E șase dimineața. O negură fină vălurește încet pe malurile Nistrului. Parcă ar arde undeva un foc invizibil și din vreascuri s-ar împrăștia un fum albicios, care se ridică peste pantele de calcar. O poartă de fier vopsit în albastru se deschide spre drumul prăfos care urcă prin satul Boșernița, din Basarabia. E un sat cu ziduri în lungul drumului, ca în satele de munte din Carpați. Un bărbat bine făcut, mustăcios, trecut de șaizeci de ani, duce pe umăr o pereche de vâsle. Traversează drumul și apucă pe cărăruia care se strecoară spre fluviu. Barca zace la mal, țintuită cu lanț și lacăt, de un pilon metalic. Pescarul descuie lacătul, montează vâslele și iese pe luciul Nistrului înviorat de soarele abia răsărit. E Victor Lazari, cel mai vestit pescar din raionul Rezina.
Peștii copilăriei
Victor se grăbește să smulgă apei câțiva pești, fiindcă nu prea are timp. La ora 8, trebuie să ajungă la fabrica de ciment din satul Ciorna, situat câțiva kilometri mai jos. Lucrează acolo ca magazioner, dar, la nevoie, pune mâna și îi ajută pe muncitori. "Eu așa am fost toată viața, pus pe muncă”. Dar munca lui cea mai frumoasă e pescuitul. Uneori iese noaptea, alteori sâmbăta sau duminica, zile libere când nu mai trebuie să îmbrace salopeta fabricii de ciment și poate pescui în voie. Fluviul e la câțiva pași de casă. Îl vede sclipind printre plopi, când, obosit, se așează la masă, în curte, să bea un pahar cu vin. Înghite licoarea gălbuie, povestește familiei întâmplări de la combinat, dar privirea îi scapă deseori spre răsărit, spre apa ademenitoare a Nistrului. A privit-o de atâtea ori, i-a simțit răcoarea și vraja, încât un alt Nistru, subtil, a ajuns să-i curgă prin suflet.
Cu zeci de ani în urmă, tatăl lui, Trofim Lazari, pescuia pentru o întreprindere sovietică. În fiecare dimineață ieșea cu lotca pe fluviul plin cu pește, iar seara livra întreprinderii recolta de peste zi. Victor avea numai câțiva anișori când a fost urcat în barcă. Nici nu pricepea prea bine ce se întâmplă cu el. Vedea peștii zbătându-se în plasă, dar încă nu înțelegea de ce trebuie scoși atât de mulți, când în familie nu sunt decât vreo câteva guri de hrănit. Unde ajunge atât de mult pește? Și dacă prind atât de mulți pești, poate rămâne Nistrul fără pește și ei ce vor mai mânca? Cine știe câte nu-i trec prin minte unui copil sculat cu noaptea în cap și scos în lumea celor mari, lumea aspră a pescarilor! Nici măcar nu bănuia că așa cum sunt prinși peștii în plasă, e și el prins în legăturile meseriei învățate de la părinți. Pescarul e la rândul său un crap prins în mrejele propriei sale îndeletniciri pentru toată viața. Cine pe cine prinde? Cu fiecare zi, cu fiecare gest făcut în ajutorul părinților săi, cu fiecare clipoceală a apei, o rețea fină, invizibilă, insistentă, îl lega pe Victor de meseria de pescar, pe care nu a părăsit-o cu adevărat niciodată, chiar dacă, mai târziu, a lucrat pe la diferite întreprinderi, ca, de pildă, magazioner de piese pentru tractoarele și camioanele colhozurilor.
