Îl chema Sâmionu' a Ilenii a lu' Marica și lumea zicea despre el că se face lup. Pur și simplu. Acum vreo cincizeci de ani, încă mai putea fi văzut coborând în sat de prin munți. Un om sălbatic, misterios. Avea pe lume doar o mamă foarte săracă, pe care-o mai ajuta la muncă, la bordeiul ei. În rest, trăia numai afară, prin păduri. Dormea sub cerul liber, chiar și iernile. Pleca singur. Dispărea luni de zile. Nu vorbea cu oamenii. Nimeni nu-i mai știa vârsta. Greu îi puteai ghici anii, sub pletele și barba cea lungă, care-i acopereau chipul, căci... trupul i-a fost mereu ca de fecior - vânjos, alb, nestricat, cu o agerime în mișcări extraordinară. N-a avut niciodată buletin, așadar nu i se știa data nașterii, nici de când locuia prin părțile cetății Ardeului de când lumea: Sâmionu', ultimul om-lup din munții Metaliferi.
Tot așa l-a cunoscut și un om numit Aron, care trăiește și astăzi acolo, în satul de pe piscuri. Se uita la el și nu putea zice dacă-i tânăr sau bătrân. O făptură stranie, ce apărea rar printre săteni; cobora din păduri ducând în spate câte-o "rudă” imensă de lemne, încă pe-atât cât el de înaltă, pe care n-ar fi putut-o căra nici trei bărbați la un loc. El o ducea fără să icnească, însă cu o anume tristețe în mers, parcă. Cobora încet, foarte încet. Împovărat, dar fără să se oprească deloc, fără să facă nici un popas ca să-și tragă sufletul. Nu lăsa "ruda” jos niciodată. Așa trecea pe uliță, printre case. Ca un om abătut. Mergea să îi ducă lemne mamei sale sărace...
Acest Aron Truță are azi 76 de ani și i-a fost vecin. Pe când era copil, l-a văzut o dată dezbrăcat pe Sâmionu', pe marginea unei ape. Trecea întâmplător pe acolo, pe-o cărare înaltă. L-a zărit printre crengile pomilor pădurii: "Nu era mai 'nalt decât îs eu acuma, da' era înc-o dată de gros. Solid, pogan, ravăn. Și făcea baie într-o baltă mare de pe un pârău, așa ca o mlaștină. Atunci l-am văzut cu ochii mei în pielea goală. Avea păru' pă spate ca pă câne, ca pă lupc. Na, mai sunt bărbați păroși, da' nu așa. Ăsta era păr de fiară. Puteai ca-n cap să prinzi de păr. Păr mare, sburlit. Și avea... poate n-o să credeți! Coadă. Coadă, da!... Așa, o coadă mică, îmblănită. M-am uitat la el și parcă m-o luat frica. Cum făcea el baie acolo singur, în secret... O dată s-o întors, da' nu m-o văzut. M-o presimțit parcă, da' nu m-o văzut. Am stat oleacă ascuns în frunze, ac'lo, și pe urmă am rupt-o la fugă spre casă. Că dacă mă vedea la față, era vai și-amar...”
