Viața și Adormirea Maicii lui Dumnezeu

Cristian Curte
"Într-un loc iubit”

De mers, merg pe jos. Întotdeauna. Fie că frămân­tă colbul drumurilor de țară, fie că sunt aliniați de-a lungul asfal­tului, pasul este cel care le mă­soară dis­tan­țele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezesc odată cu soa­rele și se culcă atunci când ulti­ma geană de lumină se stinge. Merg așezat, zile întregi. Și cân­tă. Mai ales cântă.
"Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale,
Că noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Acesta este rostul lor, al pele­rinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa și printre pu­ținii din lumea întreagă. Călă­to­resc la fel ca cei de acum o mie sau două mii de ani. Nesmintiți de vremurile nebune, neispitiți de confortul zilelor noastre. De mașini nu vor să știe. Le-ar risipi tihna. Și ruga.
Rânduiala pelerinajului lor în­cepe cu câteva zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Dom­nului. Se strâng la biserică. Întotdeauna. Apoi se roagă îm­pre­ună cu preotul și cu ceilalți credincioși. În cele din urmă, satul îi petrece. Când se întorc acasă, nu îi mai recunoști. Prăz­nuirea Prea Sfintei cere jertfă. Și înviere. Sunt alții pentru că fie­care renaște în alt fel. Unii își găsesc liniștea, alții tămăduirea de vreun beteșug, alții izbăvirea de vreo năpastă. Dar nici unul nu mai e la fel. Îi schimbă revederea cu Prea Curata.
În Ardeal, alergă la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului făcă­toa­re de minuni. Ajung la mânăstire și așteaptă praz­nicul sub cerul liber. Nu se tulbură de ploaie, nu îi alungă frigul. Ocolesc bătrâna bisericuță de lemn pe coate și pe genunchi. Cântă, se roagă și așteaptă. Mai ales așteaptă. Pentru ei, Maica Domnului e prezentă și vie - "O, Măicuță Sfântă, cu drag am venit / La Tine Măicuță, într-un loc iubit”. Iar dacă ai răbdare și credință, o întâlnești. La fel ca pe o rudă plecată de acasă. Pentru puțin. Cât să schim­­be o vorbă în vecini.
Ca să pătrunzi în evlavia pele­rinilor de la Nicula, Rohia sau din orice colț al țării închinat Măicuței lui Dumnezeu trebuie să te apropii de Fecioara Maria. Lucru anevoie de împlinit, pentru că figura ei este sinonimă cu smerenia. Când ți se pare că ai întrezărit-o, se risipește. E ca un abur, ca un fum de tămâie care se ascunde în cer, într-o clipă.
Evangheliile nu ne spun foarte multe despre ea. A fost voia Dom­nului ca Maica Sa să rămână în umbră. Ființa cea mai delicată a acestui pământ, cea care i-a dat trup lui Dumnezeu însuși, se cerea protejată, învă­luită în discreție. Ca să aflăm mai multe despre ea trebuie să iscodim Tradiția, acel mă­nunchi de istorii care s-au transmis prin viu grai, de la primii apostoli, prin sfinții pă­rinți, până în zilele noastre. Uce­nicii direcți ai lui Iisus au cunos­cut-o cel mai bine și i-au rămas aproa­pe după Înviere. Au simțit mereu în Ea vuietul Duhului Sfânt și prezența fier­binte și răscolitoare a lui Hristos, Fiul Ei și Fiul lui Dumnezeu. Ani de-a rândul i-a ajutat să-L înțeleagă. A fost norul prin care au putut privi Soarele.

