Minunile Maicii Domnului

Sorin Preda
* Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare *

Nu poate fi o în­tâmplare că cele mai multe icoane fă­că­toa­re de mi­nuni aparțin Maicii Domnului. În înal­­­tul bolții biserici­lor sau zu­gră­vită dea­supra altarului, ținând Prun­­cul în dreapta (ca la greci) sau în stânga, lângă inimă (cum e la noi), prinsă într-un cearcăn de lu­mină sau pe lem­­­nul unei icoane, Mai­ca Dom­nului re­­pre­zintă nădejdea fă­ră sfâr­șit, Preasfânta, Bu­na, Apro­­­­­piata, Cea Că­re­ia I se pot adresa cele mai as­cun­­se și grele ru­gă­minți. Cu hiton al­bas­tru-verzui sau cu veș­minte cer­ni­te, cu ochii ușor triști și cu părul as­cuns, Maica Dom­nu­lui se vădește în fie­care loc sub un alt dar: Milui­toa­rea, Grab­­nic Aju­tă­toa­rea, Bucu­ria tu­tu­ror, Hră­­ni­toa­rea, Lă­cașul lu­minii, Îm­­pă­răteasa tu­tu­ror, Doam­na îngerilor sau Acope­rământul lu­mii. Doar în Bucu­rești, în ini­ma Capitalei, Mai­ca Dom­­nu­lui a refu­zat, par­că, să poarte un alt nume. Cu bu­nă­tatea ei fără mar­gini, l-a dăruit bise­ricii, străzii, în­tre­gu­lui cartier.

