Un om pentru eternitate

* Îl cheamă Traian Ghinescu, a fost dascăl de țară și are 100 de ani *

"Ce vânt v-a adus până aici? Pe cine mai inte­resează astăzi poveștile mele? Nu vedeți că toată presa e plină numai de scandaluri politice?” Îmi strânge mâna ferm, privindu-mă țintă în ochi. "Of! Că nu-i mai satură Dumnezeu de-atâta lăcomie și răutate! Haideți, poftiți!”.
Bătrânul din fața mea a împlinit în primăvara tre­cută 100 de ani. Un secol de viață, doldora de amintiri și istorie! Îl cheamă Traian Ghinescu și a fost cândva cel mai cunoscut învățător din județul Prahova. A format și educat mii de copii, mulți dintre ei ajunși mai târziu oameni importanți, a ridicat din temelii două școli, a primit zeci de distincții, pre­mii, medalii, a fost elogiat ani la rând în ziarele vremii, pentru strălucita lui vocație și pentru ha­rul său ieșit din comun. "Slu­jitor de aur al școlii românești”, "Ultimul haretist”, "Dom­nul Tran­da­fir al județului Prahova”, "Dascălul învăță­mân­tului prahovean”, "Un model al școlii româ­nești”, "Învățătorul perfect”. Sunt doar câteva titluri de cărți și articole care l-au răsfățat, evo­cându-i harul și dăruirea. Și totuși, nimic din toa­te astea nu i-au clintit vreodată modestia. "Eu nu am făcut lucruri ieșite din comun, ci doar lucruri obișnuite, dar le-am făcut cu maximă dăruire, din toată inima. Am iubit enorm copiii și școala, iar asta mi-a dat întotdeauna putere să trec peste greutățile vieții”.
M-a așteptat îmbrăcat impecabil, într-un cos­tum gri și cravată asortată. Zâmbește suveran, cer­ce­tându-mi atent fiecare gest, fiecare nuan­ță a privirii. Pe 27 aprilie a împlinit 100 de ani, dar pentru el asta nu înseamnă nimic. Ca și până acum, viața lui merge mai departe, cu bune și rele. "Faptul că am împlinit vârsta asta mă lasă indiferent. Privesc doar cu o oarecare curiozitate evenimentul ca pe un fe­nomen ciudat al naturii”. Râde frumos și se­nin, ca un june. Deschide unul dintre albu­mele așezate pe masă și lasă mâna să-i alune­ce ușor peste fotografii. O mireasă lumi­noasă zâmbește sfios, strângând la piept un buchet mare de flori. Lângă ea, un tânăr chipeș, mândru și fericit, cu ochii strălucitori. Ridic privirea și văd aceeași strălu­cire pe chipul bătrânului. "Era în august, 1939. Am trăit îm­preună 49 de ani. Mai aveam un an și fă­ceam nunta de aur”. Abia acum văd în ochii lui o ușoară tristețe. Întinde apoi albumul în fața mea, pe masă, scuturându-se parcă de amintiri. Zâmbește din nou și mă întreabă dacă nu vreau o plăcintă cu brânză. E făcută de Lucia, una din fetele lui. Vine uneori să-i gătească ori să-i facă curat, deși lui nu-i convine deloc lucrul ăsta. Niciodată nu i-a plăcut să depindă de altcineva, iar gândul că acum ar putea să cadă la pat, devenind o povară pentru ceilalți, îl sperie cumplit. Deocamdată însă, nu se plânge. E bine, sănătos, ca la 50 de ani. Atâta doar, că obosește mai repede și n-aude prea bine. S-a deprins însă cu cititul pe buze, iar dacă strigi la el să te-audă mai bine, se simte jignit. Îl irită orice gest de compăti­mire, orice semn care l-ar putea face să se simtă diferit sau neputincios. La doctor n-a mai fost