Petru Popescu: "Sunt fericit că scriu, azi, ca întotdeauna"

- Scriitor român cu mare succes în America -

* Petru Popescu face parte din triada de aur românească care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu și Alex Rotaru. Este singurul care a reușit și în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărți bestseller, publicate în limba lui Shakespeare. A debutat în literatura română la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexilarea sa în America, din anul 1974, a reușit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public *

"Îți trimit «Supleantul». După ce o citești, stăm de vorbă”

Simțind că sistemul lui Ceaușescu voia să-l asi­mileze cu orice preț, și că liber­tatea sa îndrăzneață de ex­pri­mare în proză îi va fi știrbită, Pe­tru Popescu refuză să se înre­gimenteze, refuză să își trădeze cititorii și alege scena culturală de peste ocean. Deși vorbea en­gleza la nivel academic și avu­sese chiar traduceri din ro­man­cieri mari englezi, i-au tre­buit câțiva ani de practică pentru a deveni "pro­ficient” și a fi ca­pabil să surprindă toate nuan­­țele și simțămintele în limba engleză.
Celebritatea câștigată în SUA în calitate de scri­itor, regi­zor și producător cuprinde șapte filme care s-au bucurat de un real suc­ces, alături de cele 10 cărți scrise în limba engleză, nu­vele ca "Almost Adam” și "Ama­zon Beaming” ajungând pe rafturile inscripționate cu "bestseller”.
Însă Petru Popescu nu și-a uitat prima dragoste, scri­sul în limba română, și după 30 de ani de la ulti­mul roman apărut în România, publică un nou vo­lum în limba ma­ter­nă, "Suplean­tul”, o dramă ro­mantică, ai căror eroi prin­ci­pali sunt Zoia Cea­ușescu și... autorul însuși.
Când am sunat la Petru Popescu, în vederea reali­ză­rii acestui interviu, condiția a fost: "Îți trimit cartea mea «Supleantul», și du­pă ce o citești, stăm de vorbă”.
În două zile am devorat acest ro­man captivant, ba­zat pe fapte reale, o mărturisire sinceră, în care se regăsește zbuciumul unui tânăr scriitor care simțea că sistemul îl va acapara și își va pierde inde­pen­­dența creației. "Supleantul”, al cărui erou prin­cipal este Petru Popescu, trăiește o poveste de dra­goste imposibilă cu Zoia Ceaușescu, încearcă să în­țeleagă și să descifreze intriga politică a acelor vre­muri, cău­tându-se, în același timp, pe el însuși. În con­tradicție cu imaginea publică a fiicei lui Ceau­șescu, el o descrie pe Zoia ca fiind "o persoană deo­sebită, fas­cinantă, o prizonieră a destinului de fa­milie”.
După ce mi-am făcut te­mele și am terminat de ci­tit acest roman fascinant, l-am su­nat din nou pe Pe­tru Popescu, și de data aceasta a fost rândul dom­niei sale să-și respecte promisiunea făcută și să îmi acorde interviul de mai jos...

"Am crescut în religia literaturii”

- Ați debutat în literatură la numai 22 de ani. Ați avut un succes fulmi­nant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, ați publicat patru romane, care au avut un succes ex­traor­dinar. De ce scrie Petru Popescu? Ați moștenit acest microb de la tatăl dvs., dramaturgul Radu Po­pescu?

- Era multă tradiție literară în familia mea, am cres­cut în religia literaturii. Un motiv mai puțin evident, dar mai hotărâtor, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viața a devenit atât de anormală și de dureroasă, încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scri­ind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc și astăzi.

"Toate romanele mele se publicau cu capitole întregi scoase de direcția presei”

- Ați ales calea Americii în plină glorie literară. În anul 1973, l-ați însoțit pe Ceaușescu împreună cu alți ziariști într-un turneu în America de Sud. Zoia Ceaușescu este cea care "a tras sforile” să faceți parte din delegație, participantă și ea la această călătorie. Atunci v-a încolțit ideea de a deveni transfug? România anilor '70 era o Ro­mâ­nie apreciată pe plan internațional și un loc unde se trăia destul de bine... De ce această decizie ma­joră?

