Exerciții de admirație

Ciprian Rus
Omar, Radu, Ștefania și Constantin...

Unul dintre marile paradoxuri ale Ro­mâ­niei de azi, revelat din nou de Jocu­rile Olimpice de la Londra, este că scoate cam­pioni pe bandă rulantă, din niște generații care trec clasa cu scutire la Educație Fizică. Pur și simplu, o mână de oameni înfruntă pieptiș sistemul, încăpățânându-se să facă perfor­manță, deși nimeni nu le dă nici o șansă, ba dimpotrivă, li se pun bețe în roate la tot pasul. Peste tot în lumea așezată, perfor­manța se naște din sportul de masă. Sunt mii, zeci, sute de mii sau milioane de practicanți de plăcere ai unui sport, iar din ei, în ani și ani, prin selecții riguroase, se cern sportivii de performanță, din care, iarăși în timp, cu multă muncă, într-un mediu competitiv bine pus la punct, apar marii campioni. Marii campioni sunt excepțiile, nu regula. La noi e taman in­vers: campionii sunt regula.
La fel e și cu ceilalți olimpici cu care ne mân­drim: campionii olimpiadelor școlare in­ter­naționale. Nu e an să nu vină cu medalii aca­să, ba cei din lotul de Matematică, ba cei de la Chimie, ba cei de la Limbi străine, ba cei de la Informatică, ba cei de la Geografie. Nu premiile în sine, cât faptul că, în mijlocul unor generații pentru care examenul de Bacalau­reat a devenit o calamitate, se găsesc elevi cu am­biția de a demonstra că sunt cei mai buni din lume este, în sine, o performanță. O per­for­manță cu atât mai admirabilă, cu cât vine dintr-un sistem educațional torpilat de lipsa de motivare a profesorilor și de incapacitatea de a face o reformă sănătoasă și coerentă. Omar Cerrahoglu, Radu Bumbacea, Constantin G. Popa sau Ștefania Ursica: numele lor nu ne spun nimic, iar acesta e cel mai bun test al fe­lului în care știm să ne cultivăm și să ne pre­țuim valorile. Primii doi sunt medaliați cu aur la Matematică, o disciplină la care anul acesta am ieșit primii în Uniunea Europeană!, ceilalți doi sunt recenți campioni la Geografie, disci­plină la care anul acesta am fost pe locul 2 în lume! Nu de publicitate au nevoie acești copii, nici vorbă! Și poate nici de premiile în banii pe care guvernele uită, în ciudă parcă, mai me­reu să le prindă în bugete, ca și cum i-ar în­demna să o lase mai ușor cu premiile pe la olim­piadele internaționale, că nu sunt bani de așa ceva. Am vorbit, de-a lungul timpului, cu destui dintre ei. Nici celebritatea și nici banii nu-i motivează. Au o ambiție cu mult mai profun­dă. Copiii aceștia își știu și își onorează locul și valoarea prin însăși munca și perfor­man­țele lor. Ei sunt adevărata elită a Româ­niei. Azi sunt aici, la Baia Mare, București, Făl­­ticeni sau Sfântu Gheorghe, mâine vor stu­dia la Roma, la Paris sau la New York, peste ani îi vom găsi în mari firme sau institute de cer­cetare. Unii se vor întoarce în România, unii chiar au ambiția aceasta, deși ar putea câș­tiga infinit mai bine peste hotare!, alții vor rămâne acolo și vor lupta cu prejudecățile ce­lorlalți și cu dorul de casă. Nici unii, nici alții nu ne vor face de rușine pe unde vor merge. Dar acum, Omar, Radu, Constantin, Ștefania și colegii lor olimpici sunt încă aici, acasă, și mai important decât ce putem face pentru ei (putem și trebuie să facem ceva pentru acești copii, le suntem datori, măcar, cu o țară nor­mală), mai important decât asta e ce putem face noi pentru noi, cu ajutorul lor. Putem să-i cunoaștem mai bine, putem să-i ascultăm, pu­tem să ni-i apropiem, putem să ne luăm răga­zul de a medita la munca și la perfor­man­țele lor, putem să învățăm lecția excelenței lor. Și, da, putem să-i admirăm!