de vreo cinci ani. Atunci, în 2007, a mers doar pentru un control de rutină. Cardiologul l-a consultat și la urmă i-a spus că are o inimă ca la 40 de ani. Secre­tele longevității lui? Nu are așa ceva. A fost mereu un om extrem de activ, generos, vesel, dar și exigent, cum­pătat în toate cele, a avut un cult deosebit pentru copii și familie, a iubit enorm muntele, drumețiile și minu­nățiile naturii. Nu ține vreun regim special, nu ia me­dicamente. Azi dimi­neață a mâncat un ou, o felie de caș, două de salam săsesc, pâine cu miere și a băut o cană cu lapte. La prânz, îl așteaptă o bunătate de ciorbă de pui și o tocă­niță. Iar dacă nu-l obosește prea tare dis­cuția noastră, o să savureze și un păhăruț cu vin. Îmi spune asta aproa­pe șoptit, ca o confesiune între bărbați, și-apoi râde poznaș. Râsul îi luminează toată fața, revărsând în jur și în sufletul meu o bucurie ciu­dată și caldă. Pe­semne că râsul ăsta atât de senin e unul din secretele lui, elixirul care îi alungă și astăzi norii grei ai senec­tuții. "Dacă ai sufletul tânăr și viu, atunci și chipul se păstrează tânăr. Dumnezeu ne-a lăsat pe lume de toa­te, și bune și rele. Iar dacă noi ne supărăm prea tare pentru cele rele, înseamnă că ne supărăm pe Dumne­zeu. E un mare păcat să lași supă­rarea să-ți întunece viața”.
S-a născut în 1912, în Orezu, un sat din inima Bără­ganului. La doar patru ani, în toiul primului război mondial, se îmbolnăvește de febră tifoidă. Nimeni nu-i dă nici o șansă de supraviețuire. Fugind cu o căruță din calea războiului, părinții lui țin mereu la îndemână o lopată pentru a-i face repede groapă, acolo unde i s-ar împlini sorocul. Dar copilul nu moare. Părinții se refugiază într-un sat mai izolat, Săpunari, unde îl hră­nesc pe micuț numai cu foi de varză acră. Ca prin minune, după câteva zile, băiatul își revine. "Cred că încercarea asta a fost un moment crucial în viața mea. Dacă am reușit să trec peste ea, înseam­nă că Dum­nezeu a vrut ca eu să fac ceva trainic pe lumea asta”. După terminarea războiului, se întorc în satul lor, iar mai târziu, părinții îl înscriu la școala primară. Era o zi friguroasă, de septembrie, când tatăl lui l-a lăsat sub ocrotirea unui învățător blând și smerit, pe care-l che­ma Lache Popa. Își amin­tește perfect ziua aia. N-a uitat niciodată privirea caldă a celui care avea să-i fie ca un tată în următorii ani. A fost primul om care i-a deschis sufletul pentru carte. Învăța mult și cu drag, iar în va­canțe muncea pe brânci, cot la cot cu părinții. Aveau gospodărie grea, șase hectare de pământ, vreo 30 de oi, trei porci, gâște multe, curci, două vaci și trei cai. Mun­cea zi de zi, până seara târziu, când abia își mai ținea ochii să citească. Bunul lui dascăl îl lăuda mereu în fața părinților, iar lucrul ăsta i-a convins să-l lase să continue școala. În 1925, a fost printre primii pe listă la examenul de admitere la Liceul Știrbei Vodă din Călărași. "Aici am avut un profesor de franceză, Raul Poly, care m-a fascinat. A fost poate cel mai de preț model pe care l-am avut. Era, bietul de el, mutilat de război, fusese grav rănit în luptele de la Mărășești. Avea piciorul drept amputat