- România anilor '70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu, însă, prețul psihic plătit, nu numai sistemului, ci întâi și întâi unei familii cu co­ple­șitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amă­nunțit circumstanțele în "Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinții mei, vai, ori­cât de reușiți intelectual, nu erau stabili emo­țional, nu aveau cum să fie, fuseseră victimele a prea multe pier­deri și dezamăgiri. Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical tre­cutul încetează să mă urmărească. Dar am avut no­roc că am crezut în acea naivitate, altfel n-aș fi avut ni­cio­dată curajul s-o iau de la început. Nu mai vor­besc, pe o scenă culturală în care, teoretic, șansele mele erau aproape zero.
Apropo de suc­cesul cărților publi­cate în Ro­mâ­nia, el este extrem de plă­cut de revizitat în amin­tire. În practica vie­ții de atunci, lu­crurile stă­teau altfel. Toate ro­manele mele nu nu­mai că au tre­buit să fie scrise și re­scrise, din nou și din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest, dar de pu­blicat, în­totdeauna se publicau cu capitole întregi scoa­­se de di­recția pre­sei. Până să ajung să mă bucur de re­ac­ția publicului sau de reputația neașteptat de timpurie pe care o câști­gasem, când, în fine, cartea era ex­pusă pe standuri, eram cu nervii zob. Fuga părea o so­luție... ușoară!

"Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci și în gândire, și în viață”

- Aveți regrete că v-ați părăsit țara și limba ma­ter­nă? Cum a fost impactul cu "pământul făgă­du­inței”?

- Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci și în gândire, și în viață. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câș­tig al vieții noi, există și o pierdere cores­pun­ză­toare. A ajuns engleza la fel de ușoară și de normală, în spus și în scris, ca româna? Da, dar ce preț a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puțini! Pe an­samblul istoriei li­te­rare, experiența pare romantică. Nu­mai cel care trebuie să se des­partă poate pre­țui co­rect lucrurile de care s-a despăr­țit. Ori­cum, nu cunosc nici un in­divid admirat pen­tru realizări și care să nu fie admirat și pentru sacrificiile pe care le-a făcut. Dru­mul spre suc­ces care nu trece prin sacri­fi­ciu nu e­xis­tă. Așa că mă în­torc la im­pactul cu "pă­mântul făgă­du­in­ței” american. A fost "tough love”, o ex­­pre­sie pe care știu că mulți români o în­țe­leg. A trebuit să mă tes­tez pe mine însumi, cu mult mai multă as­pri­me și precizie de­cât în trecut.

- Pe lângă suc­cesul pe care l-ați avut ca scriitor în State, vă puteți lăuda și cu re­gi­zarea unui film la Hol­lywood. Despre ce film este vorba?

- Într-adevăr, am regizat doar un singur film, de lung metraj, "Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Dar prefer, din toate punctele de ve­dere, proza, și cred că și ea mă preferă pe mine.

- De ce, din toată America, ați ales tocmai Be­verly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, de­oarece tot acolo s-a stabilit și Alex Rotaru, un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood.

- Beverly Hills a venit mai târziu. La început am fost "locatar” în Hollywood, și studiam regia la Ame­rican Film Institute. În timp ce activam ca sce­narist în engleză, mă reîndreptam spre proză. "Ama­­zon Beaming”, prima mea carte importantă în en­gle­ză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. Du­pă aceasta, celelalte cărți au urmat mult mai repe­de, la câte doi ani odată, "Burial of the Vine”, "Be­fore and After Edith”, "Almost Adam”, "The Re­turn”, "The Oasis”, "Footprints in Time”, "Girl Mary”.
Cartea la care mă așteptam cel mai puțin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în românește, "Su­pleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva ob­ser­vația că scriitori care au schimbat limba există, deși nu sunt mulți, dar scriitori care să practice două limbi când își scriu cărțile, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanță, con­temporanul curent citabil sunt eu. În ce-l privește pe el, pe Alex Rotaru, el este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionați filmele lui, toate sunt cu cinci steluțe la Netflix networks. Vă recomand "They Came to Play”, deoarece este despre artă.

"Golul de țeluri este cea mai mare nefericire”

- În cartea dvs., "Su­pleantul”, spu­­­­­­­neați: "Ce opțiuni avem? Să trăim în Ro­mâ­nia, dar nefe­riciți? Sau să fugim, să deve­nim li­beri, dar prin­tre străini, deci tot ne­fe­riciți?”. Între­barea vine firesc: sunteți un om fe­ri­cit?

