Regele văzduhului
Era o zi însorită, de sărbătoare, în plină vară. Porumbul era deja mărișor. Tot satul se odihnea, numai copiii ieșiseră la joacă, de cum se zvântase roua. Se strânseseră, ca de obicei, în porumbiștea din spatele castelului baronului Mocioni. Cei mai mari s-au dus să se scalde în apele Mureșului, la doi pași de locul de joacă, iar cei mai mici au încins o "v-ați ascunsa” risipindu-se care încotro, unii prin păduricile din preajma râului, alții prin porumbiște, alții pe după biserică, ori pe după crucile vechi din cimitir. Apoi s-a așezat liniște mare, fiecare pândind mișcările celorlalți. Deodată, ca din senin, liniștea jocului a fost spartă de un huruit infernal. Rând pe rând, copiii și-au părăsit ascunzișurile privind spre cer, la mașinăria fabuloasă ce cobora în cercuri largi și lente spre islaz. Nea Iosif Zaicu din Bulci avea 12 ani pe atunci, în vara lui '43. Mai auzise de la cei mai mari despre avioane, dar era prima dată când vedea unul cu-adevărat. Un avion ușor, cu elice și cu două rânduri de aripi, mari și late. Cu gura căscată la elicea care încă se învârtea, la minute bune după aterizare, nici n-a văzut când au coborât cei doi ocupanți ai avionului. Până să se dumirească, pilotul plecase deja, dar celălalt domn, un tânăr impozant, de o eleganță desăvârșită, cu sacou croit militărește și cu pantalonii bufanți prinși în jambiere negre, se oprise în fața copiilor. Și-l aduce perfect aminte: frizură impecabilă, dată într-o parte, ochelari mari de soare, dar mai ales tonul familiar cu care li se adresase puștanilor, ca și cum ar fi fost prietenii lui de joacă dintotdeauna. "E Măria Sa, Regele Mihai!”, l-a înghiontit unul dintre copiii mai mari. N-avea să uite niciodată momentul acela, mai ales că domnul cel frumos le dăduse bomboane de ciocolată, un gest pe care Regele avea să-l repete mereu, ori de câte ori pilotul îi întâlnea pe copiii din Bulci, care abia așteptau să audă huruitul avionului, pentru a da fuga pe aeroportul improvizat pe islazul de lângă castelul familiei Mocioni.
Lumea din Bulci era obișnuită să aibă în sat oaspeți aleși. Cu mult înainte de apariția spectaculoasă a lui Mihai I, la bordul avionului său de pilotaj, celebrul compozitor Franz Liszt și mitropolitul Andrei Șaguna îi onoraseră, deja, cu prezența pe stăpânii vestitului castel din sat. După întregirea României, când noul locatar, baronul Antoniu Mocioni, devenise mare maestru de vânătoare al Casei Regale, Carol al II-lea și alte personaje de prim rang ale vieții politice aveau să fie văzute adesea la Bulci. Dar, chiar și așa, prezența tonică a tânărului Rege Mihai și exotismul pasiunilor sale pentru zbor și automobilism, ca și felul său natural de a fi - departe de pompa eclatantă a lui Carol al II-lea și de morga morocănoasă a altor invitați - le-au intrat definitiv la suflet oamenilor din Bulci. Un Rege tânăr și vrednic, cu buzunarele pline de bomboane de ciocolată, de care te poți apropia și care stă să te asculte, privindu-te vesel prin ochelarii de soare!
