FLORICA

Puterea dragostei

Urca sprintenă pe cărarea ascunsă de brazi. Acolo sus, după ce trecea de niște stânci albite de ploi, era o oda­ie, un adăpost de vară pentru vaci. Acolo o aștepta Mitru, de câte ori putea să scape de acasă, de lângă ne­vasta care-i fusese dată, cu de-a sila, de părinți. Se iu­beau mereu pe fugă, mereu cu grija de a nu fi văzuți de cineva. Dragostea lor înflorise demult, într-o primă­vară, când erau doar copii, odată cu primele flori ieșite din zăpezi, s-a copt ca fânul de-a lungul verilor ce au urmat și părea, la începutul acelei toamne, așezată într-un tipar din care nu mai putea fi clintită de către ni­meni și nimic. Nu vorbeau prea multe când erau îm­pre­ună. Nu prea aveau ce-și spune. Se cunoșteau altfel decât din vorbe, se înțelegeau doar uitându-se unul la altul. Iar ceea ce vedea fiecare în ochii celuilalt era de-ajuns ca să-i întărească pentru tot ceea ce li se în­tâm­pla în viața zilnică de jos, din sat, viața cu toate ale ei, bune și rele, așteptate și neașteptate, dorite ori bă­nuite. El, ca ginere al celui mai bogat negustor de oi din sat, ea, ca singura fată a unei văduve.
Adeseori, pe-acolo pe unde-i purtau treburile gos­po­dărești, vântul le aducea dinspre creste miros suav de cimbrișor și de sovârf și le amintea amândurora de clipele petrecute în penumbra adăpostului din munte. Și asta îi ajuta să treacă mai ușor peste zile. De multe ori, când erau printre oameni, în sat, păreau rupți de lumea asta, căci pe chipul lor se așternuse seninul acela izvorât din iubire, ca o pecete, ca o părere, ca um­bra lăsată de-o aripă în zbor. De aceea, poate, lui i s-a dus vestea că este tăcut și cam ursuz și oa­menii îl lăsau repede în pace și-l cam ocoleau, iar despre ea se spunea "că nu e cu toate acasă”, pentru că n-avea răbdare să stea de vorbă cu celelalte femei, era mereu grăbită, mereu pornită să plece undeva, parcă mereu cu grijă de a nu pierde ceva prețios.
Erau împăcați oarecum cu soarta lor. N-aveau cum să cea­ră mai mult decât ceea ce trăiau ascunși în odaia din munte. În jurul lor, viața satului era adu­nată ca o țesătură deasă, cu legi și obiceiuri vechi, de nedes­fă­cut, pe care cine le călca, cine spăr­gea tiparele moș­te­nite, abă­tându-se de la calea socotită sin­gura dreaptă, era supus judecății aspre a oamenilor. Numai că dra­gostea nu s-a supus și nu se va supune ni­ciodată regu­lilor și le­gilor omenești, oricât de dure sunt ele. Atunci când ea există cu ade­­vărat, vine cu o asemenea putere, încât șter­­ge tot ceea ce nu ține de ea. Așa era și dra­gos­tea din­tre Florica și Mitru, precum un zbor de păsări înspre lumină, care nu mai pot fi oprite de puteri ome­nești.