Și lua animale din turme, când se preschimba din om în lup. Așa zice toată lumea. Cazuri în care el a fost bănuit au fost multe. Aron își amintește: "Un căprar de-aici din sat, unu' zis Puțicu lu' Iacob, mi-o povestit mie, cu gura lui. Nu povești. Stătea ac'lo la Scradea de Sus, pă coastă, cu oile și cu caprele. Și chiar lângă el, cam păstă gard așa, era la sapă... Sâmionu'! Avea maică-sa săraca o bucățică de pământ ac'lo și el trudea ca s-o ajute. Că Sâmionu' n-avea pământu' lui. Și nici nu-i trebuia. Nu-i plăcea să lucre pământ, lui îi plăcea libertatea. Da' ce să facă? Săpa omu'. Tăcut, în legea lui. Și ăsta, Puțicu, tot râdea de el, no, așa. Îl batjocorea, când l-o văzut cât îi de buhos și de zdrențăros... Și când s-o mai uitat el o dată, Sâmionu' dispăruse. În două minute! No, unde-i?! Sapa, traista erau rămase pă loc, da' omu' nu. Unde s-o fi dus, că locu' era tăt gol, pă vreo doi-trei kilometri, până la pădure? Era în miezu' zilei, la amiază. Și numa' deodată ăla se trezește că-ncepe a se face gălăgie mare, cânii lătrau, oile toate zbierau și se foiau speriate. Și dinspre pădure o văzut cum vin cătră el fugind trei lupchi, cu unu' mare în frunte. O adus lupchii lui, tovarășii lui. Și i-o luat două capre. Le-o rupt ac'lo, lângă el, și pă urmă o fugit înapoi cu ele. Și să vezi! N-or trecut două ceasuri, și dinspre pădure apare Sâmionu'. Mai tândălit așa, parcă buimac. Și julit, zgâriat, păstă tot corpu'. O luat sapa și-o-nceput să lucre mai departe. Tăcut, în legea lui...”
Lâna dintre dinți
Aron Truță e singurul locuitor dintr-un sat dispărut. Un încăpățânat care n-a vrut să-și părăsească nicicum locul de baștină, chiar dacă peste tot, împrejur, nu mai e de mult nimeni. Case mâncate de ruină până la temelie, grajduri prăbușite, ulițe pustii. Nimeni! O așezare care nu mai e trecută pe nici o hartă, despre care nu mai știe nimeni nimic, deși a murit în urmă cu abia câteva zeci de ani: Burtuca.
În gospodăria sa mare, cu ziduri de cărămidă roșie, Aron trăiește ca acum o mie de ani. Mănâncă doar cu linguri de lemn, își ară glia cu plug de lemn făcut de el însuși, tras de boi, aceiași boi pe care-i înjugă și la carul cu roți de lemn, făcut tot de mâna sa. Nimic cumpărat, nimic fabricat. Așa trăia, până nu de mult, toată lumea aici. E ținut dacic, cu cetăți străvechi, peste tot, împrejur, puținii oameni risipiți pe culmi se mândresc că sunt urmași "direcți” de-ai bătrânilor daci, de aceea încă mai cred în apariții de oameni lupi și-n alte magii ancestrale. Aron îmi arată din poarta gospodăriei sale vârfuri de munți pe care au fost cetăți, peșterile de la Pleșa Măzii sau Cetățuia Ardeului, în care-ți pare că dacii au locuit până mai ieri. Îmi zice că toți cei de-o vârstă cu el de pe-aici încă au prins "pe viu” vremea vârcolacilor, a strigoilor și a "oamenilor lupchi”. "Păstă tot aici or fost dacii! Păstă tot...”, zice.
Cât despre Sâmionu', nu crede c-a fost chiar un nebun sau un sălbatic primitiv. Mai mult lumea îl socotea așa, fiindcă nu era "în rând” cu ea, fiindcă nu trăia omenește. Fiindcă nu fuma, nu bea alcool, trăia sihastru. Fiindcă el știa niște "lucruri” pe care ceilalți nu le știau. Și de aceea, se și temeau puțin de el. Aron însă a vorbit cu Sâmionu'. Dacă îl întrebai blând, răspundea. Deși "la o jumătate de ceas scoteai o vorbă din el”. În viața de zi cu zi, i se părea un om chiar cumsecade. Doar că parcă mult prea trist, cu gândurile departe. Nu vorbea deloc despre sat sau treburi gospodărești. Nici despre Dumnezeu. Astea nu-i plăceau. Mai mult despre păduri, despre locuri, despre semnele pădurii. Despre cum stau stelele-n cer "invers”, când se răstoarnă cerul... Despre poteci blestemate și cai mușcați... Zicea uneori și anumite poezioare de-ale lui, un fel de descântece naive, pe care ceilalți le socoteau aiureli de om nebun. Aron n-a înțeles până azi de ce nu i-a plăcut niciodată să i se spună "copil”. Zice-se că încă de când era mic, vroia să i se spună neapărat "fecior”, nu copil. Altfel făcea niște crize incredibile, rupea tot ce-i ieșea în cale. "Așa era și când l-am apucat eu. Dacă-i ziceai copil, te omora, te rupea-n mâni. Da' dacă-i ziceai ficior, atâta-i părea de bine!...”.