Farmecul discret al unui castel
Descendent al unei bogate familii de aromâni din Moscopole, Antoniu Mocioni, proprietarul somptuosului castel de la Bulci și acționar majoritar la societatea care deținea castelul de la Săvârșin, avea reputația unei gazde perfecte. Extins și renovat în primul deceniu al secolului XX, castelul de la Bulci arăta magnific în anii '30-'40. Învăluit în iederă verde și înconjurat de un parc dendrologic, decupat parcă din ilustrațiile cărților de poveste, castelul nu era cu nimic mai prejos, în privința confortului, decât Peleșul sau Pelișorul. Gustul lui Mocioni fermeca la tot pasul. Dar, mai mult chiar decât farmecul castelului Mocioni, Bulciul, satul în care era așezat, avea ceva special. Așezat în lunca Mureșului, cu case rânduite cuminte, de o parte și de alta a drumului, Bulciul pria de minune vacanțelor mai-marilor vremii ori întâlnirilor ferite ale acestora. O oază de liniște și de discreție, departe de tumultul pestriț al Bucureștiului și Peleșului, în mijlocul unui sat cu oameni cumsecade.
Dinspre halta Vărădia nu poți ajunge la Bulci decât dacă mergi 2 kilometri pe jos, prin câmp, iar apoi treci Mureșul cu brodul, o plută legată pe-un odgon. Dacă te duci pe drumul de asfalt dintre Deva și Arad, în dreptul domeniului de la Săvârșin, treci șoseaua și mai ai de parcurs 20 de kilometri. Reputația de refugiu perfect, ca și relația de apropiere cu Antoniu Mocioni, i-au făcut pe membrii Casei Regale să devină, cu timpul, oaspeți obișnuiți ai castelului de la Bulci, o glorie azi pierdută, de care mai știu doar bătrânii trecuți de 80 de ani. Deșertăciunea anilor comuniști a izolat locul și l-a împins în ruină, o imagine dureroasă suprapusă peste strălucirea trecutului.
În paradisul Zarandului
Regele Mihai nu a prins Bulciul pe vremea lui Antoniu Mocioni. Magnatul bănățean s-a stins din viață subit, la numai 62 de ani. Singur, fără moștenitori, Antoniu Mocioni se asigurase, însă, din vreme, ca vasta sa avere să rămână pe mâini bune. Așa se face că îl înfiase pe Ionel Stârcea, un tânăr de 16 ani, cu educație aleasă, urmaș al unei nu mai puțin bogate și nobile familii bucovinene. Agil și cultivat, cu studii în Litere la Cambridge, Ionel a devenit, în 1942, unul dintre cei mai bogați tineri din România interbelică și unul dintre cei mai influenți apropiați ai tânărului Rege Mihai I, al cărui secretar personal a fost, înainte de a ajunge, în foarte scurt timp, mare maestru de vânătoare, respectiv mareșal al Curții Regale.
Prietenia cu Ionel Mocioni-Stârcea l-a apropiat pe tânărul Rege Mihai de Bulci. Imediat ce s-a instalat la castel și a schimbat regulile locului după propriul gust, noul stăpân i-a invitat pe domeniul său pe Regina-mamă Elena și pe Regele Mihai, cărora le-a pregătit apartamente speciale, demne de oaspeți de spiță regală. Mihai se îndrăgostește la prima vedere de Munții Zarandului, atât de potriviți pentru raidurile aeriene și pentru raliurile auto care îl pasionau încă de pe atunci. "Ai, ai, ce ture mai făcea pe aici Regele!!! Venea la Bulci cu mașinile sale, jeep-urile Willys, folosite de armata americană. Avea două: pe când cel condus de Rege era în Bulci, mâncând pământul, celălalt abia dacă era prin Birchiș.... Tot satul stătea și se minuna când trecea Regele la volan. Când ajungea aici, în parc, unde pe jos era piatră mică, rotundă, Regele punea întotdeauna frâne bruște, de zburau pietrele cât colo după el!”, povestește cu ochii umeziți de emoție nea Iosif Zaicu.