Icoana din foc

Pe stradă, oamenii trec grăbiți, spre tre­burile lor. Privesc o clipă grădina plină cu flori, își fac cruce măruntă sau întorc ca­pul în altă parte. Puțini știu ce comoară as­cunde biserica Icoa­nei, ctitorită pe la l700 de dregăto­rul domnesc Ceauș Da­vid, operă continuată apoi de Brân­co­veanu și Mavro­cordat. Un scurt istoric, afi­șat la in­trare, vor­beș­te des­pre cutremure, incendii și res­tau­rări, despre cti­tori și do­natori im­portanți, dar nimic des­pre Icoana făcă­toare de minuni dină­untru. Abia ieșit din altar, de la slujba Vecerniei, părintele Ion Po­pescu pare să ezite și ar vrea să amâne discuția. Despre Icoa­nă nu se poate vor­bi oricum. Maica Domnului e prea plină de sme­re­nie. "Mereu a stat în umbra Fiului, cu iubire și adânc res­pect. În Biblie găsim o singură pro­­poziție rostită de ea, dând sfat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii: «Fa­­ceți ce spune El». Câtă profun­zime și câtă sim­pli­tate... Atâta trebuie - să punem în faptă Cu­vân­tul viu, nepieritor. Să facem as­cul­tare.”
Sfielnic și încet în mișcări, părintele își cum­pă­neș­te cu grijă cuvintele, ca nu cumva din grabă sau ne­­bă­gare de seamă să alunge marele dar al biseri­cii, tru­­findu-se cu ceea ce nu e al lui. Luând pildă de la pre­oții de dinainte, vrea să lase lucrurile așa cum sunt. De aceea, poate, nici una dintre minu­ni­le să­vâr­șite aici nu și-a găsit loc într-un caiet sau alt înscris. A ră­mas doar tradiția, refugiată într-o legendă de în­te­me­iere, ce pomenește despre po­run­ca primită în vis trei nopți la rând de către ma­rele boier Ceauș David, des­pre icoa­na pe care a găsit-o apoi în scorbura unui co­pac. Pe vremea aceea, locul era o pădure imensă și de ne­trecut. Ri­dicând bisericuță de lemn ca sfânt adă­post al icoa­nei, boierul a început să aibă spor în toate: moșie, acareturi și pâlc de case pentru nu­meroșii lui slu­­jitori. Un întreg cartier îi purta deja nu­me­le: Ma­ha­laua Cea­uș. A uitat de icoană și s-a se­me­țit în bo­găția sa, până în­tr-o zi când flăcările i-au mis­tuit în­trea­ga ago­ni­sea­lă, dim­pre­ună cu bisericuța cea de lemn. Zile și nopți la rând a ți­nut neno­ro­cirea, dar, la sfâr­șit, avea să se îm­pli­nească ma­rea mi­nune - în scru­mul și tă­ciu­nii încă fumegând pe locul fostei biserici, stă­tea nea­tin­să și deplin stră­lu­ci­toare Icoana Mai­cii Dom­nu­lui. Lu­ând în­tâm­pla­rea ca în­demn de nă­dejde și de po­căin­ță, bucureștenii s-au grăbit să ridice o altă bi­serică, din că­ră­midă, falnică și cu mai mul­te turle - așa cum se cuvenea să arate casa Domnu­lui și a Mai­cii Sale. Ca o îm­plinire de­pli­nă, oa­me­nii au în­ceput să-și gă­seas­că la Icoană vin­de­carea, flă­că­rile nu se pu­teau atin­ge de Prea­curata, nici cele ale fo­cului, nici cele ale durerii și su­fe­rin­ței tru­pești.
Grab­nic aju­tătoare în orice si­tuație, icoa­­nele fă­că­­toare de mi­nuni ale Maicii Domnului se arată, totuși, cu mai mult spor într-o boală sau alta, într-un ne­caz anume sau o ca­lamitate na­tu­ra­lă. Icoana de la Si­hăs­tria e mai ales pen­tru ploaie și spo­ri­rea recoltei, ase­me­nea icoanelor de la Horaița, Dăl­hă­uți, Bistrița sau Aga­­pia. Cea de la Nă­mă­iești e cu mult ajutor în ză­mislirea pruncilor și ocro­ti­rea copiilor. Icoana de la Bisericani (nu­mi­tă și "Iconița”) e pen­tru bolile și slăbiciunile tru­pului, iar cea de la Mâ­năstirea "So­cola” sau "Cot­mea­na”, pentru tulburări su­fletești și de­monizați. Că e iz­vo­râtoare de mir (la Râșca și Ha­dâmbu) sau de la­crimi amare (Bi­serica din Pașcani, jud. Galați), Maica Dom­nului su­feră pen­tru noi și, la vreme de mari încercări, ne aver­ti­zează, ne dă în­demn spre pocăință. La Bise­rica "Icoa­nei” din Bucu­rești, ajutorul se vă­dește cu deo­­se­bi­re în ocro­ti­rea fa­miliei, în sporul casei și împli­nirea căsniciei. Pă­rin­tele Ion Popescu a văzut mul­te vin­decări miraculoase, in­clusiv un bolnav de can­cer că­ruia medicii nu-i dădeau nici două săp­tămâni de trăit. Din toate însă l-a im­presionat cazul unei femei aduse în bi­serică de către rude. Era extrem de agitată și cu min­tea ră­vă­șită. Se scu­la­se brusc din somn și nu mai re­cu­noș­tea pe nimeni, nici măcar pe soțul ei. Vor­bea in­coerent și se zbătea cum­plit, refuzând totul: ru­gă­ciunea, epi­tra­hirul, sfân­ta cruce. "Mă gândeam, deja, că locul ace­lei femei era la Spitalul de urgență, că avea nevoie de ajutor me­di­cal, de niște calmante. To­tuși, am mai făcut o în­cer­care. Intrând în altar, am luat o iconiță a Maicii Dom­nului (copia celei din bi­se­rică) și, apro­piindu-mă cu multă băgare de seamă, i-am pus ico­nița ușor pe cap. Efec­tul a fost uimitor. Fe­­meia nu numai că s-a liniștit pe dată, dar, căzând în ge­nunchi, a în­ceput să plângă și să-și ceară ier­tare. După Moli­ftele Sfântului Vasile și alte rugăciuni de dezlegare, fe­meia mi-a spus, cu mare cutre­mur și la­crimi în ochi, că, atin­gând chipul Maicii Dom­nu­lui, a sim­țit cum ceva rău i-a ieșit din suflet, iar de pe ochi i s-a ridicat o cea­ță grea, de ne­pă­truns altcumva. În acea clipă, în bi­serică a intrat soțul ei, spe­riat și plin de îngrijorare. Să nu vă spun ce bucu­rie au trăit amân­doi și cum s-au îm­brățișat. Par­că se revedeau după ani și ani de des­păr­țire. Maica Domnului fă­cuse cu ei o ade­vă­rată mi­nu­ne.”