Aron Truță are totuși o explicație: puterea asta de a se preschimba în strigoi s-a moștenit, "s-o dus pă viță”, din părinte în copil. Despre mama lui Sâmionu', Ileana, s-a zis că a fost tot puțin "moroniță” - putea lua prin magie laptele vacilor străine. Cât despre bunicul lui, unul zis Cula Pascului, a fost dintre cei mai temuți licantropi din ținut, care a ajuns să își muște și nevasta, schimbat în lup. Întâmplarea a ajuns legendară în sat: mergeau împreună pe o cărare, într-o noapte de iarnă, prin zăpezi, ea în față (Marica), el la câțiva pași înapoi. Deodată, a simțit cum se apropie din spate o fiară, răsuflând fierbinte. Lupul a apucat-o de opreg, cât s-o sfâșie. Ea a răcnit și a dat cu bâta: "Mei mă, de-o lătură, ce-ai cu mine?!”. Lupul a fugit, însă - straniu - bărbatul nu mai era acolo, în spate, ca s-o apere. L-a strigat peste tot, prin noapte. Nimic. La ceva vreme după ce a ajuns acasă, înspăimântată, a apărut și bărbatul. I-a povestit totul, l-a certat că unde a dispărut. Și cum vorbeau ei așa, la un moment dat, omul a zâmbit puțin, în treacăt. Femeia l-a pus să deschidă gura. I-a deschis-o ea însăși cu forța, trăgându-i buzele în sus și-n jos. Între dinții lui era numai lână din opregul ei. Iar omul a zis că nu-și amintește nimica.
Așadar, aceasta ar fi explicația bătrânului Aron: că "s-o dus pă viță”. De aceea, probabil, Sâmionului nu-i plăcea să-i zici copil. Poate de aceea n-a vrut femeie, nici urmași, trăind cast până la moarte. E trist să te naști "altfel”, să duci povara asta cu tine toată viața. Poate că Sâmion n-ar fi vrut să fie copil niciodată. Poate că nici n-ar fi vrut să fie...
Animalele vorbitoare
Până la părăsirea sa definitivă, era plin satul de asemenea prezențe neomenești. Plin! O mulțime de animale, umbre, semne, ademeniri femeiești. Trebuia să fii atent, oriunde te-ai fi dus. Oriunde îți puteau apărea în cale. Priculici, iele, zâne, păreri. Dar mai ales animale. Vulpi, cai, câini, nevăstuici, iezi de capră... Lupi, cel mai des. Plin era! Se preschimba cine n-ai fi bănuit în strigoi. Se duceau oamenii în pădure, se dezbrăcau de haine și se dădeau de trei ori peste cap. Goi, acolo, pe pământul ud, mustind de cetini... Aron știe. Acum vreo 60 de ani, niște feciori au găsit la marginea Galbinii, satul vecin, straiele unui asemenea om "bănuit”. Puse jos, lângă un măr mare. Stivuite frumos, ca la armată. "Și-or zis toți: «Hai să me(r)em să-i ținem calea!» Erau niște băieți pogani, tăți solizi, în haine țărănești, cu chimiru' de două pălmi, strașnici.O luat toți câte o bâtă bună și s-or pus la puncte fixate. Pe ăl mai solid l-or pus chiar lângă straie, cu bâta pregătită. Or stat, or stat... Și după miezu' nopții, numa' ce-apare un câne mare cât un lupc, către Galbina în jos, spre dânșii. Și când o rădicat ăsta paru' sus, câinele o făcut cătră el, gros, așa: «Neeea, flăcău!» Și-atunci ăla o scăpat paru' jos și nici n-o mai știut de dânsu'”.