O zămislire minunată

S-a întâmplat acum 2000 de ani. Doi bătrâni înstăriți, grei de ani și de credință, aveau un mare necaz. Dum­nezeu nu le dăduse urmași. În Israelul acelor timpuri acest fapt era privit ca un mare blestem, care venea asupra unei familii numai din pricina unor păcate grele. Dar, în ciuda vâr­stei, nici Ioachim și nici Ana nu își pierduseră nădejdea. Viața, cu necazurile și bu­curiile ei, îi oțe­lise. De acum nu mai băgau de seamă hulele vecinilor și nici faptul că tot satul îi privea ca pe niște ciu­mați. Se obiș­nuiseră și știau din lege că tre­buie să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Și atunci, cum să te mânii pe ceilalți? Dar, ce era mai mi­nunat la Ioachim și la Ana era nădejdea, acea vir­tute rară care îți permite să crezi nelimitat. Să te îndoiești de tot, dar nu de Dumnezeu. Așa se face că, deși gârboviți, cu trupuri betege și mădulare topite de ani, aveau cre­dință că Domnul îi va milui și le va da până la urmă un copil.
Adesea, minunile Lui vin după o încercare aprigă. În ea sufletul se călește și se deschide luminii. Așa s-a întâmplat și cu Ioachim. Ani de zile răbdase tăce­rea batjocoritoare și insultele preoților. El, omul de vază, foarte înstărit și, altminteri, respectat, era luat în râs pentru că nu avea copii. Se obișnuise cu umilința, își făcuse din ea pâinea zilnică. Până într-o zi...
Era un praznic mare și toți evreii mergeau la tem­plul din Ierusalim pentru a aduce jertfe. Ioachim a fost primul. Întotdeauna se grăbea, covârșit de vină, să aducă ispășire pentru păcatele sale și pentru ale poporului. Dar în acea zi, preotul l-a certat. I-a spus să aștepte. Să se așeze la rând și să vină ultimul, pen­tru că e un om păcătos. Și atunci ceva s-a rupt în ini­ma lui. A fugit în deșert și s-a jurat: "Nu voi coborî în casa mea după mâncare și băutură, până când Domnul și Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci, rugăciunea îmi va ține de foame și de sete”. Umilința lui Ioachim luase sfârșit. Acum, cerea cu îndrăzneală și cu credință, luptându-se cu cerul, ca odinioară Iacob cu Îngerul. Iar Domnului i-a plă­cut îndrăzneala bătrânului. L-a trimis pe Arhan­ghe­lul Gavriil la Ana, soția sa la fel de bătrână ca el, și i-a vestit nașterea unei copile. Dar nu a unui prunc obiș­nuit, ci a unuia "prin care va veni mântuirea întregii lumi”. De aceea i-au pus numele Maria, care în limba aramaică însemna "Luminătoarea”.

Viața la templu

Maria era un copil obișnuit. La doar trei ani, părinții au adus-o să slujească la templu, în cetele de fecioare care îi ajutau pe pre­oți. Ioachim și Ana au crescut-o ca pe lumina ochilor. Era îm­plinirea vieții lor și bucuria bătrâ­ne­țelor. Le-a fost greu să se des­partă de ea, dar se hotărâseră de­mult. Domnul le-o dăruise, Domnului îi va sluji. Au adus-o la tem­plul din Ierusalim în procesiune, cu făclii și cântări, consacrând-o unei vieți fără prihană. Maria era copi­lul unui miracol. În sufletul ei crud, Dumnezeu se imprimase încet, ca o pecete în ceară. Se născuse din rugăciune, așa că s-a obișnuit repede cu viața la tem­plu. Tradiția ne spune că în răstimpul petrecut aici mintea i s-a unit cu inima. Așa a ajuns să pătrundă taina Prea Sfintei Treimi și să fie curățită de har pen­tru a-L putea primi în pântece pe Fiul Tatălui. Așa a ajuns și la vârsta de 12 ani, când orice copilă a lui Israel se cuvenea să fie măritată. Dar marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, știa că Ma­ria are un destin aparte. O ocrotise de mică, încă de când părinții o aduseseră la templu. Așa cum se obiș­nuia în astfel de situații, pentru a respecta rânduiala, dar și viața consacrată, fecioarele erau logodite cu bătrâni care se îngrijeau de ele, tratându-le mai degrabă ca pe niște fiice decât ca pe soțiile lor. Maria a fost încredințată lui Iosif, un tâmplar de 70 de ani, văduv și evlavios.

