Draga mea prietenă "Formula AS”,
Cred c-ar trebui să încep prin a explica îndrăzneala cu care m-am adresat, numindu-te prietenă, însă cum poți numi o publicație cu care ai făcut cunoștință prin anii '94, cu care te-ai întâlnit săptămânal, care ți-a adus bucurii în suflet, ți-a fost de folos, și care prin tot ceea ce și cum scrie, nu te-a dezamăgit niciodată? Toate secțiunile publicației sunt interesante și îmi plac, dar cea pe care o citesc prima este "Asul de inimă”. Am trăit intens alături de cei ce și-au publicat poveștile de dragoste, vâltoarea iubirii lor, romantismul, dar și dezamăgirile.
În anii tinereții, am trăit și eu un astfel de sentiment, o iubire scurtă, dar intensă, pe care aș numi-o "O iubire de-o vară”. Aveam douăzeci și patru de ani, terminasem o facultate, aveam un serviciu stabil, făceam ceea ce-mi plăcea. În mrejele dragostei nu prea mă lăsasem prinsă, căci atunci când ea apărea, lăsam să vorbească mai mult rațiunea, așa că eram permanent în așteptare, sperând că într-o zi... Și ziua aceea a venit. A apărut brusc, într-un februarie cu iz primăvăratic, când printre colegii de școală am descoperit un tânăr înalt, atletic, chipeș care-mi căuta privirea. Și, privindu-ne în ochi, am simțit un fior. A urmat un bilețel, prin care spunea că vrea să-mi vorbească. Totul a început ca și cum ne-am fi cunoscut de-o veșnicie, însă rațiunea mea nemiloasă intervenea întruna, atrăgându-mi atenția că băiatul cu pricina era cu doi ani mai mic ca mine. Dar insistențele lui au avut câștig de cauză. Pentru că locuiam în localități diferite, corespondența, aproape zilnică, se făcea printr-un curier la îndemână: scrisori nevinovate, în care ne povesteam cum ne-am petrecut ziua și în care ne făceam planuri pentru sfârșitul de săptămână când, cel mai adesea, ne întâlneam la balul de sâmbătă seara. Dansul a fost cel care ne-a apropiat cel mai mult. Înlănțuiți în ritmul de vals sau contopiți în acorduri melancolice de tango, iubirea noastră a început să prindă aripi.
Totul era minunat, ne pierdeam în lungi discuții legate de tot felul de subiecte, mă simțeam iubită și protejată. Prietenul meu drag m-a ajutat să depășesc situația oarecum dificilă în care mă aflam în acea perioadă. Crescută într-un regim aproape spartan, de doi părinți ostili unul altuia, eu nu reușeam, la vârsta pe care o aveam, să-mi impun propriile dorințe, lăsându-mă condusă, dirijată de ei. El a fost cel care m-a ajutat să capăt încredere în mine, să-mi impun punctul de vedere.
Relația noastră devenea din ce în ce mai intensă, dar oarecum și atipică. Nu ne-am făcut niciodată declarații de dragoste unul altuia, promisiuni sau jurăminte, dar ne topeam în lungi îmbrățișări și săruturi, limitându-ne doar la atât, căci eu eram definitiv hotărâtă să mă dăruiesc doar celui ce avea să-mi devină soț. Am petrecut seri romantice de vis, sub bolta înstelată, în aroma îmbătătoare a salcâmilor sau teilor înfloriți.
Timpul trecea pe lângă noi și a venit 1 octombrie, când iubitul meu își începea studiile universitare și urma să plece în alt oraș. M-am bucurat pentru el, dar am decis să punem capăt relației, lăsându-i, am zis eu, posibilitatea să-și trăiască studenția așa cum se cuvenea. Doream oare sincer lucrul acesta? Inima mea îmi spunea altceva. Mi-era teamă că-l voi pierde și nu am vrut să sufăr mai mult decât o făceam deja. N-a înțeles atitudinea mea, dar mi-a respectat dorința, drept pentru care nu am mai ținut nici un fel de legătură cu el.
Au trecut doi ani, în care eu balansam, indecisă, între două relații, însă a fost suficient să ne întâlnim la nunta unor prieteni comuni și iubirea, pe care abia îmi impusesem să o uit, ne-a aruncat, ce-i drept, doar pentru o seară, unul în brațele celuilalt, ca și cum ieri ne-am fi despărțit.
Peste încă un an, fiecare dintre noi era căsătorit. (Ca un făcut al sorții, am avut nunțile în aceeași zi.) Vremea a trecut, găsindu-mă captivă într-o căsnicie nereușită, mereu nefericită și umilită. Singurul lucru bun a fost fiul nostru, pe care îl ador. Peste douăzeci și ceva de ani, biruit de vicii, soțul meu și-a găsit sfârșitul. Am mers înainte cu sufletul frânt.
Știu că-n tot acest timp, prin cunoștințe, prieteni, iubitul meu din adolescență s-a interesat mereu de soarta mea, însă eu nu am încercat niciodată să aflu ceva despre el.
După treizeci și doi de ani, aveam să-l reîntâlnesc, la un eveniment cultural. M-a văzut în mulțime și a venit să mă salute. Nu știu ce va fi simțit el, dar eu, care aproape îi uitasem chipul, am avut senzația că nu-l văzusem de-o zi. Acum fiecare din noi își vede de viața lui, el într-un mare oraș, cu familia lui, eu în deplină singurătate, bucurându-mă de fiul meu, plecat departe, pe meleaguri străine, de-o floare deschisă în grădina din spatele casei, de-un fluture, de-un răsărit de lună... Dar viața este imprevizibilă.
După alți cinci ani, iată-ne implicați, absolut întâmplător, amândoi într-un proiect legat de comunitatea noastră, fiind nevoiți să colaborăm. Ne întâlnim des și, deși discutăm doar chestiuni legate de proiect, simt în vocea lui acele inflexiuni ce trădează chimia care a fost mereu între noi. Oare până când mă va urmări sentimentul acesta așa de puternic? Oare când am greșit? M-aș bucura dacă povestea mea de iubire va stârni ecouri în sufletul vreunui cititor al revistei, de la care m-aș bucura să aflu și un răspuns.
Cu stimă și cu drag,
MĂRIUCA