Tot bătând zona în lung și în lat, Regele descoperă podul care leagă Săvârșinul de Valea Mare, pe care îl găsește numai bun să treacă pe sub el cu avionul în spectaculoasele lupinguri aeriene în care tocmai se perfecționa. La Vărădia era deja un mic aeroport, iar islazul de lângă castelul Mocioni de la Bulci era și el bun pentru aterizări și decolări. Totul se potrivea, ca într-un vis, cu ce își dorea Regele pentru zilele sale de recreere. Mihai era atras și de liniștea specială a Bulciului, de oamenii lui simpli și prietenoși. Văzându-l atât de impresionat de sat și de împrejurimile lui, Ionel Mocioni-Stârcea i-a oferit lui Mihai I - se spune că pe o sumă aproape modică, drept mulțumire pentru demnitățile pe care le deținea la curtea regală - reședința de la Săvârșin, situată nu departe de castelul de la Bulci, de cealaltă parte a Mureșului. Familia regală rememorează și acum, pe pagina sa oficială de Internet, primele impresii legate de vizitele la Bulci și Săvârșin. "Familia Regală a îndrăgit numaidecât locul de la poalele Munților Zarandului, pentru oamenii din împrejurimi, peisajele sale pitorești și atmosfera caldă”, se amintește în motivația care a dus la achiziționarea de către Regele Mihai a domeniului de la Săvârșin.
Tandrețea regăsită
După cumpărarea Săvârșinului, Mihai și Regina-mamă Elena aveau să-și petreacă adesea vacanțele în Țara Zarandului. "Deși avea de-acum propriul său castel, familiei regale îi plăcea să stea mai mult la Bulci. Castelul de aici era deosebit de primitor, iar Mihai și Elena se simțeau foarte bine în anturajul lui Ionel Stârcea și al soției sale, Bielle”, povestește Ladislau Heleport, viceprimarul comunei Bata, care înglobează satul Bulci. "Laci” Heleport e mare amator de istorie, și gazda unui superb muzeu etnografic al zonei Bulciului. La loc de cinste stă un superb album cu imagini de colecție din intimitatea zilelor petrecute de tânărul Rege Mihai în castelul de la Bulci. Sunt poze rare, majoritatea inedite, care provin nu de la Casa Regală, ci de la urmașii din Marea Britanie ai lui Ionel Mocioni-Stârcea. Departe de atmosfera protocolară a Bucureștiului și a Peleșului, departe de întreg tumultul recesiunii și al războiului care cuprinseseră țara încă dinainte de începutul domniei sale, Mihai ne apare cu totul altfel decât în biografiile și istoriile oficiale. Într-una dintre imagini, aflat la volanului superbului său jeep american, pufăie mulțumit dintr-o țigaretă, înainte să pornească în trombă, cu mașina, cum îi era obiceiul. Pe bancheta din spate stau doi importanți oficiali cu rang militar, semn că sejurul său în paradisul de la Bulci tocmai se sfârșea. În alte imagini, dimpotrivă, e surprins în deplin exercițiu al pasiunii sale pentru motoare. În mijlocul pădurii, undeva în împrejurimile Bulciului, alături de Ionel Stârcea și de frumoasa lui soție, Bielle, Mihai se străduiește să-și scoată la liman mașina de teren împotmolită în noroi. E îmbrăcat la patru ace, într-o cămașă albă, cu cravată, dar nu se sfiește să pună mâna pe scule și să intre sub jeep.
În cele mai multe dintre imagini, Regele apare nedespărțit de mama sa, Elena. E la mijloc o tandrețe ce nu avea cum să scape nici măcar obiectivului rece al aparatului de fotografiat. Se strâng în brațe de fiecare dată când fotograful se oprește asupra lor, încercând parcă să răzbune, prin efuziunile lor atât de fățișe, cei 10 ani de separare forțată, dictată de Carol al II-lea după divorțul de Elena și revenirea la tron, alături de amanta sa, cealaltă Elena, Lupescu. Din 1930 până în 1940, Mihai, pe atunci un copil, apoi un adolescent, nu avea voie să își viziteze mama, exilată la Florența, decât de două ori pe an! Revenirea Elenei în România, în 1940, alături de fiul său, proaspăt urcat pe tron, avea să-i fie de mare ajutor lui Mihai în momentele de restriște în care a condus țara.