Un fluviu de dragoste
Ieri, la combinat, s-a rănit la brațul drept. Manevra un pickamer puternic și s-a ales cu o luxație. Se preface că nu o ia în serios, dar astăzi, totuși, trebuie să ajungă la un doctor, la Rezina. A ieșit pe Nistru cu barca pentru noi, să-i facem niște poze. Ca să-i fie mai ușor, a chemat-o și pe soția sa, Galina Lazari, o femeie obișnuită cu greutățile vieții. E la rândul ei fiică de pescar, dintr-un sat numit Buciușca. Toată viața ei a lucrat ca asistentă medicală. Mai întâi la un spital din Saharna, un orășel unde se află una dintre cele mai cunoscute mânăstiri din Basarabia. Apoi, s-a angajat la spitalul din Rezina. Într-o zi, s-a prezentat la cabinetul medical un tânăr recrut. Urma să plece militar în Ucraina și, înainte de încorporare, s-a internat câteva zile. A plăcut-o pe asistenta medicală. Își dorea să intre cât mai des în salon. Ajuns la unitatea militară din Lvov, s-a pus pe ticluit scrisori. Să prindă în mreje inima unei femei era mult mai greu decât să prindă în năvod toți peștii Nistrului. Avea grija fiecărui cuvânt și aștepta cu emoție răspunsurile, care nu întârziau să sosească. Erau ca un balsam pentru un soldat supus regimului cazon din URSS, într-o unitate militară unde se amestecau toate etniile imperiului roșu. După eliberare, Victor s-a dus glonț la Rezina. Într-o seară, după orele de serviciu, tânărul i-a propus fetei să facă o plimbare cu barca pe Nistru. Era sfârșit de vară. S-au îndepărtat de mal, pe apele sclipind în lumina asfințitului. Galina a crezut că vor merge la părinții ei, în Buciușca. Ar fi vrut să-l prezinte pe Victor părinților, mai ales că tatăl ei era tot pescar. Surpriză, însă, Victor a schimbat direcția și nu s-a mai oprit din vâslit decât la Boșernița, unde era casa părinților săi, și acolo au rămas până în zilele noastre. Fiul pescarului Lazari din Boșernița s-a căsătorit cu fiica pescarului Dejmare din Buciușca. Destinul a potrivit în așa fel lucrurile, încât prima lor fiică, Tatiana, s-a născut într-o zi când oamenii locului sărbătoresc "Ziua Pescarului”!
Rusoaică la Iași, moldoveancă la Moscova
Pe malul transnistrean fumegă coșurile unei fabrici de materiale de construcție. În depărtare, se mai zăresc câteva bărci. E liniște, nu auzim un zumzet de bondar. Negura s-a mai risipit. Vine iar căldura moleșitoare, sub valurile căreia se usucă totul. Victor și Galina sunt undeva pe la mijlocul fluviului. Vâslesc, trag de plasă, aruncă iar plasa. Cred că Nistrul e cam zgârcit cu ei în această dimineață. Oricum, pentru făcut poze, e o vreme minunată și nici nu ținem neapărat să vedem vreun șalău uriaș zbătându-se în barcă. Mă uit la gesturile pescarilor. Sunt lente, măsurate și sigure, ca într-un ritual. Galina s-a pensionat pe la mijlocul anilor '90. După destrămarea URSS-ului și obținerea independenței Republicii Moldova, viața ajunsese inimaginabil de grea. Statul nu mai avea bani să își plătească angajații. Deseori primeau niște bonuri valorice, în contul cărora își făceau câteva cumpărături. Alteori primeau direct produse alimentare sau textile, în schimbul salariului. Ca să supraviețuiască, basarabenii s-au apucat de comerț ambulant, mai ales că se deschisese granița cu România și produsele lor, mai ieftine, aveau căutare prin piețele periferice ale orașelor. Vindeau te miri ce. "Nu am mai stat pe gânduri. Am strâns câteva sacoșe cu marfă și într-un sfârșit de săptămână, m-am dus cu un autobuz la Iași. Am fost una dintre acele "rusoaice” de la care gospodinele cumpărau lenjerie de pat și cutii cu bomboane”.
Le spuneau "rusoaice”, numai fiindcă veneau de peste Prut, din fosta republică sovietică, dar nu se întrebau cât de rusoaice puteau fi când negociau și, uneori, mai povesteau despre ale vieții, în limba română.
