În ținutul legendar al Muscelului, plin de biserici și mânăstiri ridicate din poruncă domnească, de meșteri mari, Mânăstirea Aninoasa are un destin special. Clădită ca preț al unei vieți salvate de pe butucul călăului, înfrumusețată din preaplinul sufletesc al unui zugrav de geniu, sfântul lăcaș a trecut prin vremuri de cumplită restriște. Jefuită și închisă la ordinul lui Cuza Vodă, pângărită de jandarmii interbelici și ceapiștii comuniști, Aninoasa a renăscut din cenușa istoriei, iar maicile care viețuiesc în ea spun că este o minune a Sfântului Nicolae. Dar nu e singurul miracol de la Aninoasa.
Cerul din sticla ferestrelor
Munții se deschid în semicerc, ca o coadă de păun, etalând întreaga paletă de culori a verii. Pleoapa se strânge peste ochi de-atâta strălucire și numai după o vreme te lasă să vezi, printr-o deschizătură subțire, locul acela, înconjurat de albastru, roșu, galben și verde, mai ales verde, în toate nuanțele. Văzut așa, prin deschizăturile zgârcite ale pleoapelor, satul Aninoasa pare un loc ireal, o icoană a unei lumi dispărute. Mai întâi privirea se oprește pe casele scufundate în umbra grădinilor, așezate rânduri, rânduri de-a lungul străzii, precum curtenii dinaintea împăratului; semețe, cu ceardacuri de lemn cocoțate pe temelii înalte de piatră, cu ferestre largi, care par a cuprinde întreg cerul în sticla lor; case mândre, gospodărești, ce vorbesc despre oamenii acestor locuri: mândri, curajoși și bogați. Așa au înfruntat veacurile și capriciile istoriei, așa sunt și azi.
Raiul cu flori
Mânăstirea Aninoasa se află în mijlocul așezării. Ziduri uriașe sprijină cerul. Jur-împrejurul lor, un cocon de liniște. Le dai ocol și liniștea se înfășoară pe tine precum un caier. Stai înfășurat în ea, dinaintea porților imense, fără să intri, fără să pleci. Este o liniște de prunc aflat la sânul mamei. În mijlocul ei, se deschide o ușă mică, tăiată în una din porțile cele mari. Intrarea te smerește, aproape că te obligă să îngenunchezi. Odată ce-ai pășit dincolo, pătrunzi într-o altă dimensiune, în care ai fi putut intra foarte bine, poate mai bine, numai cu sufletul, despovărat de trup.
Fiecare latură a curții este străjuită de albe coloane și arcade brâncovenești, scânteind în soarele verii, îndărătul cărora se ascund chiliile răcoroase, trapeza și dependințele mânăstirii: Aninoasa - nume parcă de alint al unui sat argeșean, care odinioară era scufundat într-o pădure de arini.
Curtea e inundată de flori: crini, crăițe, albăstrele, flori de piatră și mușcate. Dintre ele se ridică, aproape timidă, deși maiestuoasă, biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae. Te cheamă, te ia de mână și te poartă pe dinaintea icoanelor vechi de două veacuri, care au fost ferecate în argint de către credincioși drept mulțumire pentru minunile pe care le-au făcut cu viețile lor. Pășind neauzit, îți arată pictura vestitului zugrav Pârvu Mutu, cu care a fost împodobită de la început și care acum e abia bănuită, sub straturile de timp așternute în tușe groase. Te îndeamnă să te închini la părticelele din sfintele moaște ale Sf. Nicolae, aduse aici, prin voia Domnului, în anul 2007, de la Bari (Italia), unde trupul sfântului se află de secole. Și-ntr-un târziu, te lasă să-i cazi la piept și să te rogi, cu umilele tale puteri, căci știe că numai asta mai vrei. Să te rogi, până când îți vor da lacrimile, până când nu-ți vei mai simți carnea, până vei uita lumea, până când fumul de pe pereții zugrăviți de Pârvu Mutu se va ridica la cer ca dintr-o cățuie, și odată cu el, și tu.
Moartea întoarsă din drum
Aninoasa este mai întâi un loc al durerii și-al jertfei. Numai târziu, după ce îl vei fi dezghiocat de istoria sa, îl vei descoperi și ca pe unul al bucuriei.
Mânăstirea a fost ridicată pe-un jurământ și a supraviețuit printr-un miracol. La 1677, clucerul Tudoran Vlădescu a ridicat biserica pentru curtea sa boierească aflată aici. În același an, soția boierului, Alexandra, s-a mutat la cele veșnice. Și-a mai venit peste el o năpraznă: domnitorul Țării Românești a vrut să-l omoare, pentru o datorie a unui prieten pentru care se pusese chezaș. Boierul s-a rugat lui Dumnezeu să fie lăsat în viață, promițând că se va călugări. Și vodă, căruia negreșit îi va fi trimis Hristos gândul bun, l-a iertat, chiar când era cu capul pe butucul călăului. Și Tudoran Vlădescu și-a împlinit jurământul. Și-a lăsat cei unsprezece copii în grija rudelor, a înființat mânăstirea Aninoasa în jurul bisericii boierești, căreia i-a dăruit toată averea sa și în care s-a călugărit sub numele Teodosie. Așa încât Aninoasa a devenit una dintre cele mai bogate mânăstiri românești, cu mii de vite, nenumărate metocuri, moșii întinse în șapte județe și sute de robi țigani.
