înșiră de-a lun­gul Nilului, până aproape de Assuan. Aceasta este vacanța la care visez în acest moment, pen­tru că mi-ar oferi po­sibili­tatea să îmbin încân­tarea spirituală cu plim­barea, cu savoarea cum­pă­răturilor din baza­rul din Cairo și cu bucuriile estetice.

- Îți pun o întrebare pe care i-am adresat-o și unei alte artiste din generația ta: Marina Voica. Ce vezi când te privești în oglindă? Un chip bucuros și senin?

- Câteodată! (râde) Noroc că eu sunt, prin ex­ce­lență, un om luptător și optimist. În cazul în care con­dițiile nu-mi sunt prielnice, îmi impun să gândesc pozitiv și să iau în considerare numai frumosul vieții. Așa că și în zilele mai proaste, fac ce fac și până-mi termin machiajul, izbutesc să-mi im­prim bucurie pe chip și să ies din casă cu con­vin­gerea că voi avea puterea să înving orice mici-mari probleme pe care mi le-ar putea scoate în cale existența cotidia­nă.