Așa s-a întâmplat mereu cu românii sosiți în Țară, din locuri stăpânite de neamuri străine. Aromânilor li s-a spus tot timpul ba greci, ba bulgari sau sârbi, chiar dacă erau de un sânge cu românii de la nordul Dunării. Ardelenilor, ajunși în Regat, li se spunea "ungureni”, numai fiindcă în Transilvania puterea era în mâinile nobililor unguri. Așa și cu femeile care veneau în anii '90 cu marfă în piețele din dreapta Prutului. Erau numite imediat "rusoaice”. Știau, desigur, să vorbească rusește. Au învățat la școală, pe stradă sau la colhoz, dar limba lor de acasă, chiar dacă era numită "moldovenească”, era o limbă curat românească.
La rândul lor, basarabenii erau uimiți cât de ușor îi înțeleg pe cei care se perindau pe lângă mușamalele lor întinse și încărcate cu marfa adusă de la Chișinău. Cred că piețele acelea banale au avut rolul lor în apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Micul trafic de frontieră aducea un pumn de bani comercianților, dar, în același timp, încet și ireversibil, a făcut posibilă cunoașterea directă a unor oameni care timp de cincizeci de ani s-au ignorat. Peste șuruburi, bormașine, cearceafuri și pahare, s-a iscat un continuu flux de cuvinte, aceleași, și de o parte, și de alta, chiar dacă difereau prin accent. De două ori s-a dus Galina Lazari cu marfă la Iași. Apoi a rămas acasă, și-a drămuit cum a știut pensia, fiindcă între timp se pensionase. Nu a mai plecat nicăieri. Până anul acesta, când un neastâmpăr propriu firii ei a pus-o din nou la drum. Dar nu spre vest, spre România, ci spre nord-est, spre Moscova. S-a dus, nici mai mult, nici mai puțin, decât femeie de serviciu la o imensă casă de cultură.
"Aveam de curățit, într-o singură zi, holuri și saloane care, adunate, făceau cam un hectar. Da, atât aveam în primire, un hectar! Și erau acolo mulți oameni care nu se uitau unde își aruncau hârtiile, gunoaiele, făceau o mizerie greu de descris. La început mi-a fost tare greu. Ce mai, parcă eram în iad! Două femei ne supravegheau, ca nu cumva să stăm un minut. Mă trezeam la 5 dimineața și ajungeam la serviciu după două ore. Schimbam autobuze, metrouri. La 7 începeam munca. Terminam seara la 7. Alte două ore la întoarcere. Am rezistat o lună. De Paște, m-am întors acasă”.
Dădea cu mopul și își amintea că mâinile ei ținuseră cândva tăvițe cu medicamente pentru bolnavii din spitalul Rezina. I se mai făcea și un dor cumplit de familie, de sat, de lunca Nistrului, mai ales când se înghesuia în metroul aglomerat al Moscovei, orașul străin, copleșitor, situat la mii de kilometri depărtare de casa ei. Nici măcar nu mai era la prima tinerețe, ca alte femei venite din Basarabia, ca să poată să se adapteze mai ușor, să ia lucrurile cu mai multă lejeritate. Dar plecase la Moscova din inițiativa ei, nu o obligase nimeni. Așa că și-a impus să rabde. Era important să reziste.
Se oprește din povestit, fiindcă un nod i s-a oprit în gât. E un nod de lacrimi care refuză să urce până la ochi și să se reverse pe obraz. Înghite nodul și încearcă să zâmbească. Ne arată ce a reușit să construiască cu banii câștigați la Moscova. O cameră bine pusă la punct, cu zugrăveală nouă și geamuri etanșe. E cumva mândră, fiindcă ne arată rezultatul muncii ei. Acum e din nou acasă. Nepoțica ei, Alexandra, fata Tatianei, fiica cea mare a familiei, o vizitează des de la Rezina. E "o zgâtie de fată”, cu niște ochi albaștri ca apa Nistrului. Bunica ei o mai mustră pentru tot felul de neascultări, dar o iartă repede, fiindcă îi stă alături în orele de singurătate, când soțul ei e plecat la combinat.