Întruparea

Nu trecuse un an de când Iosif o luase pe Maria la el. Era dimineața, în zori, în prima zi a săptămânii, cea în care, spune Legea, Domnul a "făcut cerul și pământul”. Întotdeauna, zorile o prindeau în rugă­ciune. La fel ca monahii de astăzi, Maria priveghea întreaga noapte. Întunericul și liniștea îi zăvorau simțurile și se putea retrage înlăuntru. Acolo gusta din dul­ceața rugăciunii. Rămânea așa, pierită din astă lume, plecată cu sufletul în adâncul luminii dumne­zeiești. Într-o astfel de stare, Arhanghelul Gavriil i-a vestit Întruparea. Dumnezeu însuși avea să-și plămă­dească din ea Trup, coborându-se pe pământ pentru a ne înălța pe noi la cer. Clipa fusese vestită de vea­curi de profeți. O așteptau și păgânii, o presimțeau și mai marii templului. Lumea avea să se schimbe, dar totul depindea de o copilă smerită, de doar 12 ani, pierdută într-un sat din Israel. De deschiderea inimii ei atârna întreaga omenire. Trebuia să-și lărgească sufletul, ca în el să încapă Dumnezeu însuși. Și asta nu se putea fără o smerenie deplină. Pentru ca Dom­nul să se așeze pe deplin în inima ta, trebuie să re­nunți la tine. Maria avea să fie din ce în ce mai puțin fiica lui Ioachim și Ana, fecioara sfântă con­sacrată la templu. Va deveni din ce în ce mai mult Maica lui Iisus. Cel căruia I se rugase întreaga viață se zămislea în pântecele ei. Avea să-L nască pe Dum­nezeu însuși. Zidul de nepătruns care înconjura dumnezeirea fu­sese străpuns.