Biruința credinței

Părintele Popescu știe prea bine cât de mare este forța și ajutorul Icoanei. Impor­tant e să vedem în aju­to­rul primit o peda­gogie a lui Dumnezeu, o cale de în­drep­tare și de pocăință. "Nu Icoana în sine ne vindecă și ne împlinește vrerea, ci cre­dința. Nu Maica Dom­nu­lui ne ridică din patul suferinței, ci Hristos. Preasfân­ta Fe­cioară mediază pentru noi. E mamă. E gri­julie și plină de dragoste, chiar da­că noi nu ne pur­tăm tot timpul ca niște fii. Ea jude­că cu inima și de aceea vom avea mereu de la Ea sprijin și iertare. Sfin­ții Părinți asemu­iau pe Maica Domnului cu Marea Ro­șie, când evreii mer­geau în bejenie spre Țara Sfân­­tă. Maica ne scapă de ur­mă­ritori, de Fa­raon, dar nu­mai dacă izbim toia­gul cu credință, asemenea lui Moise. Bi­nele nu poate fi făcut cu forța. Se spune că o singură lacrimă a Mai­cii Domnului poate schimba hotărârea lui Hris­tos în ceea ce ne privește. Ei bine, o singură la­crimă de-a noas­tră poate înduioșa sufletul de mamă al Prea­cu­ratei. În cărțile sfinte găsim o poveste din Ro­ma an­tică. E vorba de un războinic exilat și ne­drep­tățit de răutatea oamenilor cetății. Venind cu oaste mare, a cucerit orașul și a vrut să se răzbune, trecând prin sa­bie pe toți locuitorii. Degeaba i-au căzut în ge­nunchi și i-au adus ofrande, războini­cul nu a vrut să-i ierte. S-a răzgândit abia când a zărit-o în mulțime pe ma­ma lui. Chipul ei plin de milă și de durere l-a în­du­plecat. Să sperăm că, la Judecată, Maica Domnului va fi în mulțime, alături de noi, pă­cătoșii. Așa, avem o nă­dejde de milă, chiar și în ultima clipă, când nimeni nu mai poate face nimic, când vom fi doar noi cu faptele noas­tre puse înainte.”
Lucrarea Icoanei făcătoare de minuni nu obosește niciodată. Se întâmplă ca unii să uite ajutorul primit sau, cum zice părintele, să se folosească de Dumnezeu pentru un interes imediat. Alții înțeleg mesajul divin și își schimbă viața. Pocăindu-se, încep să trăiască întru Hristos, în adevăr și milostenie. Boala e dată cu un anumit scop. Vindecarea, la fel. Nu o dată s-a în­tâm­­plat ca în biserică să intre oameni veniți din ca­pătul celălalt al țării, oameni care îi mărturiseau pă­rintelui că au ajuns la București dintr-un îndemn inexplicabil. Foarte mulți dintre ei avuseseră un vis, cu date con­cre­te. Unuia i-a apărut chipul Maicii Dom­nului și, spu­nându-i: "Vino la mine”, i-a dat adresa, stra­da și nu­mărul. Altuia i se arăta doar înfățișarea bi­sericii, cu turle și grădină înverzită în față. Trecând pe stradă, omul a recunoscut sfântul lăcaș și a intrat. "O astfel de întâmplare te tulbură”, zice părintele. "Mult mai im­portant însă e să înțelegem mesajul. Câte sunt, mi­nunile nu se fac pentru sănătatea în sine, pe care ori­cum o pierdem spre bătrânețe. Mi­nu­nile sunt pentru suflet, pentru vindecarea lui. Repet, suntem în mare gre­șeală dacă nu înțelegem că nu Icoa­na Maicii Dom­nu­lui vindecă. Maica Domnului e doar o fereastră des­chisă spre dumnezeire. În asta cons­tă marele Ei dar.”
Zeci și sute de scrisori sosesc pe adresa bisericii. În unele, oamenii cer ajutor de rugăciune. În altele, aduc prinos de mulțumire. În cuvinte simple sau avântate, dar pline de sinceritate și uimire, ei povestesc despre în­cercările prin care au trecut. Spre bucuria pă­rin­te­lui, foarte mulți sunt tineri pe care Maica Dom­nului i-a ajutat să întemeieze o familie sau să re­u­șească la un important examen. "Legate de sănătate sau de îm­pli­nirea unei dorințe fără de amânare, mi­nunile să­vâr­și­te la Icoana Preacuratei sunt grabnice și tul­bu­ră­toare. Dintre toate însă, cea mai mare și fără egal este în­toar­cerea la credință. Ca preot, am în­tâlnit în mai multe rânduri oameni cu inima în­vâr­to­șată, atei decla­rați și chiar prigonitori ai Bisericii, care veneau la spo­vedanie pentru prima oară în viața lor. Brusc, vo­iau să trăiască altfel și se căiau pentru toa­te pă­catele făcute. Întoarcerea fiului risipitor e o fe­ricire ce nu poa­te fi descrisă în cuvinte. E mai presus decât în­vi­e­rea din morți. E însăși arvuna nemuririi.”