Războiul nu s-a sfârșit

Toma Roman
Reîntoarcerea lui Traian Băsescu la Cotroceni nu a re­prezentat, după majoritatea absolută a observa­to­rilor, sfârșitul războiului româno-român.

Atât de aproape au fost liderii USL-iști de ținta dominației absolute asupra ță­rii, încât consecința deciziei corecte și legale a Curții Consti­tuționale de a invalida referendumul pentru demi­te­rea președintelui li se pare inacceptabilă. Acești "băieți” sunt atât de obișnuiți cu impunerea bunului lor plac în ac­te­le guvernării, că nu mai respectă nici o regulă, nici un prin­cipiu. "Dura lex, sed lex” (Legea e aspră, dar e Lege), ce­lebrul dicton latin, nu mai înseamnă nimic, dacă le con­trazice interesele. Statul de drept, după toate teoriile con­trac­tualiste, presupune separația puterilor și predictibili­ta­tea acțiunilor instituționale, cetățeanul știind oricând la ce să se aștepte de la administrația căreia i-a delegat o parte a libertății sale, în schimbul garantării previzibile a tuturor celorlalte drepturi. În statul democratic, cetățeanul controlează - și corectează - prin vot, la perioade definite, administrația, amendând-o atunci când își depășește atri­buțiile. Amenda se produce, desigur, în cadrul Legii.
Cum își justifică noua propunere de suspendare a pre­șe­dintelui cetățeanul Dan Voiculescu, stăpânitorul de fapt al formațiunii politice USL? Împreună cu emulii lui din rândul liderilor grupării (în special Crin Antonescu, căruia i-a stimulat continuu dorința aprigă de a se vedea la pu­pitrul Cotrocenilor), el își legitimează demersul în vo­turile celor șapte milioane și ceva de alegători ce s-au pro­nunțat pentru demiterea președintelui. Cifra reprezintă, în­tr-adevăr, ceva, dar nu este suficientă. Lăsând deoparte sus­piciunile legate de fraudele la referendum (pe care an­chetele procurorilor le vor dezvălui, dacă vor fi lăsați să-și ducă misiunea la capăt), cifra votanților nu a ajuns la ba­remul (50%+1) necesar pentru demitere. Așa a stabilit le­gea în funcțiune, iar legea trebuie respectată. Încălcarea ei prin diverse tertipuri, schimbarea ei după ce evenimen­tul pe care îl normează s-a produs semnifică respingerea sta­tului de drept, anularea caracterului predictibil al acțiu­nii acestuia. Cel (sau cei) care vizează o asemenea situație ca­ută instaurarea arbitrariului, a haosului legislativ, profi­ta­bil pentru satisfacerea intereselor de grup sau parti­cu­la­re. Dacă Legea devine derizorie, deținătorii puterii nu mai au nici o limită, iar puterea lor se transformă în putere ab­so­lută.
Cum e posibil ca cetățeanul Dan Voiculescu (preșe­dinte de onoare al unui obscur partid, PC-ul) să instige și să inițieze atacul împotriva statului de drept și a Justiției ce-l garantează? Motivele sale sunt cunoscute. Voiculescu-"Felix” vrea să scape de condamnarea pentru corupție, în mai multe dosare, în care e acuzat de devalizarea averii statului. Demisia lui din Senat și trecerea Monitorului Oficial în subordinea guvernului au avut rostul de a bloca o acțiune iminentă a Justiției în cazul unei fraude de 60 de milioane de euro. Prea puțin, pentru marele strateg USL, care în loc să stea liniștit, după ușă, atacă statul de drept cu insolență și obrăznicie, implicându-se și în reorientarea relațiilor externe ale țării. Dacă cetățeanul Dan Voiculescu poate să facă o acțiune pe care nici un cetățean de rând nu și-ar permite-o, atunci înseamnă că putem vorbi în cazul lui de anume calități speciale, calități ce-l fac singular în raport cu instituțiile și grupările instituționale (partidele) statului, cu ansamblul comunității, cu Legea existentă.
Principala calitate a cetățeanului Dan Voiculescu este aceea că este unul dintre stăpânitorii "Sistemului” moște­nit de la comuniști, sistem întru-totul asemănător cu cel din Rusia, unde foștii activiști comuniști și KGB-iști au pus stăpânire pe întreaga țară, păstrând doar o aparență de de­mocrație pentru uz extern. Sistemul este o încrengătură de relații și complicități reciproce, insinuată în toate insti­tu­țiile societății și bazată pe un imens aparat mediatic, ca­pabil să facă propagandistic, oricând, din alb - negru sau in­vers. Cei implicați sunt șantajabili între ei, obligați să fie solidari, dacă interesele le sunt cumva amenințate. "Sis­temul” din România s-a simțit amenințat, după însu­și­rea cleptocratică a bogățiilor țării, de independența pe care justiția și-a asumat-o și de legislația UE, care presu­pu­ne corectitudine și transparență în acțiunea socială. O Jus­tiție independentă poate descoperi sursele și moda­li­tă­țile acumulării unor imense averi particulare, iar aplicarea le­gislației UE poate stopa jaful fondurilor drenate de Eu­ropa Unită pentru dezvoltarea statelor membre. Or, dez­vă­luirea și amendarea legală a afacerilor oneroase ale "sis­te­mului” îi privează de puterea pe care și-o afirmă față de an­samblul social, față de statul care ar trebui să-l ex­prime.
Cetățeanul în cauză a știut să corupă (material și psiho­logic) o întreagă grupare de tineri politicieni, care s-au tre­zit, dintr-odată, prizonierii lui. Un împrumut generos pen­tru debutantul în carieră, un salariu uriaș pentru merce­narul de presă, o notorietate mediatică pentru politicianul aspirant la intrarea în "Istorie” și, mai ales, o susținere "în haită” pentru fidelul prins cu ocaua mică sunt mijloacele prin care Dan Voiculescu a realizat o structură ce îl susține prin­tr-un păienjeniș ce face imposibilă orice "evadare”. "An­tenele” lui elogiază, de exemplu, "cel mai cinstit din­tre guverne”, dar sunt gata oricând să-l șantajeze pe Victor Ponta, amintindu-i că e plagiator, autorul unui furt intelec­tual și, deci, viciat moral. "Antenele” îi oferă spațiu neli­mi­tat lui Crin Antonescu, stimulându-i orgoliul și dorința de "a domina Scena”, dar sunt gata oricând să-i limiteze ac­cesul, dacă ar da dovadă de vreo slăbiciune. Cu un ase­me­nea colectiv sudat, cetățeanul Voiculescu poate oricând să reia planul asaltării statului de drept, și corupția cetă­țe­nilor de rând concretizată în "mici cadouri” electorale, în dezinformări agresive, în false implicări patriotarde. Și, în același timp, să ceară stoparea Justiției, blocarea Legii.
Nu vreau să mă gândesc la modul în care va arăta Ro­mânia dacă planul său reușește.