Zidul alb

Vestea a venit pe neașteptate. Începuse răz­boiul, dar acolo, în satul lor de munte, n-au simțit la început nici o schimbare față de zilele de până atunci. Mai întâi au fost che­mați la oaste bărbații tineri, apoi, la scur­tă vreme, pe creasta muntelui, urmând cărările ani­ma­lelor și drumurile păstorilor spre stâ­ne, au apărut soldați care au adunat din loc în loc movile mari din piatră calcaroasă. Între ele, au zidit alte pietre, încât puteai vedea de departe cum șerpuiește pe dealuri și văi zidul cel alb, granița vremelnică ce-a despărțit Regatul de Transilvania. Nu mai era de glumit, patrule de soldați treceau de-a lungul hotarului, în ronduri de zi și de noapte. Nimeni nu mai avea voie să treacă din­tr-o parte în alta a movilelor. S-au întâmplat mari ne­cazuri, căci granița n-a ținut nicidecum seamă de do­rin­țele și trebuințele oamenilor, de grădi­ni­le lor, de fâ­ne­țele și odăile pentru adă­postul de vară al vitelor. Unii aveau casa în Regat și pășunile și odăile le-au ră­mas din­colo de graniță, alții aveau casa în Ardeal și grajdul de cealaltă parte. Cum să le spui solda­ților că vacile nu știu că războiul a pus graniță între ele și stăpânii lor și că așteaptă zadarnic să fie mulse și hrănite? În unele familii, băr­bații în­cercau și treceau zidul de piatră noaptea, pe as­cuns, cu mari spaime de a nu fi împușcați, ca să ajungă la anima­le, iar femeile rămâ­neau acasă cu copiii, așteptându-i să se întoarcă în zori, tot pe ascuns și, tot du­pă cum le era norocul, cu do­nițele pline de lapte. Ca să se poată întâlni cu Mi­tru la odaie, Florica se furișa pe cărările sălbă­ticiunilor și trecea peste zidul alb de piatră, cu sărituri de ciută. De câteva ori a auzit împușcă­turi în urma ei, dar nici soldații nu erau prea siguri că umbra pe care o vedeau țâșnind printre frunze ar putea fi a unei ființe omenești, atâta era de iute. Apoi pe Mitru l-au chemat la oaste.
Aripa morții s-a zbuciumat în sat, atunci când doi bărbați au fost prinși încercând să treacă granița și au fost împușcați de patrulele care mărunțeau muntele cu drumurile lor fără încetare. Și s-a mai zbuciumat apoi, ori de câte ori în sat venea câte un plic cu dungă neagră în care cineva necunoscut le spunea celor rămași acasă să fie mândri că cel din neamul lor este, de-acum, un erou. Casele cu steag negru la poartă erau tot mai multe, și parcă o negură s-a lăsat peste satul prins, ca în clește, de-o parte și de alta a muntelui.

Strigătul

L-au auzit mai întâi cei din casele apropiate, dar nu puteau bănui ce este, căci nu părea a fi scos de voce omenească. Și nici nu puteau spune de unde vine, căci a fost atâta de ciudat, de puternic și de neoprit, încât a umplut ca un șuvoi întunecat căldarea muntelui în care era satul. Apoi l-au auzit și cei din casele de pe culme și de pe dealuri, dar nici ei nu ți-ar fi putut spune ce-a fost. Numai că din clipa în care s-a oprit și s-a lăsat li­niș­tea, un tremur ciudat și o spaimă nelămurită i-a prins pe toți în chingile ei. Părea că un ger albastru a co­borât dintr-odată peste sat. Până și frunzele se zbu­ciumau neputincioase pe crengi, până și animalele ieșite la păscut își ridicau întrebător capul spre cerul de plumb.
Când țipătul s-a auzit a doua oară, s-a pornit și vân­tul, și el a dus mai departe și mai departe glasul acela care părea al unei sălbăticiuni, tot mai slab și mai slab, până când a ajuns să fie doar ca un scâncet neajutorat. Și-atunci când era atâta de subțire, încât îți venea să mergi și să vezi de poți ajuta cu ceva, de poți ostoi în vreun fel durerea, chinul, ruperea aceea atâta de gro­zavă, abia atunci au băgat oamenii de seamă că vine dinspre casa Florichii, ascunsă după mesteceni tineri, într-o vâlcea. Și tot atunci, ca și cum li s-ar fi luat un văl de pe ochi, au înțeles multe neînțelese dinainte și au văzut fluturând steagul negru la poarta gospodăriei lui Mitru și au știut că tăcutul și ursuzul lor vecin nu se va mai întoarce în veci în sat, căci a devenit și el erou.

Casa cu cruci colorate

Satul e acum risipit printre dealuri și culmi împă­durite. Casele se ascund, ca altădată, printre pâlcuri de copaci. Ru­gi­na toamnei i-a înnobilat de câ­te­va zile pe toți, odată ce vântul aspru a coborât șuierând dinspre creste, cu miros de zăpezi. Într-o vâlcea, as­cunsă oare­cum de un pâlc de mesteceni tinerei, e o casă veche, de peste o sută de ani, casa în care s-a născut Flo­rica. După moartea lui Mi­tru, Florica a început să bea și în­tr-o noapte a murit pe treptele odăii în care se întâlnea cu dragul ei. Câțiva oameni ome­noși au îngropat-o la câțiva me­tri de granița din pietre albe.

Epilog

Însemnat pe harta turistică, pe drumul ce leagă sa­tul Cio­ca­nu de Șirnea, "Mormântul Flo­richii” e astăzi gol. După ce vre­murile s-au liniștit și movilele de piatră s-au fărâmat sub ploi și vânturi neîncetate, trupul ei a fost mutat creștinește, în ci­mi­ti­rul satului, aflat pe dealul bise­ricii. Rămasă pustie, casa de sub mesteceni a fost vândută. Fără să știe povestea Floricăi, noii proprietari au pus lângă gard, la intrarea în curte, niște cruci vechi de lemn. Poate că ele au adus alinare sufletului ei zbuciumat.

Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN