E suficient să-i privești icoana și te cutremuri instantaneu. Sfântul Ioan Botezătorul are două aripi mari, întunecate și deschise nervos spre înafară, gata de zbor și, în același timp, ține pe tavă chiar propriul său cap! E ceva crâncen în această scenă a tipsiei, dar mai e și ceva ce ține de lumină și de speranță. Ioan Botezătorul a biruit moartea și ne-o arată concret, prin chiar prezența sa. Moartea nu e nici hâdă, nici inexorabilă. Moartea este, pentru cei drepți, cea mai mare răsplată. Un alt început.
Enigma bisericii "Sfântul Ioan - Piață”, din București
Dacă te uiți mai atent la chipul lui zugrăvit în icoană, observi ceva ciudat, care trebuie să te pună pe gânduri - Ioan Botezătorul e și nu e din lumea aceasta. Îmbrăcămintea lui nu are nimic în comun cu hainele noastre. Trupul lui e cuprins de o dulamă, de un înveliș grosolan făcut din piele de capră sau păr de cămilă, ceea ce-i conferă un aer aparte, de neîmblânzire și duritate. Poziția capului, înclinarea umerilor și încordarea molatecă a brațului - toate arată că Sfântul nu mai e cu noi. E deja dincolo. A ieșit din mizeria și servituțile clipei. S-a ridicat deasupra lumii, vorbind drept și acuzator - ca orice prooroc și trăitor în pustie; ca orice om mai întâi aspru cu sine și abia apoi cu alții.
În orice icoană ar fi, Marele Ioan privește fix, întunecat și nu lipsit de o profetică exasperare. Așa cum stă și se uită drept în ochii tăi, Ioan Botezătorul îți dă un frison de gheață. Figura lui e ca un verdict. La fel de aspru și de înnegurat la față, de neclintit și inflexibil, ca un paragraf de lege. La fel... Se vede că timpul a expirat. Nu mai e nimic de făcut. Doar pereții încăperii mai păstrează încă ecoul imprecațiilor sale: Pui de năpârcă... Pocăiți-vă... Vremea a sosit!
Nu există biserică în care să nu găsești icoana sa. Nici nu ar fi fost cu putință să lipsească de pe tâmpla vreunei biserici. Hristos nu putea să intre pe furiș în casa Lui, în casa noastră. Cineva trebuia să-L întâmpine și, aplecându-se cu multă umilință, să-I încheie măcar încălțările. Sfântul Ioan este Înaintemergătorul Domnului, Dascălul Dreptății, Învățătorul neprihănirii, Îngerul Pustiei. El este poarta intrării lui Iisus ca Mântuitor al lumii. El pregătește Calea și taina botezului, recunoscând măreția lui Hristos înainte de a-L vedea, cum a făcut-o încă din burta mamei sale, tresărind atunci când Maria s-a întâlnit cu Elisabeta sau când ne-a făcut pe toți părtași la un adevăr cutremurător și greu de înțeles chiar și astăzi: "Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că înainte de mine era”.
*
Sunt multe lucruri ciudate și greu de înțeles legate de Ioan Botezătorul. De ce, în icoană, el este singurul profet înaripat, fiind ilustrat mai ceva ca marele și inegalabilul Ilie, cel purtat printre nori de miraculosul lui car de foc, cu care s-a înălțat la cer? De ce din toate bisericile Bucureștiului (zeci, dacă nu sute), numai una, biserica Sfântul Ioan - Piață, poartă hramul "Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul”? Nimeni nu poate răspunde. Ezită chiar și părintele Anatolii Scurtu, parohul bisericii, deși a studiat cu multă răbdare istoria sfântului lăcaș. În loc de mărturii și acte, putem avea doar niște simple supoziții, cea mai credibilă din toate fiind legată de caracterul extrem de sobru al acestei sărbători; faptul că bisericile evită să aibă hramul într-o zi de post negru, o zi lipsită de agape, de veselie și alte bucurii lumești.
Fără să insiste prea tare, părintele vorbește despre existența anumitor taine și fapte ceva mai ascunse, cărora nu trebuie să le găsim neapărat o explicație. E bine să le lăsăm așa cum sunt, acceptând că nimic nu e întâmplător și că totul are un rost anume al lui. De ce trebuie să ne mire că, din mulțimea tuturor Sfinților, doar Fecioara Maria și Ioan Botezătorul își prăznuiesc și ziua nașterii, nu numai ziua morții, așa cum se întâmplă la martiri sau alți mari Cuvioși? Cele două sărbători înfrățite arată felul nostru de a ne manifesta prețuirea. Arată importanța lor mistică și teologică. Locul pe care îl ocupă în sufletele noastre. Locuri pereche.
Singurele icoane nefăcătoare de minuni
Din toate sinaxarele și mărturiile credincioșilor mai rezultă un fapt curios - anume că, până acum, nu se cunoaște ca vreo icoană a lui Ioan Botezătorul să se fi arătat făcătoare de minuni. Părintele Anatolii știe acest lucru, dar nu se grăbește să tragă vreo concluzie, mai ales că în biserica lui a observat cum, în ultimii ani, a început să săvârșească minuni o altă icoană - o icoană simplă a Mântuitorului, așezată modest și fără prea multe pretenții pe stâlpul de lângă pangar. Degeaba a încercat părintele să o înlocuiască sau să mute icoana în altă parte. Credincioșii au sărit imediat și au protestat, fiecare mărturisind cum, rugându-se la această icoană, și-a rezolvat o problemă gravă de sănătate, cum și-a găsit serviciu după mai mulți ani de căutări sau cum în casa lui au pogorât sporul și duhul iubirii, după ce fusese la un pas de divorț. Nu încape îndoială că orice icoană e făcătoare de minuni, dacă cel ce se închină la ea are credință, răbdare și gând curat. Cu icoana lui Ioan Botezătorul se întâmplă însă altceva. Ca pe malul Iordanului, icoana lui Ioan Botezătorul pare că se cutremură când apare Iisus. Face un pas în spate, își pleacă grumajii cu sfială în fața Creatorului și strigă: "Iată Mielul Domnului!". Chiar și în icoană, pare că Ioan, fiul lui Zaharia, nu vrea să umbrească prin nimic strălucirea Dumnezeirii. Smerit, se micșorează pe sine, pentru a face loc să crească Marele Împărat - Iisus Hristos.
O biserică tragică
E greu de spus de ce, din toate bisericile Bucureștiului, Sfântul Ioan Botezătorul și-a ales drept adăpost biserica "Sfântul Ioan - Piață”. Scoasă de-a dreptul în stradă, aproape blocând circulația din imensitatea pietonală a Unirii, "Sfântul Ioan-Piață” e o biserică retrasă și împietrită, ca umbra unui călugăr bătrân, povârnit la rugăciune. Nu iese în evidență prin nimic și, totuși, Sfântul a ales această bisericuță modestă și translată, fără să dea nicio explicație. I-a plăcut, pur și simplu. A simțit-o că e mai aproape de firea lui aspră și neînduplecată. I-a citit destinul și vocația de biserică martir - biserică salvată miraculos din calea buldozerelor ceaușiste, în zilele în care bătrânul paroh Paul Munteanu se închidea noaptea cu enoriașii în biserică, pentru a citi cu rândul Acatistul Sfântului Ioan și alte rugăciuni la vreme de necaz și durere, în timp ce, nu departe, marea lavră a Văcăreștiului și Inegalabila Sfânta Vineri se prăbușeau într-un nor imens de praf, amestecat cu multe lacrimi.
În mijlocul marelui oraș și al păcatelor lui fumegoase, biserica lui Ioan Botezătorul trebuia să aibă o misiune. Trebuia să iasă în calea oamenilor, să-i tragă de mânecă, să-i mustre tunător și profetic. Trebuia să poarte ceva din neclintirea Sfântului din pustiul Enghedi, unde își umezea buzele doar cu roua dimineții și se hrănea arar cu miere sălbatecă sau lăcuste, fără să fi cunoscut vreodată aroma amețitoare a vinului sau a altei băuturi alcoolice. Încet și cu răbdare, trecând peste încercări și incendii, Sfântul și-a făcut din biserică o icoană zidită în mortar și piatră. Așa cum stă surghiunită între blocuri, magazine și case de schimb valutar, Ioan-Piață e ca imaginea Sfântului cu capul pe tipsie. O biserică tragică, ridicată cu greu de breslașii ceaprazari și boiangii de la Podul Belicului. O biserică simplă și fără zorzoane. Modestă și cenușie pe dinafară, dar plină de comori și rafinate trăiri mistice pe dinăuntru. Interior înnobilat cu vechi icoane ferecate în argint masiv, cu fresce mângâiate spre îndreptare de marea artistă Olga Greceanu și în capăt de tot, ca o răsplată vizuală absolută, superba catapeteasmă de stejar aurit din secolul al XVII-lea, ce nu o mai găsim decât în trei locuri din țară - la Blaj, la Rucăr și la Biserica Albă.
Chiar dacă oamenii trec grăbiți și indiferenți spre marile centre comerciale din zonă, "bisericuța dintre blocuri” nu se dă bătută. E aidoma Sfântului ce-i poartă numele - un suflet de foc, sub foșnetul cenușiu și aspru al unui veșmânt din păr de cămilă și o cingătoare de piele deasupra, stârnind potop de gânduri și de trăiri, desprinse parcă din întăririle repetate ale Sfântului Francisc de Sales: "Ioan e mai mult decât martir, căci Ioan își dă viața pentru Hristos, pe când Hristos este încă în viață... Ioan e mai mult decât un evanghelist, căci el predică Evanghelia înainte ca Evanghelia să fie scrisă... Ioan este mai mult decât un Apostol, căci el merge înaintea celui pe care Apostolii îl urmau... În fine, Ioan este mai mult decât un înger, căci îngerul e spirit pur, fără povara trupului, fără patima poftei și a cărnii. Ioan e un înger cu trup omenesc". E punte între două lumi și imagine a unei dedublări tragice - muritor și veșnic în același timp.
Sfântul cu aripi roșii
În biserica Ioan-Piață sunt mai multe icoane ale Sfântului. Una îl înfățișează pe Botezătorul Domnului lângă o buturugă, cu o secure așezată alături, iar alta îl arată... cu aripi roșii, aripi de foc, făcute parcă anume să întărească uimirea iconarului, care, ca evanghelistul Luca, exclama: "Pe toți vecinii i-a cuprins frica și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Și toți cei care le auzeau... ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?». Căci mâna Domnului era, într-adevăr, cu el”.
Multe ar fi de spus despre Ioan Botezătorul - despre cum s-a născut dintr-o femeie bătrână și stearpă, anunțat fiind de un înger, în timp ce Zaharia slujea în templu; despre cum, închinat fiind lui Dumnezeu încă din burta mamei, a fugit de oameni și a stat în pustie, aproape de râul Cherit, la chiar locul în care marele și temutul Ilie (alt Profet al Asprimii) a trăit o vreme, hrănit doar de corbi. Se știe scena Botezului și tot ce Ioan a spus cu această ocazie, așa cum se știe momentul dramatic al tăierii capului, după dansul lasciv și ațâțător al Salomeii, frumoasa fiică a Irodiadei. Ceea ce se știe mai puțin este că Ioan Botezătorul, în ciuda morții năpraznice, ne-a lăsat câteva sfinte moaște (mâna lui dreaptă și craniul ascuns în taină de către ucenici) - moaște ce s-au păstrat după multe pierderi și "aflări”, pe care creștinii ortodocși au grijă să le sărbătorească pe 24 februarie și 25 mai.