"Regelui Mihai și Reginei Elena le-a plăcut mult aici, îi vedeam adesea plimbându-se împreună, doar ei doi, prin împrejurimile castelului, nestingheriți de nimeni. Se sfătuiau, se înțelegeau foarte bine, din câte ne părea nouă”, povestește nea Iosif, care a copilărit peste gard de castelul Mocioni, unde se afla casa părinților săi. Privește cu nostalgie peste gard, inspirând intens parfumul florilor din parcul de altădată. "Dimineața cântau păsările, mirosea a iarbă, te trezeai ca în paradis. Era o splendoare de grădină, «Franța Parc» îi ziceau îngrijitorii de la castel. Totul în jur era plin de parfum și de culoare, totul era aranjat și tuns la milimetru, nimic nu era lăsat la voia întâmplării! Cum să nu le placă Regelui și Reginei-mamă?”.
Regele fără escortă
Pe distinsa Regină Elena, nea Iosif avea să o cunoască îndeaproape, într-o vară când, impresionată de vocile copiilor care învățau de zor cântecele pentru serbarea de început de an școlar, a ținut să asiste la repetițiile elevilor din Bulci. "Castelul era vizavi de școală, iar geamul era deschis și dânsa ne-a auzit cântând. A venit cu damele de onoare. Ce țin și acum minte sunt colierele mari, minunate, de mărgele pe care le avea la gât. Era foarte frumoasă, foarte elegantă în ținută, cred că pe dânsa o moștenise Regele Mihai”, își amintește nea Iosif. "Lumea are impresia că Regele era un personaj taciturn, rece, închis în sine. Așa am tot citit prin reviste, că am și colecție de «Magazin Istoric». Dar să știți că noi l-am cunoscut altfel. Era, cum să vă spun, un om foarte popular. Foarte popular, ăsta e cuvântul! Vorbea tot timpul cu oamenii despre cum merge treaba, juca popice cu prietenii lui, dar și cu țăranii din sat, îi plăceau mult împrejurimile, stătea ore în șir și făcea fotografii, avea un aparat cum nu se mai pomenise în vremea aceea! Cel mai adesea îl găseai la brod, acolo unde erau și bivolii care trăgeau vagonetele cu lemn adus din munte, de pe moșia lui Mocioni-Stârcea. Asta îi plăcea cel mai mult: să fotografieze bivolii când se îmbăiau în Mureș”, rememorează, ca și cum ar developa el însuși un set de fotografii vechi, nea Iosif Zaicu. E un om citit și limpede în gândire, grijuliu la amănunte, atent să te vadă notând ce spune, pentru că el "despre Rege nu spune decât ce o văzut cu ochii lui”.
"Aici, în spatele căminului cultural, era o popicărie. Iar Regele venea și juca popice cu țăranii din Bulci. La popice ne lăsa și pe noi, ăștia mici, să ne uităm, stăteam cu toții roată, că era loc destul. Regele stătea printre noi, așa, fără nici o escortă. La început, îl însoțiseră prin Bulci cei din garda cu coifuri - frumoși erau! - dar apoi venea aici fără santinele. Tot așa, la început, când o văzut că jandarmii erau tot după el prin sat, le-o spus că nu are nevoie de ei, că la ce să îl păzească printre oamenii din Bulci?”, spune nea Iosif.
Sătenii din Bulci îl provocau pe Mihai la pariu: dacă pierd, dau ei de băut din țuica lor, dacă pierde Regele, dă el de băut bere, că se dusese vestea că la castel Regele avea bere, ceva ce nu-și permiteau sătenii la vremea aceea. Iar țăranii erau foarte impresionați de faptul că Regele nu se sfia să guste din țuica lor, așa cum o treceau ei, cu glaja, de la unul la altul. Ba mai mult, adesea, ca să caute prilej să le facă cinste cu o bere, Regele se lăsa bătut la popice. Era un om foarte prietenos și de o absolută delicatețe.
