Adina Rosetti - "Simt o nevoie intensă de alb și lumină”

Dia Radu
- A studiat economia, ca mai apoi să o cotească brusc spre jurnalism. A lucrat la "Dilema Veche”, "Time Out” și revista "Elle”. "Deadline”, primul ei roman, a fost considerat de critică unul dintre cele mai bune debuturi ale anului 2010 -

Pe malul Dunării, la Brăila...

- Textele pe care le-ai semnat în revista noastră la "Asul de inimă” au stârnit curiozitatea cititorilor. Cine ești și de unde vii, dragă Adina?

- Vin dintr-o copilărie pe care-o simt foarte apro­pia­tă și de care nu m-am desprins total, în ciuda fap­tului că am eu însămi doi copii (sau poate tocmai de aia...). S-a petrecut între Brăila, unde m-am născut, și București, unde stăteau ai mei; între o casă ca-n po­vești, cu o grădină fermecată și oameni minunați, și un bloc socialist, din care ieșeam diminețile ca să merg la o grădiniță cu tovarășe nesuferite care te obligau să dormi după-amiaza. Dar pe atunci aveam puteri ma­gice, cu care reușeam să fentez orele alea de somn și să pătrund, în schimb, în niște locuri secrete, pe care nu le știam decât eu. Cât despre orașul de pe malul Dunării, unde am continuat să-mi petrec vacanțele și după ce am mai crescut, amintirile au rămas atât de puternice, încât s-au strecurat, fără să fi făcut parte din vreun plan, și în cartea mea. Acum, în viața de om mare, locuiesc la bloc, merg la supermarket, îmi duc fetița la școală și băiețelul în parc, scriu articole și, printre toate astea, mă încăpățânez să mă joc cu și de-a literatura, sperând că într-o bună zi o să pot răspunde la o astfel de între­bare cu un text pe care-l întâlnesc deseori pe coperta vreunei cărți. Textul spune că autorul cu pricina "s-a dedicat definitiv scrisului”. Încă n-am reușit să-mi dau seama cum se face asta și nici dacă e bine...

- În 2010 ai lansat "Deadline”, un roman care se află deja la a doua ediție. Le poți spune cititorilor noștri ceva despre el?

- Cel mai simplu ar fi să spun că e un roman inspirat din două cazuri reale, care au făcut ceva vâlvă în presă la vremea respectivă: cel al unei tinere anga­jate dintr-o multinațională, care a murit în urma epui­zării de la birou, și cel al artistului Ion Bârlădeanu, care a lucrat artă pop ani de zile, neștiut de nimeni, în ghena unui bloc. Dar nu-mi place deloc varianta asta scurtă și informativă... Mi-am dorit să fie o carte des­pre liber­tate și despre alegerile pe care le facem, o carte în care să aștern toate obse­siile mele (odată cu scrie­rea ei, au dispărut), toate poveș­tile pe care le iubeam și care mă tulburau. Și, așa cum se întâmplă când te prinde ficțiunea, au apărut personaje și istorii noi, născute dintr-o întorsătură fericită de frază. Așa se face că în romanul ăsta s-a strecurat un motan. A apă­rut fără să-l fi chemat și a rămas acolo, până la sfâr­șit.

Compuneri cu extratereștri

- O viață liberă, de scriitor, poate fi o alter­nativă la lumea aceasta de plastic, corporatistă? Tu de ce ai ales să devii scrii­toare?

- La lumea asta de plas­tic sunt, de fapt, foarte multe alternative, numai că sunt greu de dus la capăt și presupun niște sacrificii pe care puțini sunt pregătiți să și le asu­me (și e firesc să fie așa...). Fiind genul de co­pil care turna compuneri de câte 10 pagini, pline cu extraterești, atunci când primea celebra temă "cum mi-am petrecut vacanța de vară”, lucrul ăsta a fost oarecum natural. Nu-mi plăcea defel realitatea seacă din jurul meu și simțeam nevoia s-o reconstruiesc, să-i modific contururile și să-i presar puțin praf magic pe deasupra. Părinții mei, deși mândri de ceea ce numeau "talentul” meu, se îngrozeau când auzeau că vreau să-mi fac din asta o meserie. Ei cam înțelegeau poves­tea cu sacrificiile și nu erau convinși că sunt pregătită să mor de foame într-o mansardă înghețată, ca să-mi urmez visul. Așa că n-am putut, de fapt, să aleg să fiu scriitoare, ba chiar am ales să mă chinui vreme de patru ani cu o facultate economică. În schimb, mi-am dorit foarte mult să scriu și cum, din fericire, nu trăim chiar într-un roman de Knut Hamsun, se pot găsi soluții de supraviețuire și în cazul ăsta.

- Ce-au spus părinții după ce ți-au văzut cartea publicată?

- Cu tata a fost o întreagă telenovelă. A fost printre primii cititori ai cărții, dar prima dată n-a putut să treacă de capitolele de început. Mi-a atras atenția chiar că, atunci când redai conversații, nu se face să nu pui liniuță de dialog! După o scenă de familie demnă de un scenariu de Răzvan Rădulescu, s-a pus pe citit și apoi a devenit cel mai bun critic și PR de care aș fi pu­tut avea parte. Iar cu mama e simplu... Fiind și eu ma­mă, pot să bag mâna-n foc că, atunci când fetița ta scrie orice, chiar și un tratat despre cum astrele influențează culoarea rujului, ești extrem de mân­dră de ea.