de la șold și un ochi de sticlă. A stat internat la Iași, unde a fost îngrijit de o soră de caritate de care s-a îndrăgostit atât de tare, că imediat după ce a ieșit de-acolo, s-au căsătorit. Au avut împreună doi copii minunați și erau cei mai respectați oameni din oraș. Omul ăsta, cu atâtea bete­șuguri, era pur și simplu fascinant. La ore, elevii erau parcă hipnotizați. Avea o cultură uriașă și un fel de a vorbi care te electriza. Pentru mine, a fost primul model de dascăl, de soț, de părinte și de cetățean demn al unui oraș”. Bătrânul învățător se oprește, oftând adânc și-apoi răsuflând mai greoi. Îmi spune că nu vorbele îl obosesc, ci doar emoția amintirilor. Demult n-a mai avut parte de un asemenea răgaz. În singură­ta­tea lui, nu-i place deloc să-și aducă aminte. Nu, amin­­tirile îl sufocă, îl mole­șesc, iar el trebuie să fie mereu activ și vioi. Citește, ascultă muzică, se uită la televizor, gătește, iese la plimbare, face orice, parcă de teamă să nu trăiască numai din amintiri. Surâde iar, privindu-mă blând, îngăduitor. "O să vă povestesc mai departe, o să fac efortul ăsta. Dacă tot ați venit până aici... Deși nu știu pe cine mai interesează azi o po­veste ca asta. O poveste normală în vremuri atât de anor­male”.
În 1927, pesemne stârnit cel mai tare de persona­litatea lui Raul Poly, profesorul lui de franceză, Traian Ghinescu a decis fără nici o ezitare să urmeze cariera de dascăl. S-a înscris la Școala Normală din Ploiești, pe care a absolvit-o cu brio, clasându-se printre primii din promoția lui. A rămas în același oraș, lucrând mai întâi ca bibliotecar la Asociația Învățătorilor Praho­veni, apoi ca pedagog și redactor al revis­tei "Școala Prahoveană”. În aceeași perioadă, sora lui i-a făcut într-o zi cunoștință cu cea mai bună prietenă a ei, Sabina Pârgariu, elevă a Școlii Normale de la Predeal. S-a întâmplat pe Bulevardul Castanilor din Ploiești. El i-a strâns mâna, a privit-o în ochi și-atunci parcă i-a pierit răsuflarea. Își amintește că era minunată, că avea o blândețe și-o strălucire în priviri care i-au amețit sufletul. Au făcut câțiva pași împreună, și seara, la despărțire, au hotărât să se vadă din nou a doua zi. De atunci, au urmat seri nesfâr­șite de plimbări, de tatonări, de șoapte calde și strângeri de mână. El avea 22 de ani și începea să iubeas­că pentru prima oară. "Ne plimbam pe sub bolta de castani și parcă pluteam. Era fru­moa­să și avea o sfioșenie în ochi care mă înne­bunea. Aș da orice să mai simt o dată emoția aia a primei strân­geri de mână, a primei îmbră­țișări”. A iu­bit-o enorm, a fost zeița vieții lui. După absol­virea liceului, Sabina a primit re­partiție ca învă­țătoare într-un sat din Basara­bia, iar el a ales să plece la Dorna Cândre­nilor, aproape de stațiu­nea Vatra Dornei, unde i s-a oferit un post pro­vizoriu de învă­țător. După plecarea ei, a urmat aproape un an de calvar. Își scriau necontenit, cu o vo­luptate mistuitoare. "Am plecat singur, cu tre­nul, departe de casă, la Dorna Cândre­nilor, pe un drum care nu se mai termina. Îmi era dor de ea, de părinți, de frați... Mă ținea viu doar speranța că într-o zi vom fi din nou împreună”.