Poate că unora le pare greu de crezut, dar pentru a ne închina la sfintele moaște ale lui Ioan Botezătorul nu trebuie să ajungem neapărat la capătul pământului, la Sevasta Armeniei sau la cetatea Maherus, unde a fost decapitat. E suficient să mergem în Muntenegru, unde se află cinstita mână a Sfântului, sau și mai aproape, în Bulgaria, la Sozopol, unde s-a făcut de curând (28 iulie 2010) o descoperire de senzație - multe documente și indicii (inclusiv analize de laborator) arătând că osemintele găsite într-un relicvar din alabastru pe insula Sfântul Ioan e foarte posibil să fi aparținut lui... Ioan Botezătorul.
În timp ce oamenii de știință se arată tot mai convinși că acele Moaște aparțin cu adevărat Sfântului, noi ne vedem pe mai departe de agitația noastră zilnică, trecând indiferenți pe lângă marele Ioan Botezătorul și bisericuța lui din Piața Unirii. Grăbiți și poate fără voie, nu auzim nimic din profețiile și strigătul lui de disperare: "Pocăiți-vă! Vremea a venit". Urechea noastră e atentă doar la sunetul smartfonului de ultima generație și la MP3-ul pe care îl purtăm în buzunarul interior de la piept - acolo unde bunicii noștri țineau, de regulă, icoana Maicii Domnului și a Sfântului Ioan - Îngerul cu trup lumesc și mai presus decât oricare altă ființă omenească.
Despre "aflările” cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia ne vorbește despre tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, dar nu mulți cunosc că, multă vreme, cinstitul cap a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns, la castelul din Maherus, unde se săvârșise uciderea. Aici intervine însă Sfânta Ioana, soția dregătorului lui Irod de care pomenește Apostolul Luca în Evanghelia sa. După tradiție, ea este cea care a luat sfântul cap de acolo și l-a îngropat în taină la Ierusalim, pe muntele Eleonului, într-un vas de lut. Așa s-a păstrat întâmplarea aceasta între creștini, din neam în neam. Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântului cap. Acolo a stat până la vremea Sfinților Împărați Constantin și Elena, când cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. O vreme, el a trecut, din loc în loc, prin mâinile credincioșilor, până în anul 453, când episcopul Uranie al Emesei, aflându-l, l-a așezat în biserica din această cetate, unde se tămăduiau mulți bolnavi, șchiopi și orbi din naștere. Aceasta este socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
După mai mulți ani, capul sfântului va fi dus cu slavă la locul numit Evdomon, în Constantinopol, iar pe vremea luptei iconoclaste, capul a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul împărăției cu Armenia, și îngropat acolo, de unde a fost adus, din nou, în Constantinopol, pe vremea împăratului Mihail, de către Sfântul Ignatie, patriarhul din Constantinopole. Aceasta este cea de-a treia și cea din urmă aflare a cinstitului cap.
În timpul cruciadelor, la anul 1204, intrând în Constantinopole, catolicii au luat o parte din capul Sfântului și l-au dus în Franța, așezându-l într-o biserică din Amiens, unde se află și astăzi.
*
Cât despre mâna Sfântului, se mai spune iarăși că, la praznicul Înălțării cinstitei Cruci, această sfântă mână a Botezătorului era înălțată de arhiereu. Uneori se desfăceau degetele mâinii, iar alteori se strângeau. Desfacerea degetelor însemna belșug de roade, iar strângerea, lipsă și nerodire. Pentru aceasta, mulți împărați, dar mai ales împărații Constantin și Romano Porfirogeneții, care au împărățit în anii 912-959, au dorit cu orice preț să dobândească cinstita mână, pentru ca nu cumva să ajungă acest sfânt odor în mâinile păgânilor.