Zugravul lui Dumnezeu
Biserica mânăstirii a fost pictată de tânărul pictor, de numai 18 ani pe atunci, Pârvu Pârvescu, care va deveni celebru ca Pârvu Mutu - prefăcându-și porecla în renume. I se spunea Mutu, pentru că nu picta decât atâta timp cât putea sta nemâncat și fără să vorbească, și asta dura uneori și câteva săptămâni.
Pârvu Mutu a fost singurul supraviețuitor dintre cei șase copii ai preotului Ioan Pârvescu din mahalaua Vișoiului din Câmpulung Muscel. Pe când avea șase ani, a rămas orfan de mamă. Atunci, tatăl său s-a călugărit la mânăstirea Negru Vodă și l-a luat cu sine și pe băiat. Acolo și-a descoperit talentul și a învățat meșteșugul picturii, de la părintele Evghenie. Pe la 12 ani, a ajuns la o școală de zugravi din Bucovina, unde a ucenicit pe lângă un zugrav rus. Primele biserici pe care le-a pictat după ce s-a întors au fost cea a mânăstirii Negru Vodă (al treilea rând de frescă), cea a mânăstirii Cotroceni și cea a mânăstirii Aninoasa. Numai în biserica de la Aninoasa se mai păstrează azi pictura lui Pârvu Mutu, căci la Negru Vodă a fost distrusă de un cutremur, iar la Cotroceni a dispărut cu tot cu biserică - demolată din ordinul comuniștilor. Mai târziu, Pârvu Mutu a devenit zugravul preferat al caselor domnitoare muntenești, Cantacuzino și Brâncoveanu. Parcă urmărit de un blestem de familie, zugravul de sfinți și icoane a rămas văduv încă de tânăr, la fel ca și tatăl lui. Și asemeni bătrânului preot Ioan, Pârvu, fiul său, s-a călugărit, luându-l în mânăstirea Mărgineni și pe fiul mai mic, Gheorghe, care, la rându-i, a devenit monah. Dar copilul cel mult iubit a murit și-atunci zugravul s-a schimnicit pe lângă mânăstirea Robaia, unde a și trecut printre drepți, în 1735.
Prăpădul
Viața monahală a fost întreruptă brusc la Aninoasa, în 1864. Prin legea secularizării, deși era mânăstire pur românească, fondată de boieri români și neînchinată vreunei mânăstiri din străinătate, Aninoasa a fost desființată, averile i-au fost împărțite la țărani, iar biserica mare a rămas ca biserică parohială. Călugării s-au mutat la Negru Vodă. Clădirile mânăstirii au fost folosite mai întâi de jandarmi, care își adăposteau caii în chilii, iar mai apoi, sub comuniști, pe post de sediu al Cooperativei Agricole de Producție (CAP). În partea de est, la etaj, a funcționat, tot în timpul comunismului, școala primară a satului. Paraclisul a fost vandalizat.
Abia în 1993, a fost redeschisă mânăstirea Aninoasa, cu o obște de maici. Dar totul era în ruină și a fost o muncă sisifică, pentru restaurarea bisericii și a chiliilor. Biserica mânăstirii a continuat să fie, pentru încă niște ani, biserică a satului, viața de obște fiind îngreunată. Abia în 2001, mânăstirea a reușit să termine de construit și să sfințească o biserică în sat, câștigându-și, astfel, independența.
Istoria, în șoaptele sfinților
Toate acestea le poți afla chiar în biserica Aninoasei, dacă te scufunzi în rugăciune, atât cât să auzi șoaptele sfinților, peste chipurile cărora veacurile au întins giulgiuri întunecate. Pânzele din fum de lumânare și praf de noapte parcă au fost țesute anume de către un păianjen fermecat, pentru a proteja divinele fețe de ochiul păgân și de inima haină. În firul lor se împletesc aroma tămâierilor, vibrația cântărilor și dogoarea milioanelor de metanii făcute cu gândul și cu sufletul, de creștinii care au călcat pragul acestei biserici. Sfinții par înveșmântați în borangic de iubire și teamă, de căință și adorație. Nici chiar legendarul Pârvu Mutu nu ar fi putut să le picteze această "armură”, așa cum a făcut-o timpul. Iar dacă evlavia nu te îndeamnă să îngenunchezi și să te lași pe mâna duhurilor, caută una dintre maici, ca să-ți spună povestea. Una din cele zece călugărițe care străbat la răstimpuri, cu pași mărunți și frunțile plecate, curtea înflorită și culoarele boltite. Una din monahiile unei obști care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a avut puterea de a reda strălucirea de odinioară, ctitoriei boierești.
Dacă le vei întreba cum au izbândit, nu vei auzi nici o laudă, căci maicile mărturisesc că au făcut totul numai cu ajutorul Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată biserica și căruia nu obosesc să i se roage zi de zi.