- Fericirea, succe­sul, rea­lizarea poten­ția­lului ocu­­pă mintea umană de la apariția limbii și a scri­su­lui. Întotdeauna ex­pe­ri­en­ța fericirii spo­rite, ori mă­car gustate, este cău­tată în SUS, nu în JOS. Ri­di­cân­du-ne cu civili­zația. A­tunci, de ce-a scris Freud "Civilizația și nemul­țu­mi­rile ei”? Ori de ce sunt ru­șii nostalgici du­pă anii Brej­­nev? Ne­fericirea, când mergi îna­inte, nu înapoi, când pro­gresezi, nu stag­nezi, poa­te nu este nefe­ri­cire, ci doar regret. Printre pică­turi, mai ești și fericit. Sunt fericit că scriu, as­tăzi, ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie "Suple­an­tul” în românește, cu mai mult umor decât cărțile mele din tinerețe. Despre adâncime și pătrundere, dacă știam ca om tânăr ce știu acum, aș fi fost mai fericit? Doamne păzește! Poate m-aș fi sinucis. Ce ar mai fi fost de fă­cut în via­ță? Golul de țeluri este cea mai mare neferi­ci­re.

"Zoe Ceaușescu m-a sfătuit să fug, fără să-și dea seama cât era de profetică”

- Ați cunoscut-o și ați vorbit, pentru prima oa­ră, cu Zoia Ceaușescu ("pe fiica puterii”, cum o nu­miți în carte) în timp ce vă întorceați cu avio­nul de la Berlin, unde ați participat la un concert Led Zeppelin. Ce impresie v-a fă­cut? A fost o po­veste de dragoste reală cu ea?

- Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o în­tâlnire prea neobișnuită, și în timp prea scurtă, dar con­ținând o fascinație reciprocă. Era încolțită de su­praveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce știa despre viața po­litică, și în conflict cu părinții, mai ales cu ma­ma. Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea cre­ației. Su­pra­vegherea sub care trăia această ființă deș­teaptă, onestă, fascinantă era de neîn­chipuit. Vă re­co­mand "Supleantul”. Descrie epo­ca și celebri­tă­țile epocii. Zoia Ceaușescu m-a sfă­tuit să fug, fără să-și dea seama cât era de pro­fetică.

- Ați stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Cea­ușescu - "faraonul” -, cum îl numiți în cartea dvs. Ce impresie v-a făcut?
- Șapte minute, m-am uitat la ceas, înainte să fiu con­dus în biroul lui, și iar la ceas, după ce-am pă­­ră­sit biroul. Poate să fi fost numai șase mi­nu­te. Mi s-a părut un om de o intensă ostilitate per­sonală pentru tot ceea ce nu cunoștea ori nu înțele­gea, inclusiv indivizi. Ostilitatea este o formă de ener­gie. Avea multă energie. Recomand citirea de­scri­­erii acelei scene, în "Întoarcerea” (The Return).

"Copiii mei sunt juni americani care semnează «Popescu»"

- Tatăl dvs. v-a întrebat, poate retoric, poate nu: "Cum poți să iubești o patrie... pe care o de­tești? Cum poți să vrei să fugi și în același timp să rămâi? Vă întreb și eu același lucru...

- Cum poți să iubești ceea ce detești? "Love-hate relationships”, cum s-a spus în freudismul popu­­lar al anilor '50. Iubirea nu este un sentiment co­­mod, pentru că poți pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar da­că ești cel care adulează. Dar iubirea este natu­rală, pe când adularea este impusă.

- V-ați căsătorit cu o americancă și aveți doi copii. Soția este tot în "branșă”? Copiii moștenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?

- Soția mea este scenaristă, deci în branșă. Fiul meu este scriitor de scenarii și reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/ Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.

- Ce face acum Petru Popescu? Ce hobby-uri aveți? Planuri de viitor?

- Am un hobby vechi, călătoriile. Am cutreierat pla­neta prin toate sălbăticiile posibile, minus An­tarctica, deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Ama­zonului, a fost ca și cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânși. Am vizitat Amazonia și Ca­raibele împreună. Am un alt hobby, funcționarea me­moriei. Ambele sunt legate de visele adoles­cen­ței, nu credeți? Cunoștințele lingvistice nu sunt hobby, sunt necesitate.