- Ți-ai găsit un echilibru finan­ciar? Se poate trăi din scris?

- Se poate trăi din scrisul jurnalistic, nu din literatură. După ce câțiva ani m-am îndeletnicit cu o facultate economică și diverse job-uri în domeniul ăsta, m-am aruncat spre jurnalism cu un fel de disperare. Era cel mai aproape de ce voiam eu să fac, un fel de poartă deschisă către lumea aia magică în care totul gravita în jurul scrisului. Inventam scuze ca să fug de la serviciul meu în asigurări și să fac reportaje (pline de naivități) pentru "Dilema Veche”. Mi se părea o super-aventură. Așa că, încet-încet, am ajuns în presă, am rămas acolo o vreme, până când am început să simt că scrisul e, de fapt, în al­tă parte.

- Meseria scrisului presupune sacrificii. Ore întregi stai lipită de scaun, în singurătate. Reziști?

- Ca să termin "Dead­line” a trebuit să-mi dau un... deadline, adică să fac o pauză de trei luni de la job-ul din presă și să mă retrag la casa părinților mei de la țară. Știu că sună a cli­șeu romantic, dar în cazul meu a funcționat. Săptă­mâ­nile alea în care n-am făcut nimic altceva decât să mă scufund cu totul în lumea cărții au fost printre cele mai fericite din viața mea. Ca o reîntoar­cere în copi­lărie, cînd stă­team de dimi­neața până seara absorbită de jocurile și lumile me­le, într-o stare de vra­jă. Vrajă tulburată, de data asta, doar de umbra vi­no­văției față de fetița mea, pe care o lă­sa­sem acasă. Și de dor...

Clara și fata albastră

- Ea ce crede des­pre cartea ta?

- Clara e foarte mândră de "cartea albastră cu fată pe copertă”. Când mi-au so­sit exemplarele de autor din tipografie a fost de-a drep­tul impresionată: "Mami, tu chiar ai scris TOATE cărțile astea?”. Acum vrea să știe când mai fac alta și ce-o să fie pe copertă. I-am spus o dată că n-am ins­pirație și s-a oferit să mă ajute ea: să scriem împreună o carte pentru copii, despre un zmeu fraier și încurcă-lume...

- Cum te simți în cercurile literare? Există și prietenii adevărate între scriitori sau numai vanități și invidie?

- Nu am fost niciodată la ce­nacluri și nici nu știu cum stă treaba cu grupurile literare. Dar în viața literară de pe Facebook mă simt foar­te confortabil (zâmbește). În rest, deși nu am prea mulți prieteni scri­itori în viața reală (chiar glu­meam odată, că prietenii mei sunt oameni normali, nu scriitori), nu văd de ce nu ar putea exista prietenii ade­vărate între ei. Eu una sunt bucu­roasă că, odată cu cartea asta, am cunoscut câțiva oameni pe care-i ad­mir foarte mult și ca scriitori. Unul dintre ei este Răzvan Petrescu, care a fost lectorul și redactorul cărții mele...

- Să fii mamă a doi copii nu prea se potrivește cu profilul unei scriitoare. Cum împaci lucrurile? Cum reușești să găsești timp doar pentru tine și pentru scrisul tău?

- Dacă ne gândim că o scriitoare e femeie, iar o femeie e foarte probabil să devină mamă în decursul vieții ei, îmi place să cred că nu e o incompatibilitate așa de mare între aceste două roluri. Într-adevăr, trebuie să renunți de foarte multe ori la orice speranță de a avea un cât de mic moment de solitudine, iar într-o casă pli­nă de copii (uneori ajunge și unul pentru a o umple...) devine aproape imposibil să-ți găsești acea "room of one's own” ("o cameră numai pentru tine”) de care vor­bea Virginia Woolf. Dacă într-o familie cu un tată scri­itor e foarte probabil să auzi "Sst, liniște, tati scrie!”, atunci când mama e scriitoarea, vorbele astea își pierd orice sens. Secretul e extrem de pragmatic și se cheamă bonă. Și muuult mai puține ore de somn. Și multă orga­nizare. Și da, e al naibii de greu! Dar uneori, tocmai din expe­riența asta extrem de intensă se poate naște ceva fru­mos.

Alb și lumină

- La ce lucrezi acum?

- Chiar încerc să lucrez la ceva (nu știu încă ce formă va lua) care-și are rădăcinile în această expe­riență de care vorbeam mai sus. Cum nu vreau să gră­besc lucrurile astea în vreun fel, mai ales că deocam­dată nu s-au așezat pe nici un făgaș, prefer să nu spun mai mult. Dar mă tentează și propunerea Clarei, cu zmeul...

- Cum arată o zi frumoasă din viața ta?

- Scris de dimineață, în liniște, apoi muuultă joacă cu Clara și Anton, citit leneș de după-amiază, taclale cu prietenii și-un pahar cu vin alb pe înserat. Dacă pe lângă toate astea există și o mare, undeva în fundal, atunci e chiar perfect.

- Cum îți imaginezi viața de acum încolo?

- Cum tocmai mă pregătesc să închei niște vremuri extrem de zbuciumate, așa cum se întâmplă atunci când iubirea își ia zborul dintr-o casă, simt o nevoie intensă de alb și de lumină. Cam așa îmi doresc să arate vii­torul, habar n-am detalii concrete, astea vin întotdeauna de la sine, dar știu că o să fie bine. Și că o să vină o vre­me când o să fiu destul de liberă și fără griji ca să pot citi Thomas Mann, "Opere complete”. (râde)