Aveam să verific poveștile lui badea Aron, prin mărturiile a doi localnici plecați la oraș, la Lupeni, între care Emil Părău (despre care am mai scris), el însuși băștinaș din Burtuca. Amândoi aveau să îmi confirme spusele lui Aron. În ce-l privește pe acesta, îmi zice că nici el n-ar fi crezut, dacă în sat n-ar fi avut loc multe alte evenimente asemănătoare. Și nu povești, ci chiar trăite de niște oameni pe care i-a cunoscut bine, gospodari tari de înger și cu capul pe umeri, inși pragmatici, care nu se încredeau nici ei în "prostiile” băbești. Nu mai departe, Treian Boca. Stătea aici, la câteva case mai sus. A murit acum câțiva ani. Venea odată peste munte, de la mină, de la Săcărâmb, și a auzit tot drumul un hăuit ca de lup în urma lui, când mergea pe cărare. Se întorcea: nimic. Mai mergea puțin, iarăși auzea. Era pe drum o băncuță și s-a așezat puțin, să se odihnească. În spatele lui a foșnit ceva puternic! S-a întors, cu bâta ridicată, crezând că-i lup sau câine. Când colo: o vulpe. Stătea dreaptă, nemișcată. Și îl privea. Omul a fugărit-o cu mâna: "Mei, mă, de-aici! Mei, mă...”. Vulpea nu s-a mișcat. Și se uita la el fix. Cu capul ridicat și ochii sticlind. A mai strigat o dată la fel. A luat bâta, s-a sculat în picioare. Dădea. Vulpea sărea într-o parte. Dădea dincolo, vulpea înapoi. Nu se speria, nu fugea. "Juca, sub bâta lui, ca călușerii!” Abia atunci l-a luat spaima. Știa din bătrâni o zicere: "Bată-te douăsprezece cruci!”. Și-a făcut cruce, apoi a zis zicerea. Și abia atunci vulpea a plecat, încet, dar cu un hohot de râs ca de om în urma ei, de răsuna toată pădurea: "Hă, hă, hă, hăăă!...”.
Toate se potrivesc, căci un asemenea râs a auzit și unul de-a lui Tic - care ședea în partea de sus a satului - la vreo zece ani după Treian Boca. "Tic ăsta s-o dus într-o zi până aici, într-o vale, la Valea Dosului, cu niște treabă. Și o găsit pă drum un pui de capră sălbatică. Părea că abia-i fătat, nu mergea. Și-o zis: «Băi, ce capră-o fi și asta?». Că caprele fată numa' până primăvara târziu, și-atuncea era toamnă spre iarnă. Și zice: ia să-l duc eu acasă, că-l creștem noi. Cu biberonu', cu ce-a fi. Și cum venea el pe cărare cu puiu' în mâini, ăsta se tot îngreuna, se îngreuna. Când îl luase, era cât un pruncuț mic, vreo trei-patru chile. Acuma nu-l mai putea duce. Atâta s-o îngreunat, până l-o scăpat jos. Și când l-o scăpat jos, puiu' o țâșnit pă coastă-n sus, pă picioarele lui. Și-o zis că numa' scântei și flăcări săreau în urma lui și-o scos un râs, tot de om, de se zguduia lumea: "Hă, hă, hă, hăăă!...”.
Cum se explică? Nu știe. O fi chiar adevărat? Tot nu știe. Dar el a avut încredere în oamenii ăștia, căci nu l-au mințit niciodată. Au fost vecinii lui, prietenii lui, oameni pe care-i știe de copil și cu care a petrecut toată viața. Îi pare rău că nu mai sunt aici, lângă el. Aici, să îmi povestească și mie... Mi-ar fi putut spune și vecinul său, Adam Jurcă, cea mai uluitoare pățanie din câte s-au auzit în sat, o întâmplare recentă, chiar din anul 1973, când satul era deja pe moarte. Acest Adam a fost unul din fruntașii așezării și dintre ultimii supraviețuitori ai ei, alături de Aron. Pe el chiar nu putea să nu-l creadă. Mai ales că l-a văzut cu ochii lui în dimineața aceea, când a intrat în casa lui, palid ca un mort și terorizat de spaimă. C-o amiază în urmă, mergând spre casă dinspre Bratea, un câine mare și alb-alb, strălucitor, s-a luat după el pe cărare. Adam a vrut să-l lovească cu piatra. Atunci câinele a vorbit limpede, cu glas de om: "Adame, de ce dai în mine?...”. Iar Adam a căzut ca mort de frică, cu piatra în mână, și nu s-a mai trezit până pe la patru dimineața, când nu știa unde este, deși era la doi pași de sat. Primul la care a venit a fost Aron. Încerca să-i zică, dar nu putea rosti decât atât: "Adame, de ce dai în mine?... Adame, de ce dai în mine?...”.