Și totuși, dragostea lui uriașă îi dădea parcă aripi. Acolo, la Dorna Cândrenilor, la 600 de kilometri de­păr­tare de casă, decorul nu era deloc vesel. Clădirea șco­lii era veche de peste 70 de ani. Ploua în clase, ploua la cancelarie și peste tot mirosea greu, a mu­ce­gai. Copiii se îmbolnăveau frecvent, unii dintre părinți preferând să-i retragă definitiv de la școa­lă. Traian Ghinescu a cerut atunci sprijinul primă­riei, care avea în apropierea școlii un teren liber, cam de vreo 3000 de metri pătrați, numai bun pentru a ridica aco­lo o nouă clădire. Nimeni, însă, nu voia să-l asculte, deși era o comună bogată, cu bani mulți în vis­tierie și oameni înstăriți. Lipseau însă cu desăvârșire voința și hărnicia. Și totuși, destinul a vrut ca într-una din zile să treacă pe-acolo două mari personalități ale vremii: Ion Simionescu, președintele de atunci al Aca­demiei Române, și marele sociolog Dimitrie Gusti, fost minis­tru al Învățământului. Amândoi erau într-o mică va­canță la Vatra Dornei și aproape zilnic, după ședințele de tratament, închiriau o trăsură și vizitau locurile învecinate. Așa se face că au ajuns și acolo, la Dorna Cândrenilor, iar vizita lor a făcut numaidecât vâlvă mare în comună. Tânărul învățător a profitat de ocazie și i-a invitat reverențios pe musafiri să vadă și școala. "Au fost de-a dreptul șocați. I-am implorat să ne ajute și au promis solemn că o vor face. Iar în vre­mea aia, oamenii aveau onoare și nu-și permiteau să promită în van”. Odată întors la București, Ion Simio­nescu a publicat în ziarul "Timpul” un articol cu titlul "Biata școală”. Povestea școlii din Dorna Cândrenilor a stâr­nit zarvă mare. Armand Călinescu, pe atunci prim-mi­nistru, a cerut imediat să se ia măsuri pentru rezolvarea situației. La scurt timp, Traian Ghinescu a fost vizitat de prefectul județului și proiectul a fost pus în mișcare. Ca la un semn, au fost mobilizați sute de oameni, s-au făcut zeci de donații, au fost deblocate din bugetul local sume uriașe. În doar câteva luni, noua clădire era ridicată, fiind inaugurată chiar în prima zi de școală. "Era o frumusețe, îți era mai mare dragul să faci ore acolo. Inaugurarea școlii a fost una dintre cele mai frumoase sărbători ale comunei. Clădirea asta există și astăzi, în ea învață sute de copii și încă e o școală cu care localnicii se mândresc. Pentru mine, a fost o mare mulțumire faptul că am reușit să fac niște copii fericiți”.
Bătrânul învățător mă privește cu un zâmbet amar și ochii ușor umezi. Școala asta din Dorna Cândrenilor a fost prima lui victorie, primul lui "copil”. A trăit atunci o bucurie uriașă, îmi repetă asta întruna și glasul îi tremură ușor. Singura mâhnire de-atunci era că Sabina, zeița lui frumoasă, nu e acolo, lângă el, că nu se pot bucura împreună de ziua aia de sărbătoare. Ori­cât de mulțumit era pe plan profesional, oricât de mult l-ar fi iubit oamenii locului, simțea încă durerea des­păr­țirii ca pe o boală grea și incurabilă. Până într-o zi, când n-a mai putut îndura și a plecat la ea, acolo, în satul ăla îndepărtat din Basarabia. Trecuse un an și dorul era de nesuportat pentru amândoi. De cum s-au văzut, el i-a căzut la picioare, cerându-i cu disperare să fie soția lui și să se întoarcă numaidecât împreună aca­să. În august 1939, cei doi tineri învățători s-au căsă­torit, ridicându-și împreună o casă mare și frumoasă în Dorna Cândrenilor. În scurt timp, erau cei mai iubiți și respectați învățători ai comunei. Toți părinții se înghesuiau să-și înscrie odraslele la clasele lor, veneau chiar și din comune învecinate, să profite de un aseme­nea privilegiu. Erau implicați în toate treburile comu­nei, agricole, culturale, religioase, organizau spectaco­le, își vizitau acasă elevii, dădeau sfaturi părinților, făceau tot ce știau ei că ar trebui să facă un dascăl adevărat. "Niciodată n-am făcut ceva din obligație. Așa ceva nu aș fi suportat. Am iubit enorm copiii și munca asta cu ei”.