Maica lui Dumnezeu

Omul-Dumnezeu s-a născut într-o iesle din Beth­leem. Ca să ne învețe umilința. Ani de zile a ascultat de bătrânul Iosif, care l-a învățat să lucreze lemnul. Și de Maria, care l-a învățat primele rugăciuni. Maica Sa va fi fost înfricoșată pentru că, dintre toți cei care trăiau în Nazareth, ea era singura care-i știa taina și îi înțelegea pe deplin menirea. Când Iisus a început să propovăduiască, iar mulțimile erau uluite de minunile sale, ea nu s-a tulburat. Martor tăcut și discret, a stră­bătut colbul drumurilor laolaltă cu gloata care voia semne. Și semne li s-au dat. Tămăduiri cum nu mai văzuse nimeni în Israel, eliberări năpraznice de de­moni, ba chiar și învieri. Din ele, a lui Lazăr i-a zgu­duit de toți, căci tru­pul începuse să pu­trezească, iar Iisus i-a întins doar mâna și l-a ridicat din morți. Pentru Ma­ria a fost semnul că pătimirea Fiu­lui ei se apropie. Viața lui Dum­nezeu Întrupat printre oa­meni era pe sfârșite.
A fost acolo. Și atunci când gărzile templului l-au ridicat din grădina Ghetsimani, și în clipa judecății, și a biciuirii, și atunci când l-au răstignit. Inima sa de mamă s-a sfâșiat cu fiecare lovi­tură și a sângerat mai mult decât Iisus. Prin sufletul ei a trecut fie­care piron, străpungându-i mă­dularele, sfâșiindu-i fiece gând. A simțit ca un cuțit strigă­tele mulțimii năpădite de ură. Știa că El pătimea pentru păca­tele tuturor și știa că o va face până la moarte. Dacă nu ar fi fost puterea Duhului Sfânt, ar fi murit și ea pe Golgota. De du­rere și de amără­ciune.
Romanii au ales crucea, instru­mentul de tortură rezervat crimi­nalilor. Un supliciu care batjoco­rea și ucidea în același timp. Fecioara Maria a stat la picioarele ei. Până la capăt. Zdrobită, umili­tă, hulită de fa­risei și de soldații romani. Lân­gă ea nu era decât Ioan. Ceilalți apostoli se risipiseră de frică. Petru, bătrânul și înțelep­tul pes­car galileean, se lepădase, zi­când că nu-L cunoaște pe Iisus.
Când Hristos și-a dat duhul, ea a știut că începutul este aproape. Că moartea Lui se va preface în zorii unei alte vieți. Că Fiul ei e Dum­nezeu Întrupat și nu poate să rămână țintuit într-o groapă. Dumnezeu fiind, avea să se ridice pen­tru a ne înălța și pe noi la cer.
De aceea, după ce Iosif din Arimateea l-a așezat în mormântul săpat în stâncă, ea a refuzat să plece. Lacrimile îi secaseră și aștepta cu nădejde revenirea Lui. Îi spălase trupul de cu seară. Poate că atunci când au prăvălit piatra peste intrarea mică și hâdă s-a îndoit pentru o clipă. Doar o clipă, văzându-i trupul țeapăn, s-a întrebat cum se va sfârși totul. Apoi s-a liniștit și s-a cufundat în rugăciune. Îl va fi rugat să în­vie din morți? Nu vom ști niciodată. Dar știm din povestirile apostolilor că Maica Domnului nu a pără­sit niciodată mormântul. A stat nemiș­cată la intrarea lui. I-a răbdat pe legionarii tri­miși de Pilat, țărani recrutați în Siria, care glu­meau zgomotos și vorbeau murdar. A fost sin­gu­ra care a văzut Învierea. O aștep­ta. Se pregă­tise pentru ea întreaga viață. De atunci au fost nedespărțiti. Ea și Fiul ei. Uniți printr-o legă­tură de nepătruns pentru ceilalți oameni. Comu­ni­când prin gând, înlănțuiți lăuntric, întrepă­trunși ca apele unui râu revărsat în mare.
La început, apostolii au ezitat. Spre deose­bire de Maria, ei au înțeles mult mai târziu. Se așteptau la un Mesia războinic și au crezut că Iisus va întemeia Împărăția sa pe pământ. Răstignirea îi risipise și-i deznădăjduise. A fost nevoie ca Hristos să li se arate de mai multe ori, risipindu-le îndoielile, îmbrăcân­du-i cu har și bucu­rie.
Maria a fost tot tim­pul cu ei. După În­viere, Ioan a luat-o în casa sa. L-a însoțit în toate călă­toriile, spri­ji­nin­du-l în propo­vă­duire. A fost mar­torul tăcut al răs­pân­dirii Evan­ghe­liei. Nu a scris ni­mic. A tăcut mult. Și s-a rugat. Tot tim­­pul. Toată stră­da­nia ei de după În­viere s-a revăr­sat în rugă. La fel ca și în copilăria petrecută în templu, adăsta nop­țile în prive­ghere. Era firul care unea pămân­tul cu oceanul orbi­tor de lumină în care se retrăsese Fiul ei. Parte din minunile săvârșite de apostoli i s-au datorat.