Ultimul urlet al Sâmionului
Acum, satul nu mai e bântuit de nimeni. O liniște mare s-a așternut peste ruinele caselor lui Treian, Țic, Adam și alții... Lupii au tăcut de mult, glasul lor omenesc a tăcut... La fel oamenii-cai, oamenii-vulpi, oamenii-câini, oamenii-iezi de capră... Aron a rămas singur. Ultimul care să zică poveștile lor mai departe. E tăcere pe uliți, prin ogrăzile pline de buruiană, prin grajdurile părăginite. Nici o șoaptă, nici o umbră, nici un semn. "Nu mai îmblă strâgoanele prin satu' nostru. Nu mai îmblă, că nu mai au pe cine să bântuie și să muște...”, zice Aron, zâmbind într-un fel neobișnuit, parcă chiar cu o anumită nostalgie. Ține să mă ducă, înainte de plecare, puțin mai în susul satului, pe o coastă searbădă, deasupra casei sale, ca să îmi arate un loc. Acolo, sub niște bălării înalte, e temelia căsuței Ilenei, mama Sâmionului. Nu se vede nimic, doar un pâlc de buruieni încâlcite la picioarele noastre, însă Aron știe: acolo a fost. O buclă de drum pustie, fără case, se vede de pe acea ridicătură de pământ. Doar o mică bucată de drum, ce șerpuiește în jos... Pe acolo l-au dus pe Sâmionu' trei bărbați mari, veniți de la un azil din Sibiu, fiindcă mama lui săracă vroia să scape de dânsul. L-au mințit, zicându-i că îl duc la armată, motivând că numai aceia-s feciori adevărați care merg la oaste, iar el e fecior și nu copil. "Tu nu ești copil, ești fecior!” Așa l-au scos din pădure, din sălbăticia lui frumoasă. Și dus a fost.
S-a întâmplat că atunci Aron a putut vedea, din poarta casei sale, întreaga secvență: bărbatul ăla imens și pletos, condus pe uliță de cei trei străini. Un fecior bătrân, uitându-se în sus, mereu în sus, întorcând mereu capul în timp ce mergea spre mama lui săracă care îl trădase, cerșind parcă din priviri un semn de mulțumire sau măcar de rămas bun. Presimțea, parcă, unde-l duc, că nu la armată, ci altundeva. Era prea bătrân pentru armată... Dar nu-i mai păsa. Vroia numai un gest din partea mamei sale, care-l privea însă cu ochi reci, indiferenți, de pe coasta asta searbădă. Fără nici un sentiment, fără nici o părere de rău, că fiul ei pleacă pentru totdeauna. Iar când a ajuns în josul uliței și și-a dat seama, a ridicat amândouă brațele în sus și a râs, slobozind din tot pieptul un urlet sălbatic, prelung, răsunând până în cele mai adânci sihăstrii ale codrilor: "Uuuuu!... Uuuuu!...”. Râdea nebunește, escortat de cei trei bărbați care-l conduceau către vale, neîndrăznind niciunul dintre ei să-l atingă.
Sâmionu' a Ilenii a lu' Marica a murit în anul 1961, la nici două luni de la internarea sa în azilul acela din Sibiu. Nu se știe la ce vârstă, dar sătenii bănuiesc că undeva între 60 și 70 de ani. În acel an, satul Burtuca se întindea pe două văi mari, avea aproape 50 de case și număra aproximativ 160 de locuitori.