Malul ostil
Barca a urcat câteva sute de metri pe fluviu. Bărbatul și femeia sunt două siluete profilate pe verdele trestiilor. Trag plasa, dar nu văd încă niciun pește impresionant, din aceia care fac bucuria pescarilor. Oricum, am ieșit să facem poze. Victor e pescar experimentat și știe că numai printr-un miracol ar putea ajunge să prindă după pofta inimii, în numai câteva minute de când a ieșit în largul fluviului. Trebuie răbdare și intuiție, un fel de simț care îl apropie de locurile cele mai populate cu pești. A prins, în zeci de ani, toate speciile care viețuiesc în apa Nistrului. Somni uriași, știuci cu dinți ca fierăstrăul, crapi ai căror solzi sclipeau în soare ca o platoșă de argint, mrene, plătici, de toate au căzut în plasa lui Victor Lazari. Ba încă multe a văzut pescarul și multe întâmplări a trăit aici, între cele două maluri. Sălbăticiuni rănite de glonț, cu sângele șiroindu-le din trup, căutau un loc unde să-și dea ultima suflare, fără să fie găsite de vânători. Apoi, pescari veniți iarna să dea la copcă pe Nistrul înghețat tun, dar care au avut ghinionul să crape crusta de gheață sub ei și să se scufunde pentru totdeauna în apele nemiloase. A văzut un înecat dus la vale de ape, îmbrăcat în costum și cu decorații sovietice pe piept. Asta așa, ca simplu spectator al grozăviilor Nistrului, care se transformă uneori într-o stihie inexorabilă. Dar pescarul Victor Lazari a fost el însuși protagonistul unor întâmplări care i-au pus în pericol libertatea și poate chiar viața.
"Pescuiam în susul Nistrului, cu gândul la grijile mele. Dintr-o dată, am auzit motorul unei bărci care se apropia de mine dinspre malul transnistrean. Erau în barcă trei bărbați înarmați. S-au prezentat ca fiind grăniceri transnistreni, iar unul dintre ei procuror. M-au escortat pe celălalt mal. M-au acuzat că pescuiesc ilegal în apele Republicii Transnistrene. Or, eu aveam actele în regulă. Dar mi-am spus că nu e bine să mă contrazic cu ei, mai ales că eram singur și fără apărare. Mi-au confiscat plasa și motorul bărcii. Mi-au promis că le voi putea recupera numai după ce vor face ei o anchetă amănunțită. Nu le-am mai recuperat vreodată”.
Războiul din Transnistria, izbucnit în 1991, nu a atins și partea aceasta a raionului Rezina. Luptele, care au îndoliat 300 de familii, s-au purtat mai în sud, în zona Dubăsari. Aici a fost liniște, dar frica stăpânea sufletele. Se mai auzea, uneori, în noapte, câte o împușcătură, al cărei ecou se pierdea deasupra apei. Putea fi un soldat, putea fi un braconier care tocmai răpusese o căprioară sau un mistreț. Dar cei din case nu puteau ști. Își făceau griji pentru viețile lor. Era război pe Nistru și nimeni nu știa ce ar putea să se întâmple mai departe. Focul a încetat după câteva luni. Pământul de dincolo de Nistru a fost smuls de sub controlul Chișinăului. Forțele înarmate transnistrene, susținute financiar și logistic de Moscova, au pus mâna pe Tiraspol, pe Bender, pe Tighina, și au proclamat teritoriul "republică autonomă”. Au pus oameni înarmați la podurile peste Nistru. Și acum, la podul care traversează fluviul de la Rezina la Râbnița, se află un pichet de grăniceri și un punct vamal. Oamenii de o parte și de alta a Nistrului obișnuiesc să treacă podul, fiindcă au rude și prieteni în partea cealaltă și, mai ales, fac cumpărături în funcție de prețul mărfurilor. Victor Lazari e foarte atent pe unde pescuiește. Plătește pe an o taxă de 1000 de dolari și nu are voie să pescuiască decât pe o lungime de 5 kilometri. Respectă toate regulile, numai să poată pescui, indiferent de riscuri.