Adormirea

De câțiva ani se întorsese în Ierusalim. Poate că vârsta, de acum avea aproape 80 de ani, poate că dorul de locurile în care Fiul său pătimise și înviase, o făcuseră să ia calea cetății sfinte, despărțin­du-se de Sfântul Apostol Ioan, pe care-l iubea ca pe un fiu și pe care-l înso­țise mereu. Cetatea era la fel cum o lă­sase, doar că acum creștinii se răspân­diseră, și cu ei, și ura celorlalți pentru Evanghelie. Adesea copiii ie­șeau seara ca să-i arunce cu pietre în ferestre, iar un grup de bezmetici a dorit într-o zi să-i dea foc casei. Dar Domnul o ocrotea, la fel ca întot­deauna. Îl simțea aproape, adânc împlântat în suflet, ca o suferință dul­ce. Nopțile și le petrecea de multe ori în mormântul gol. Iosif din Arimateea îl îngrijea cu evlavie și-l păstra deschis pentru pelerinii care veneau să se în­chi­ne. Se așeza pe lespedea rece, acolo unde stătuse Trupul Domnului. Clipele se făceau ceasuri, iar cea­surile zile. Călătorea între lumi, răpită de întâlnirile cu Fiul Ei.
I se ruga din ce în ce mai puțin pentru sine și din ce în ce mai mult pentru lume. Inima o durea pentru cei de un neam cu ea. Acum, și păgânii primeau vestea iubirii și se botezau, dar Israel se arăta îndărăt­nic și cumplit, pornit pe ucideri cu pietre ale apos­tolilor, de parcă învățătura lor ar fi adus iadul pe pă­mânt. Mai cu seamă asta o întrista. Și-ar fi dorit să-i schimbe pe evlavioșii care mergeau zilnic la templu, pentru a aduce jertfe. Știa însă că nu va reuși. Că va pleca din această lume fără să vadă Ierusalimul convertit la învățătura Evan­gheliei.
Din zi în zi, simțea cum puterile trupului o pără­sesc. În inimă, iubirea-i creștea nestingherit, dim­pre­ună cu lumina celeilalte lumi. Uneori, după ceasuri de rugăciune, se întreba dacă se va mai în­toarce în trup. Și de fiecare dată, dragostea de oameni o făcea să revină. Până într-o zi...
L-a văzut aievea, la fel ca în dimineața Bu­nei­­ves­tiri. Arhanghelul Gavriil stătea în fața ei surâzător și senin, cu chipul strălu­cind de lu­mina de dincolo. A știut din clipa în care a pri­vit-o în ochi. "Fiul și Dom­nul tău te chea­mă. Îți po­run­cește să lași această lume și să urci în sălașele cerești, ca să fii alături de El în viața veșnică și fără sfârșit!” Apoi a pie­rit. A lăsat în urmă o ramură de finic. O măr­turie a fap­tu­lui că nu fusese o nălucă. Avea mireasma raiului. Prea Sfân­­ta a strâns-o în mână și I-a mul­țumit. Avea să plece, lăsând în urmă ocea­nul de ură care o înconjura. Știa însă că nu se va despărți în veci de ucenicii Lui. Că le va fi călău­ză spre Fiul ei.
S-a rugat lui Hristos ca apos­­tolii să afle de pleca­rea-i spre lumină. Să vină să-i prive­gheze drumul. An de an se în­tâl­neau la Ierusalim, ca să prăz­­nuiască În­vierea. Se strângeau la mor­mânt și cântau psalmi, după care să­vârșeau frângerea Pâinii. Acum avea să-i vadă din nou.
A plecat în Muntele Măslinilor ca să se roage. Nu știe cum au apărut. Pe rând, ca veniți din cer. Mai întâi Ioan, apoi Petru, Andrei și toți ceilalți. Erau trași la față și triști. Știau pentru ce-i adusese Domnul în Ierusalim. Era ultima întrevedere. Fecioara Maria le fusese și mamă, și povățuitor. În răstim­pul scurs de la Înviere, le deslușise învățăturile Fiului ei, îi îndem­nase la propovăduire, îmbărbătându-i în pri­goane, liniștindu-i atunci când se tulburau de cerbicia oame­nilor. Dar, mai presus de toate, prin ea simțeau că-L au alături pe Iisus. Așa mică și gârbovită de ani, Mai­ca era o văpaie. Ardea clipă de clipă. Lângă ea, ru­găciunea era o continuă vâlvătaie. Harul se scurgea din făptura-i plăpândă și prin gura sa, mai mult decât prin a oricăruia, mai mult decât prin a lui Petru, Verhovnicul, sau prin a lui Ioan, Bogoslovul, vorbea chiar El. Acum se simțeau orfani, părăsiți, singuri. Maria le-a vorbit ca de obicei. I-a îmbărbătat, i-a do­jenit. Pentru ce propovăduiau Învie­rea, dacă se întris­tau în fața morții? Știau doar că fața-i hâdă fusese nimicită de Domnul pe Cruce?! Și atunci?
Au tămâiat întreaga casă și au cântat psalmi. Măi­cuța s-a cufundat în rugăciune. O lumină difuză, de o frumusețe nespusă, plutea deasupra trupului ei. Pă­rea că doarme. Atunci s-a întâmplat. În casa deve­nită neîncăpătoare au început să întrezărească figuri. Erau diafane și discrete, ca un abur. Nu toți le puteau zări. Pe multe nici nu le recunoșteau. Erau prooroci, tre­cuți demult la Domnul, drepți ai poporului lui Israel, și îngeri veniți din cer să petreacă sufletul Prea Cura­tei Fecioare. La sfârșit, când sosise clipa, s-a arătat chiar Hristos. Dar nu așa cum îl știau. Doar Petru, Iacov și Ioan îl mai văzuseră astfel pe Muntele Tabo­rului. Acum era luminos ca un fulger și blând. Le-a spus "Pace vouă!”, apoi le-a făgăduit că Maica Sa îi va pomeni mereu în rugăciuni și va revărsa har peste toți cei care o vor chema în ajutor. Îngerii au început să cânte și asupra casei s-au revărsat miresme. Când lumina s-a risipit, au zărit trupul neînsuflețit al Măi­cuței. Zâmbea ca și cum ar fi dormit și, dacă nu ar fi fost rânduiala îngropării, le-ar fi fost teamă să-l în­chidă în pereții reci ai mormântului. Petru și Pavel s-au încumetat să-l ri­dice. Au intrat în mor­mânt cu Ioan în frunte, care tămâia. Când au pră­vălit piatra peste in­trare, în inimile tuturor a încolțit o bucu­rie stranie. Se întristau de plecarea ei, dar dâra de har pe care o lăsase în urmă le covârșea întris­tarea.
Au petrecut în cântări și privegheri timp de trei zile. Lipsea doar Toma, cel care se îndoise de Învie­rea Domnului. În­tr-un târziu, a venit și el. Era a treia de zi de când Fecioara Maria trecuse dincolo. Mor­mân­tul fu­se­se pecetluit și s-au mi­rat foarte când el le-a cerut să-l redeschidă. Mâh­nit că nu o prinsese în viață, dorea să-i dea sărutarea de pe urmă. Petru, ca să-i ostoiască durerea, a încuviințat. Dar, când au dat la o parte piatra, nu au găsit înlăun­tru decât giul­giurile îngropării. Trupul Mariei, cel din care Dum­nezeu își luase carne și sân­ge, nu mai era. Se mutase la cer.