Bela și Regele
Dintre toți țăranii din Bulci, cel mai drag îi era Regelui de Bela, brodarul satului, care îl trecea peste apă cu pluta. El îl ajuta mereu pe Alteța Sa să-și treacă jeep-urile peste Mureș, când venea de la Săvârșin, în vizită la Ionel Mocioni-Stârcea. Prima întâlnire dintre Bela și Rege a rămas până azi în folclorul satului. Toată lumea o știe, dar "vicele” Laci Heleport o povestește cu cel mai mult farmec, ca pe-un banc bun. "Bela, căruia îi cam plăcea băutura, era un tip căpos, n-aveai cum să-i schimbi voia, oricât de grăbit erai să treci Mureșul. Iar când se punea pe mâncat, apăi chiar că nu-l mai puteai deranja nici în ruptul capului! Așteptai după el, și pace! Și, într-o bună zi, ce să vezi, vine Regele la Săvârșin și vrea să treacă Mureșul cu brodul la Bulci. Bela era în cabana lui, mânca, iar Mihai strigă după el, cerând să-l treacă peste apă. Brodarul, un pic pilit, nu vedea cu cine vorbește și-i strigă din ușă: «Auzi, omule, pe mine nici Regele, dacă vine să-l trec cu brodul, nu mă ridică de la masă până nu gat din blid!». De peste Mureș, Regele i-a urat poftă bună și i-a spus că nu-i nici un bai, că așteaptă. Și a așteptat, ca un om de rând, până când Bela s-a sinchisit să vină. Apoi, vă dați seama ce surpriză pe bietul Bela când a dat taman peste Rege! Și-a cerut scuze, s-a rugat iertare, dar nu era Mihai omul care să pună lucruri din astea la suflet. S-a împrietenit cu Bela și chiar i-a promis, la insistențele brodarului, să-l ia cu avionul când mai vine la Bulci”, se amuză Ladislau Heleport, anticipând dezvățul pe care Regele i-l pregătea amicului Bela. "Prima dată când a mai ajuns cu avionul la Bulci, direct la Bela s-a dus Regele Mihai. «Gata ești de zbor, bade Bela?». Bela, care era șprițuit și atunci, că el peste tot avea sticle cu ceva tărie, și în cabană, și la el, și în brod, se ținea tare că vrea să zboare. L-a luat cu el Mihai, cum îi promisese, apoi să te ții bine ce acrobații a făcut Regele cu Bela la bord. Când a aterizat, abia se mai ținea pe picioare brodarul nostru! S-a jurat de față cu tot satul că el în avion n-a mai călca câte zile o avea...”, povestește râzând viceprimarul din Bata.
Nu mult după povestea cu avionul, Regele i-a pregătit o nouă mare surpriză prietenului său. Într-o zi, Bela ieșise pe mal, auzind motorul unei mașini în depărtare. Nu putea fi, dinspre Săvârșin, decât Regele. Când s-a mai apropiat, a văzut că e chiar Mihai. Doar că, în loc să oprească pe mal și să aștepte după brodul lui Bela, Mihai s-a avântat în viteză în Mureș cu mașina! Să leșine Bela, nu altceva! Numai că, minune!, mașina Regelui plutea pe apă precum o barcă cu motor. În două "șperțuri”, a fost pe celălalt mal, iar Mihai, coborând din amfibia sa cea nouă, militară, s-a oprit direct la Bela. "Ei, de mașinăria asta care trece prin apă ce mai zici, bade Bela? De acuma, vezi-ți de treaba dumitale, că eu nu mai am nevoie de brod!”, i-a spus, pe ton de glumă, Regele brodarului, luându-l prietenește de după umăr.