Se ridică brusc și scoate dintr-un sertar un teanc mare de plicuri. Sunt doar o parte dintre scrisorile pri­mite de la foștii elevi. Le răsfoiește, le deschide, citește în șoaptă primele rânduri și apoi le pune la loc, în plic. Îi cunoaște și azi aproape pe toți. Fiecare nume îi evo­că un chip. Memoria lui n-a dat greș niciodată, n-a existat nici măcar un elev în școala lui de care să nu-și amintească, să nu-i cunoască familia, să nu-i știe cali­tățile ori năravurile. "A, uite!”, îmi zice, tresărind și luminându-și privirea. "E scrisoarea unui fost elev de la Dorna Cândrenilor. Mi-a trimis-o anul ăsta, de ziua mea. Uite ce zice: «Domnule învățător, primiți vă rog cele mai calde urări de sănătate și la mulți ani fericiți, cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cine ar fi crezut că subsemnatul, pensionar din Vatra Dornei, în vârstă de 86 de ani, fost elev al dumnea­voas­tră, ar ajunge la minunata clipă de a face urări ilustrului său învățător, la împlinirea unui secol de viață! Nu cunosc multe nume de dascăli atât de res­pec­tați și iubiți cum ați fost dumneavoastră. Ați în­chinat zeci de ani, cu sfințenie, muncii de șlefuitor de suflete, dând lumină vlăstarelor tinere ale neamului. De aceea, îl rog pe Bu­nul Dumnezeu să vă țină în viață, tânăr și verde ca un stejar, pentru a fi mai de­parte un model pentru cei din jur”. Ridică spre mine privirea plină de lacrimi. Ar vrea să spună ceva, dar glasul lui nu mai are destulă vlagă.
După război, în 1945, la stăruințele părinților, soții Ghinescu s-au hotărât să se mute mai aproape de ei, la o școală din comuna prahoveană Corlătești. Aveau deja două fete, Doina și Lucia, și nu le-a fost deloc ușor să facă un asemenea pas. Primăria le-a oferit adă­post într-o casă veche, situată chiar în curtea școlii. La început s-au descurcat greu, oamenii de-aici erau cam posaci și nu prea aveau chef de venetici. După doar câteva luni, tânărul învățător s-a pomenit la poartă cu tatăl lui, sosit după un drum greu, de 90 de kilometri pe jos, cu o vacă legată de-o funie. "Băiatul tatii”, i-a zis. "Tu ai două fete mici, sub cinci ani, care au nevoie de lapte. Nu vreau să mergi cu oala prin vecini să cer­șești”. Au luat apoi în arendă două hectare de pământ, și ușor, ușor, au reușit să-și întremeze gospodăria. Școala de-aici nu avea decât o singură sală de clasă, construită în 1907, și doar doi dascăli pentru 120 de elevi. Pentru tânărul Traian Ghinescu, tot dezastrul ăsta nu era decât o nouă provocare. Du­pă lungi trata­tive, a reușit să mobilizeze oamenii să înceapă con­strui­rea unei noi clădiri. Tot satul s-a pus în mișcare, s-au colectat primii bani, s-au strâns primele cărămizi de la demolările din Ploiești, au apărut primii săteni voluntari gata să se apuce de treabă. Ușor, ușor, tot cen­trul comunei s-a transformat într-un adevărat șan­tier. "În doar câțiva ani, Cor­lăteștiul și-a schimbat cu totul înfățișarea. Mai întâi am ridicat școala, cea care există și astăzi. Apoi, din materialele rămase, am reu­șit să facem și o mândrețe de cămin cultural. Mai târ­ziu, când am văzut că majo­ritatea copiilor veneau la școală cu ghetele pline de noroi, am hotărât să-i con­ving pe săteni să facem trotuare. Am cerut câteva