Peregrini prin lumina Mariei

Când zorile se ridică peste Mânăstirea Nicula, ai impresia că te afli în cer. O ceață deasă stă peste văile adânci, iar vălătucii nu urcă vârful de deal pe care e așezată bisericuța. Oamenii care continuă să vină ies din nori și privesc mirați la revărsarea de lumină. E dimineață. Cei care au ajuns de cu seară au prive­gheat. Toată noaptea. Valea a răsunat de cântările lor, ca niște suspine venite din negura vremurilor. Au plâns-o pe Măicuța lor dragă, i-au cerut iertare și au chemat-o să vină. Să li se arate. Să-i bucure. Peste câteva ceasuri, va să înceapă liturghia praznicului Adormirii Maicii Domnului. Același ritual pe care Iisus l-a săvârșit cu apostolii înainte de Răstignire - frângerea Pâinii devenite Trup. Când preoții dau semn, mulțimea începe să freamăte. Un murmur ca de început de furtună răzbate până la altar. Apoi cântarea începe. Mai întâi ca un susur lin, apoi, din ce în ce mai puternică, năvalnică, revărsată, victo­rioasă.
"Roagă-te, Măicuță, pentru-al tău popor,
Care strigă-ntruna pentru ajutor.
Maică Preacurată, roagă-te mereu
Pentru lumea-ntreagă, pentru neamul tău”.