Între ele se află și maica Cecilia, ghidul mânăstirii. Siluetă subțire, față severă, mișcări energice, în oarecare discordanță cu vorba sa calmă, plină de răbdare și cu grijă pentru amănunt. Este la Aninoasa de zece ani, de când a intrat în călugărie. Și tot de atunci a primit ascultarea de a întâmpina și lămuri pelerinii și turiștii. Așadar, am întâlnit omul cel mai potrivit.
Maica Cecilia a terminat Facultatea de Litere și este mândră că face parte dintr-o obște formată din tinere intelectuale, între surorile întru nevoință numărându-se și o maică medic și o alta doctor în Drept. De la maica Cecilia am aflat nu numai câte ceva din istoria locului, dar și despre viața de acum a mânăstirii. Ne-a dumirit, de pildă, una dintre plăcutele noastre mirări: cum e posibil să faci din curtea unei mânăstiri o adevărată gradină a Raiului? "Pentru noi, munca este o bucurie. Muncim până la epuizare și astfel ne păstrăm mintea și sufletul curate. Iar dintre toate muncile, cel mai mult ne place îngrijirea florilor. Florile te umplu de frumos. Și pentru ca peisajul să nu fie monoton și să trăim alte și alte bucurii, în fiecare anotimp punem alt fel de flori în pământ, în afară de mușcatele pe care le vedeți la ferestre sau atârnate de arcade. Primăvara e vremea lalelelor, a zambilelor și a florilor albastre de «nu-mă-uita». Vara este mai ales a crinilor, dar și a crăițelor și albăstrelelor. Iar toamna, desigur, a crizantemelor și tufănelelor”.
După flori, vine rândul icoanelor. Cealaltă grădină a raiului, plină de sfinții înșiruiți pe catapeteasmă. Știm că pe iconostasul bisericii sunt două icoane pictate chiar de Pârvu Mutu, iar în pronaos alte câteva, vechi de peste o sută de ani. Despre toate a mers vestea că sunt făcătoare de minuni. "Ce minuni au făcut?” - am întrebat-o pe maica Cecilia. "Toate icoanele sunt făcătoare de minuni, în sensul că nu lemnul pictat te miluiește, ci Dumnezeu, prin mijlocirea sfinților zugrăviți pe acele icoane. Până la urmă, numai credința ta te mântuiește. Noi nu umblăm să atragem lumea cu icoanele făcătoare de minuni, dar mulți credincioși ne-au mărturisit, cu frică și cu bucurie, că au fost ajutați de Dumnezeu după ce s-au rugat la ele. Două dintre icoane au fost legate în argint vechi, pe cheltuiala unor credincioși, ca mulțumire că au fost ajutați.”
Cu o precauție așezată între smerenie și speranță, maica Cecilia nu se sfiește, însă, să spună despre pictura lui Pârvu Mutu, că va fi o adevărată revelație, după ce va fi spălată. "Zugrăveala lui Pârvu Mutu este de o frumusețe rară, după cum reușim să vedem pe sub straturile de fum și praf depuse pe ea. Însă, în unele locuri, pictura lui este acoperită de o alta, poate la fel de valoroasă, a pictorilor Dima, Mihai și Badea, din veacul al optsprezecelea. Așa încât restaurarea va fi și mai dificilă, căci trebuie curățate ambele picturi...”.
Nu sunt bani, deocamdată, pentru dorita restaurare a picturii, proiectul fiind foarte costisitor. Dar prin mijlocirea Sfântului Nicolae, pe care maicile îl simt mereu prezent și ocrotitor, și cu ajutorul lui Dumnezeu, dorința se va împlini. "Credem că e posibilă o nouă minune, căci deja una mare s-a înfăptuit: am făcut o obște, iar mânăstirea a reînviat. Trăiește!”, spune maica Cecilia.
Vânând bucuria
Convorbirea cu maica Cecilia a fost ca o trecere între două lumi: una concretă, plină de grijile existente și-n mânăstiri, presărate cu eforturi și renunțări, și o alta inefabilă, în care lucrurile și oamenii sunt translucizi și imponderabili, în care imposibilul devine posibil; o trecere între două realități, una cotidiană, deseori neplăcută, și o alta, paralelă, nu mai puțin adevărată, ba chiar poate mai adevărată, dacă se poate spune așa: ca în jocurile copilăriei, când abandonam decorul din curtea casei pentru a plonja în basm, devenind, la o simplă pocnitură din degete, prinți și prințese care călăreau inorogi pe câmpuri de stele.
Această pendulare între realități, ca într-un leagăn care te duce când mai aproape de pământ, când mai aproape de cer, te poate ameți. Dar întotdeauna te bucură. Pentru noi, profanii, poate fi o bucurie de o clipă. Pentru călugări, este însă o bucurie continuă. O bucurie pe care o îmbracă odată cu haina îngerească: o bucurie pe care se sfiesc să o descrie, dar pe care o trăiesc sufletește profund...
Am vânat și eu bucuria la Aninoasa și am prins-o. Cu ea pusă pe suflet, ca un trofeu de preț, am ieșit prin ușa cea mică din poarta cea mare, îngenunchind.