RONA HARTNER - "Spre 40 de ani simt înclinația spre mister”

Înainte să vină să cânte în România, am prins-o, într-un scurt răgaz, la Paris. Și deși vara era pe sfârșite, n-am întrebat-o cu ce proiecte așteaptă toamna, ci cum e septembrie la Paris

Alergare cu căștile pe urechi

- Oamenii atenți la natură spun că după ju­mă­ta­tea lui august începe toam­na. Cerul își schimbă cu­loa­rea, devine și mai albastru, frun­zele încep ușor să se în­găl­be­nească și berzele fac repetiții de zbor. La Pa­ris, toamna vi­ne la fel?

- Vine cu răcoare, cu nori pufoși, suspendați pe cer, și cu vânt subțire care aduce cu el miros de iarbă proas­păt tă­iată și, uneori, de ploaie.

- Ce priveliști ți se aștern în fața ochilor când deschizi dimineața fereastra?

- Eu am o șansă ex­traordi­nară! Locuiesc în Mont­­martre și trăiesc exact în ritmul na­tu­rii. Văd, literal­men­­te, sezoa­nele cum se succed, pentru că în fața fe­restrei mele se aș­terne un parc imens. Dimineața des­chid larg fereastra, respir adânc și îmi las privirea să co­boare peste parc. Ușor, încep să observ detaliile, mă uit ce s-a mai schim­bat. La primele ore e plin de foto­grafi în Mont­martre, care profită că scările sunt goale, că biserica stră­lucește în soare și e roz... Primăvara sunt mo­mente când parcul tot e și el roz... Vara e mi­nunat, că nu văd nici un vecin, atât de deși sunt co­pacii, iar prin sep­tembrie, când se răresc un pic frun­zele, încep să zăresc turiștii cum urcă. Apoi, când sca­de un pic tem­­peratura, culorile toamnei sunt ameți­toa­re, o sim­fo­nie de nuanțe de verde, galben, oranj, brun... O minu­nă­ție! Și e încă și mai frumos când po­mii se scutură și lasă pe jos un covor foșnitor, multi­color... Ca acum, când venind spre Paris de la Gre­noble și privind afară, am realizat că a venit toamna.

- Cititorilor noștri le-ar plăcea, cu siguranță, să știe cum se desfășoară o zi din viața ta la Paris...

- Aveam o perioadă, de exemplu, când mă trezeam la 5:45 dimineața și urcam la Sacré Coeur, să văd răsăritul soarelui. Biserica arăta superb la ră­să­rit... Apoi intram să mă închin. Eram vreo douăzeci de inși care aș­teptam la ora șase dimineața, la poarta bisericii, să se deschidă. Acum nu mai pot să fac asta, dar după ce o duc pe fata mea la grădiniță, plec direct să fac footing prin Montmartre. Îmi pun la căști mu­zică românească de discotecă și pornesc la marș prin parc. Dimineața nu sunt nori niciodată la Paris. E mo­mentul cel mai fru­mos al zilei. La prima oră e liber, sunt doar peisa­giștii care îngrijesc po­mii, arbuștii, și simți în nări miros de iarbă proas­păt tăiată. Dar și când plouă e frumos. Mie îmi place ploaia enorm, nu mai port um­brelă de mult timp. Deși am o panoplie de ro­mâncă, cu umbrele de tot felul, cu care să mă apăr de ploaie, trebuie să plouă torențial, ca să scot una din casă.

- Îți faci cumpărăturile singură? Te duci la piață? La supermarket?

- Îmi fac cumpărăturile singură, bineînțeles. Mai cu seamă că nu cumpăr niciodată cantități mari. Nu-mi place să car greutăți, nu sunt hamal. Nu. Pen­tru asta există "delivery” la Paris. Dar îmi plac foarte mult pie­țe­le bio și piețele de la țară. Ador să simt forfota și ener­gia unor asemenea locuri. Lângă mine există Marché de Batignolle, de unde îmi cum­păr produsele bio și mierea, direct de la apicultori. Îmi aleg câte puțin din ce-mi pla­ce. Iau o roșie mare, gus­toasă, sau o salată de gră­dină... Ultima dată am luat un bor­can cu miere de floa­rea soa­relui. Are un gust ne­mai­pomenit...

- Cum arată Parisul la prânz? E animat sau pus­tiu, ca-n Grecia, unde între ora unu și trei, toată lu­mea își face si­esta?