bas­culante de pietriș de la o rafinărie din Ploiești și într-o lună jumate am făcut aproape un kilometru de tro­tuar. Apoi am pietruit toate drumurile. Toate astea doar cu oamenii din sat”. În tot timpul ăsta, învățătorul Ghi­nescu mergea zilnic la ore, fără să întârzie nici măcar un minut. La fix 7.40 era la școală. Asista la intrarea ele­vilor, le verifica ținuta, uni­for­ma, încălțările, să fie cu­rate, după care intra la clasă. La 12 punct, mergea acasă, lua masa, și la ora unu era înapoi, pentru orele de după-amiază. Termina la șase sea­ra, după care urmau treburile casei. Aveau deja vreo 2500 de metri pătrați de lucernă, două hectare de porumb, aveau animale multe și o gră­dină mare, plină cu de toate. Mergeau amândoi la cosit, la tăiatul cocenilor, la sece­rat. Apoi, a doua zi di­mineața, domnul învățător era din nou la costum. Zi de zi, aceleași treburi, cu o dă­ruire colosală. După câțiva ani, In­spec­toratul Județean l-a numit direc­torul școlii. Era deja cunoscut în tot județul, oamenii din sat îl respectau și îl iubeau peste măsură. După ce-a devenit director, s-a gândit să în­cea­pă o amplă acțiune de alfabetizare. Veneau cu mic, cu mare, la școală, după program sau în zilele libere, să învețe de la soții Ghinescu să citeas­că. Bătrâni în baston, femei în toată firea, copii săraci, ba chiar și măi­cuțe de la mânăstirea Ghighiu. Pentru asta, Gheor­ghiu-Dej l-a premiat cu Medalia Muncii. Mai târziu, a luat aceeași distincție și de la Ceaușescu. Îi mobiliza pe copii să facă curățenie în sat, să taie și să aducă lemne la școală, să meargă duminica la bise­rică. Preo­tul satului, Mircea Gheor­ghiu, era prietenul lui cel mai bun. Un preot minunat, pâinea lui Dum­ne­zeu, nu lua bani niciodată, nici la nunți și nici la botezuri. Au în­ființat împreună o așa-zisă "Comisie de îm­păciuire”, care "judeca” și "stin­gea” toate conflictele minore din sat. Orice ceartă, orice nemulțumire, ori­ce ame­nin­țare, toate erau aplanate de ei. Erau vreo 70-90 de ca­zuri pe an și cam toate se terminau cu bine. Tot atunci, învățătorul Ghinescu a înfiin­țat și un cor de elevi. Du­pă doar câte­va luni, au câștigat toate premiile po­sibile din țară. Apoi, în fiecare tri­mes­tru, mergea cu copiii în excursii. Făcea cumva să îi ia și pe cei mai săraci. Urca cu ei pe munți, mergea la mânăstiri, îi ajuta să desco­pere bo­gățiile țării. Pentru toate astea, învă­țătorul Ghinescu a fost cel mai iubit om din comună. Timp de aproa­pe 30 de ani, a fost trup și suflet pentru colțul ăsta de lume, făcând dintr-un cătun amărât, plin cu țărani leneși și posaci, un sat frumos, cu oameni har­­nici și școliți, mulți dintre ei ajunși în funcții înalte prin țară sau străinătate. În anul 1974, toate minu­nile astea s-au sfârșit. Dascălul lor iubit a fost scos la pensie și s-a mutat cu toată familia la Ploiești. Vreme îndelungată, școala a rămas parcă pus­tie, iar peste sat s-a așternut o tris­tețe ciudată. Bătrânul se uită cu ochii în lacrimi prin teancul de scrisori, le deschide pe rând și citește cu glas moale, ca pentru sine. "«Îmi amintesc cu mare drag de dumneavoastră, pentru că ați fost Dascălul care, prin modul lui de a fi, a marcat pentru totdeauna sufletele și mințile copiilor pe