Dezastrul din "Franța Parc”
Doar poveștile acestea, simple și tandre, păstrate ca niște amintiri luminoase, au mai rămas din acei ani. Povești cu Regele care își aștepta rândul la brod, când vedea înaintea sa țărani, cu carele pline de recoltă - "Voi strângeți pâinea țării, mergeți înainte, eu am vreme să aștept!”. Povești cu Regele coborând din jeep, ca să dea o mână de ajutor unora cărora li se împotmolise căruța, povești cu oameni care l-au ajutat și ei, la rândul lor, pe Rege, să-și scoată mașina de pe răzoare, unii habar neavând că au de-a face cu tânărul Suveran de la București și beștelindu-l că ce-și strică el mașina pe toate coclaurile alea... Povești cu ajutoarele bănești prin care Mihai i-a încurajat pe mulți tineri să rămână în sat, să-și întemeieze acolo o familie, pentru că ținea foarte tare ca satul acela, cu oamenii și obiceiurile lui, să nu se schimbe. Astăzi au mai rămas doar poveștile, iar nea Iosif Zaicu e ultimul din sat care le-a trăit aievea, ultimul care a trăit anii de glorie ai Bulciului, anii de glorie ai Mocioneștilor și anii de înflorire a castelului și a superbului parc ce-l înconjura. Nea Iosif e ultimul care s-a trezit dimineața, asemeni Regelui Mihai și Reginei-mamă Elena, în trilurile păsăretului din paradisul de la "Franța Parc”.
De castel s-a ales praful, după venirea comuniștilor. Au stat în el tractoriști, apoi a devenit sediul Gostatului, ultima oară a fost spital TBC. Superba seră cu încălzire interioară, cu bazinaș de apă și cu geamuri din sticlă curbată, realizată de meșteri austrieci la 1912, în care creșteau palmieri, nuferi și alte minuni exotice, devenise, într-un final, seră de castraveți și legume pentru cantina spitalului. Acum e paradisul bălăriilor. Prin geamurile sparte, arbuștii și-au făcut loc prin acoperiș. Din fostul parc dendrologic s-au mai păstrat, ca prin minune, vreo 70 de specii de arbori și arbuști, dar și ei sunt lăsați în paragină, îmi spune Laci Heleport. Iar castelul, castelul a ajuns în ultimul hal. S-au prăbușit plafoanele, cad stâlpii și ornamentele ce susțineau balcoanele, doar blazonul Mocioneștilor și gresia cadrilată de pe terasa pe care Regina-mamă și Mihai serveau ceaiul, la ceas de taină, cu Bielle și Ionel Stârcea, mai aduc aminte de fastul din fotografiile de odinioară, păstrate cu sfințenie de Laci Heleport în muzeul din Bulci.
De când cu decăderea castelului, nici Regele Mihai nu-și mai face drum prin Bulci, atunci când locuiește la Săvârșin. Acum câțiva ani, însă, a vizitat satul. A mers la biserică și a stat la povești cu bătrânii care încă își mai aminteau de Bulciul drag sufletului său. A fost și nea Iosif acolo, și fratele său, câți mai trăiau pe vremea aceea. După slujbă, însoțit de bătrâni, a vrut musai să vadă castelul. Un cuvânt n-au scos nici unii. Regele s-a oprit, înalt și zvelt, în mijlocul curții și a stat așa, nemișcat, minute în șir, ca un comandant ce-și trece în revistă eroi căzuți pe câmpul de luptă. Câte imagini vor fi trecut prin fața ochilor Regelui... La final, s-a întors spre bătrâni: "Ziceți-mi de brod, dragii mei! Mai există brodul lui Bela?”. "Tot acolo e, Majestate!”, a încuviințat unul dintre țărani. Iar Regele a luat-o agale, de unul singur, ca odinioară, spre malul Mureșului, spre pluta bătrână legată de la un mal la altul cu un odgon.
Fotografii: FLORENTIN POPA
Imaginile de colecție au fost obținute prin amabilitatea domnului LADISLAU HELEPORT