- Tu îmi ceri să fiu turist la Pa­ris, iar eu lo­cuiesc chiar acolo. Văd locurile un pic dife­rit. Sigur, Parisul e ani­mat înconti­nuu, majori­tatea mănân­că în oraș la prânz, parizian sau nu, dar eu prefer să-mi petrec tim­­pul într-un mod mai degrabă contem­pla­tiv... De obicei, mănânc acasă, pentru că vin de la aler­gare, de la piață, și prefer să-mi pre­par de­junul cum știu eu. Mie-mi plac mân­că­rurile cu gust. Uneori am poftă de mâncăruri grele, al­­teori se în­tâm­plă să am chef numai de o sa­lată... Ce știu eu să fac foarte bine și ador să fac e sushi. Îmi place mâncarea fran­țu­zeas­că bu­nă, iar când mănânc în oraș, co­mand pește sau rață preparată specific fran­țu­­zește. Și apre­ciez un pahar de vin roșu bun, pe care însă nu-l beau niciodată sin­gu­ră. Dar nu caut animația străzii cu orice preț.

"Veniți la Paris, dragii mei!”

- Invită-ne seara la o plimbare prin Pa­ris...

- Vă invit cu plăcere! (râde) Veniți la Pa­ris, dragii mei, seara întreg orașul arată ne­mai­pomenit de roman­tic.

- Ce ofertă artistică are orașul? Merge lumea la cinema, la concerte, la teatru sau zac cu toții în fața televizoarelor, ca la noi?

- La Paris, nu există decât 2200... de spec­tacole pe zi. Dramă, comedie, mario­nete, muzical, dans, con­certe, cinema... Oferta este ne­limitată, aș putea spune; nu poți cuprinde nici în ani de zile întreaga ofertă artistică a teatrelor și a ora­șului, în ansamblu. Publicul e foarte exigent, dar foar­te pasional. Nu există spec­ta­co­le să nu fie lume. Dacă lu­mea nu merge la un film, în­­seamnă că filmul res­pectiv e nul. Acum, vara, foarte mulți pleacă în tur­nee, în festivaluri, dar tot se joacă câte șapte spec­ta­cole pe zi, într-un teatru cu trei săli. Mă gândesc acum, de exemplu, la Théatre du Gymnase, care, la fel ca toate celelalte, funcționează tot anul. În arondis­men­tul 9, car­tierul teatrelor, Sébastopol, este un du-te vino per­manent. Drept urmare, nu există răgaz nici pentru re­novările care s-ar cere la unele clădiri.
Sunt în vogă "one man show”-urile, drept pentru care, am început să scriu și eu textul pentru un one woman show, pe care vreau să-l joc eu însămi. Cred c-o să-l numesc "O româncă la Paris”, pentru că sun­tem foarte neînțeleși la ora actuală în Europa. Și asta, din voința perversă a jurnaliștilor, că lumea ne-ar per­ce­pe perfect, dar jurnaliștii vor să facă din noi niște ară­tări, niște apariții ciudate. Așa că vreau să fiu un pro­mo­tor al imaginii românilor, dincolo de clișee.

- E momentul să ne spui acum cum e toamna ta personală... Ce proiecte ai?

- În afară de timpul pe care-l aloc scrisului, sunt în al treilea an din patru, la Belle Arte. Am pasiunea asta, mai ales că în familia mea toți sunt pictori. Pentru mine e doar o delectare, dar cum nu-mi place să fac lucrurile cam la jumătate, iau cursuri de desen, pictură, schiță după nud, anatomie, grafică, tot ce se face la Belle Arte. Și tot anul ăsta încep școala ame­ricană de jazz "Billy Evans”. Doi ani am făcut școala de chan­son français, pentru că nu puteam să cânt în franceză. E o tehnică întreagă de a cânta în franceză, pentru că lim­ba pare ușor fon­făită, și trebuie să cauți să-ți mo­de­lezi vo­cea să nu fie stridentă sau agresivă, nazală. Și voi îm­bina ce am învățat până acum cu jazzul. Eu am în­ceput să fac jazz cu Anca Parghel, la 18 ani, dar eram prea branșată în heavy metal și nu am rezistat. Acum, că mă apropii de 40 de ani, nu mai am chef să cânt pe același stil de forță pe care cântam, simt înclinația spre mister. Așa se întâmplă, fiecare lucru vine la timpul lui.
Dar iată și câteva proiecte ferme: astăzi, pe 3 sep­tembrie, începe înregis­tra­rea la albumul "Gypsy The­rapy”, care va fi pe piață în februarie anul viitor. Voi în­re­gistra în următoarele două-trei săp­tă­mâni, așa că e o perioadă foarte bună, studio, creație, energie... După aceea, în noiembrie, cu DJ Tagada, plecăm în tur­neu în Noua Caledonie. O să facem și un videoclip. Exact când o să fie frig la Paris, eu o să merg să "ha­lesc” crus­tacee pe malul mării și să fac scufundări. O idee foar­te bună! Apoi urmează repetiții pentru un spectacol live și voi lucra cu un regizor român foarte respectat la Pa­ris, Iulian Furtună. Vara asta am mai realizat trei vi­deoclipuri, împreună cu un mare chitarist spaniol de fla­menco, de talia lui Paco de Lucia, și care se nu­mește Bartholo Claveria. Discul iese în ianuarie. Și, în plus, particip ca invitat la un disc de chansons françaises, care va fi lansat tot în cursul anului viitor. Iată, 2013 va fi un an cu trei discuri de promovat.
Vara asta am lansat lungmetrajul "Pui cu prune”, al Marjannei Satrapi, cu care am fost la Veneția, în com­petiție, dar acum am pus un pic actoria între pa­ranteze, pentru că am fost constrânsă. Nu mi-au plăcut proiectele care mi s-au propus.