care i-ați educat». Semnează An­drei Alexandru, un fost elev de-al meu, de la Corlă­tești. Uite, asta e scrisă de scriitorul Hristu Cândro­vea­nu, care era pe-atunci profesor de română la școa­la mea: «Ați fost un om exemplar, un dascăl model, un director de școală rarisim, pe care nimeni nu-l poate uita». Am zeci de asemenea scrisori, nici n-am avut vreme să le citesc pe toate”. Bătrânul oftează, punând cu grijă foile la locul lor, în plicuri. Îmi povestește apoi despre momentul greu al pensio­nării. Ajuns aici, la Ploiești, în apartamentul ăsta de bloc, nu-și putea veni deloc în fire. Avea 62 de ani și ar fi mutat munții din loc. În plus, despărțirea de Corlă­tești era atât de dure­roasă, încât zile în șir o lua singur, pe jos, câte zece kilometri, doar pentru a mai zăbovi câteva clipe în școala lui. Însă toată durerea asta tre­buia cumva vin­decată, eventual printr-o nouă misiune. În același an, a fost ales în funcția de președinte al Casei de Ajutor Reciproc din Ploiești. Era vorba de o responsabilitate uriașă, numai bună pentru un om capabil și tenace ca el. Timp de zece ani, nu l-a clintit nimeni de acolo. Și de data asta, și-a făcut treaba în mod impecabil. În plus, avea de-acum timp mai mult pentru treburile casei, dar și pentru familie ori vacanțe. El era cel care făcea zilnic piața. De fiecare dată, venea cu brațele pline de sacoșe, dar nu uita nicio­dată să-i aducă iubitei sale soții un mănunchi ma­re de flori. În fiecare an, plecau îm­preună cu fetele în vacanță, la munte sau la mare. Doina și Lucia erau de-acum fe­mei în toată firea, amândouă ur­mând modelul părin­ților și deve­nind la rândul lor pro­fesoare.
Mă privește în ochi și zâmbeș­te. Apoi deschide un alt album și începe să-l răsfoiască. Ușor, de parcă l-ar mângâia. Sunt poze din vacanțele lor. Ultima, la munte, în 1987. Anul următor, urma să ple­ce din nou. Numai că Sabina, so­ția lui, nu se simțea prea bine. Era tot timpul sleită și avea amețeli. A mers la spital și i-au spus că e grav, că are leucemie. Vestea a că­zut ca un trăsnet. S-a întors acasă și a încercat să uite. Se simțea însă tot mai rău, și după vreo lună, într-o seară, i-a spus soțului ei niște lucruri ciudate. Că făina e pe raftul de sus din cămară, că tot acolo sunt și două sticle cu ulei, că în sertarul nu știu care sunt ascunși niște bani și, în final, că ar vrea s-o îngroape la Corlătești. Apoi s-a culcat. Una din fete, Lucia, s-a așezat în pat, lângă ea. A strâns-o în brațe și a ținut-o așa până la miezul nopții, când mama s-a ridi­cat dintr-o dată și a scos un sunet ciu­dat. Atunci a venit și el. Ea l-a privit cu ochii tulburi, l-a luat de mână și l-a strâns cu toată puterea, fără să scoată nici o vorbă. Apoi a închis ochii și brusc, răsu­flarea ei s-a stins. De-atunci, Traian Ghinescu merge în fiecare săptămână la Corlă­tești, să-i ducă flori. Face asta și astăzi, la 100 de ani. Stă o jumătate de oră, îi po­vestește în gând noutăți de acasă și-apoi își ia rămas bun de la ea, până săptă­mâna următoare. Câteodată, în drumul spre casă, face un mic popas și la școala lui. Vede copiii cum trec gălăgioși pe lângă el fără să-l sa­lute, ar vrea să-i certe puțin, dar nu mai are atâta putere în glas și se întoarce acasă.