Cartea cu poeme
Barca s-a întors la mal. Slabă recoltă în această dimineață! Poate așa se întâmplă când pe aproape se află un reporter care face poze. Victor leagă barca și își pune vâslele pe umăr. Galina îl urmează pe potecuța cu bozii, spre casă. Ziua e abia la început. Pescarul calcă cu cizmele pe pământul uscat al pantei. Oare ce face Victoria la ora asta? O fi plecat la serviciu? Fiica cea mică a familiei Lazari e plecată departe, tocmai în Cipru. Lucrează la o firmă de consultanță și nu va veni acasă decât cel mai devreme la începutul anului viitor. Ai ei ar vrea să o știe tot la Chișinău, unde lucra ca recepționeră la o pensiune din cartierul Botanica, pentru o sută și ceva de euro. Ar mai vrea să-i trimită în fiecare săptămână un pachet cu mâncare, dacă ea nu reușește să ajungă acasă, așa cum făceau și în anii de facultate, când Victoria studia la Chișinău filologia, secția română-engleză. Dar toate acestea au rămas în urmă. Fata cea mică a pescarului de pe Nistru privește acum, serile, țărmul Mediteranei. Înainte să plece, a reușit să obțină cetățenia română. Sunt români care îi critică pe basarabeni că vor cetățenie română numai ca să poată circula mai ușor prin Europa. Că i-ar interesa numai avantajele practice ale cetățeniei, fără să aibă, vezi Doamne, un atașament sincer față de România. E un munte de necunoaștere în această acuzație. Vorbim despre basarabeni ai căror părinți și bunici au fost cândva cetățeni români. Ei au redobândit un drept fundamental, furat de sistemul sovietic. Juridic, statul român a reparat o nedreptate săvârșită de ocupanții sovietici. Practic, și-a recuperat cetățenii răpiți de un invadator. Acum, redobândindu-și cetățenia română, basarabenii se bucură de toate drepturile și obligațiile care decurg din acest statut. Și-au găsit un loc de muncă în Italia? Foarte bine, acolo lucrează la rândul lor sute de mii de români din Țară, fie din Vaslui, fie din Timiș. Nu-i poți cere unui basarabean să stea acasă, după ce a dobândit cetățenia română, și să nu își caute de lucru prin Europa. E nedrept să-l acuzi de lipsă de patriotism, dacă beneficiază de avantajele practice ale noii sale cetățenii. În bagajele ei, Victoria și-a pus și câteva cărți din literatura română. Printre ele, un volum de poezii de Mircea Ivănescu.
Pescarul și soția sa ajung acasă. Aruncă pisicii plăticile. Victor se schimbă de haine. Brațul îl doare mai tare și asta îl convinge să meargă la doctor. Ne luăm rămas bun. Coborâm spre Rezina, privind Nistrul care curge în stânga noastră. Nu am văzut apă mai albastră ca a lui! Pe celălalt mal se ridică blocurile orașului transnistrean Râbnița. Un funicular stă de 20 de ani încremenit deasupra fluviului. Îl lăsăm pe Victor Lazari în centrul Rezinei. Se duce să își facă o radiografie, apoi se va întoarce la fabrica de ciment din Ciorna. Toată lumea lui e aici, un teritoriu de numai câțiva zeci de kilometri pătrați. A mai umblat el prin fostele republici ale URSS-ului, dar așa, în răstimpuri. Viața lui, viața adevărată, e aici, pe malul Nistrului, între Rezina și Boșernița. Ne strângem mâinile. Îi urăm sănătate. Peste câteva zile, va ieși iar cu barca în largul fluviului. E un om muncitor, iar pentru el cea mai frumoasă muncă e pescuitul.