"Ce era să se întâmple cu România putea să fie o catastrofă”

- Dar sufletul tău cum se simte în septembrie?

- Eu am aceeași stare de spirit în sep­­tembrie, ca în februarie. Nu mă in­­fluențează ano­tim­­purile. Iar sufle­tul meu este foarte li­niștit în momentul de față. Sunt în pace cu ceea ce trăiesc. Sunt legată foarte mult de ru­gă­ciune, mă rog și mă închin mereu, și asta îmi dă o pa­ce reală. Iar pri­etenia care s-a legat între mine și fe­tița mea îmi dă o mare putere. Ea este cel mai impor­tant om pentru mine acum și îmi dau seama că, de patru ani și ju­mătate de când s-a născut și ne-am cu­nos­cut, am avut foar­­te mult de în­vă­țat despre mine în­sămi.

- La România te mai gândești?

- Bineînțeles! În vara asta, când au fost problemele as­­tea politice, am stat la Sacré Coeur o zi întreagă și am plâns și m-am rugat să se întâmple ce trebuie să se în­tâmple. Și s-a întâmplat! Eu am forță când mă rog. Și mă rog fierbinte, plâng și dau slujbe pentru Ro­mâ­nia, pâ­nă când se întâmplă ce vreau eu! Și cred că îmi sunt ascultate rugăciunile, pentru că ce era să se în­tâmple cu România putea să fie o catastrofă. Să fa­cem demi-tour, după atâția ani de sacrificiu... Pu­team, efec­tiv, să co­lapsăm. Nu se pu­tea să demonstrăm că avem un sis­tem politic com­plet compromis, tocmai acum când, în 2013, se des­chide, în sfârșit, piața li­beră a mun­cii pen­tru România și avem șansa să fim respectați pentru ceea ce sun­tem. Să putem fi oameni liberi, care să cir­cule, să mun­cească și să-și de­mons­treze adevă­ra­ta va­loare, oriunde și-ar dori în Europa.
Aici povestea se schimbă. Dacă întrebările au fost gândite pentru un interviu prin telefon București - Paris, iată, am avut privilegiul să o întâlnesc pe Rona în persoană, în București, după ce, două zile mai de­vreme, ne-am dat întâlnire la Pitești. Acolo, Rona a ur­cat pe scena festivalului organizat de Consiliul jude­țean Argeș, cu ocazia zilelor Argeșului și Muscelului, alături de celebrul toboșar Ovidiu Lipan Țăndărică și fanfara de la Zece Prăjini.
Desfășurat în spiritul respectului pentru tradiția ro­mânească, concertul la care piteștenii au avut no­rocul să asiste pe viu a fost același pen­tru care bucu­reștenii au umplut Sala Palatului în noiembrie 2011. Ovidiu Lipan Țăn­dărică și fanfara de la Zece Prăjini au pornit cu acest proiect într-un tur­neu internațional, al cărui prim po­pas a fost, deja, Bruxelles-ul.
Faptul că Rona Hartner, prinsă în atâtea proiecte in­ternaționale la Pa­ris, a dat curs in­vitației lui Țăn­dă­rică și a fost ono­rată să urce ală­turi de el și cei ze­ce su­flători mag­ni­fici pe o scenă ro­mâ­neas­că de pro­­­vin­cie, fă­ră prea mult di­chis, fără cabină de artist și alte aca­­returi pe care, de obicei, ma­rii ar­tiști le pre­tind, spu­­ne mult. Inima ei con­tinuă să bată românește și, mai mult, tresaltă pen­tru tra­di­ția și folclorul autentic românesc, pe care nu obo­seș­te să le promoveze de câte ori are oca­zia.