Insule misterioase

Natasa Galche
- În seria misterelor neelucidate se află și multe zone terestre ce par bântuite de un blestem. Locuri din care oamenii dispar fără urmă, teritorii populate de ființe stranii, lovite de destine dramatice. Între ele, un loc predilect îl ocupă câteva insule ale căror enigme sunt "vii” și în ziua de azi -

Insula Barsa-Kelmes - o poartă între două lumi

În Asia Centrală, între Kazahstan și Uzbekistan, se întinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odată adăpostea peste 1500 de insulițe. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este și cea mai enigmatică, o insulă care de multă vreme nu mai este locuită de ni­meni. În limba kazahă, numele ei se traduce prin "insu­la dispăruților”, căci de secole, de când a fost desco­pe­ri­tă, cei care s-au avântat în inima ei au dispărut fără ur­mă. Deasupra întinderii de pământ apare uneori o cea­ță deasă, stranie. Sate întregi au fost înghițite de această pâclă care, ca o umbră a morții, pare să-și pân­dească victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinși că aici se găsește o poartă între lumi, o poartă a timpului. Se spune că prin această poartă apar adesea, în planul real, ființe enigmatice ce astăzi nu mai există, pă­sări cu aripi mari, cu dinți și cioc ascuțit, monștri ai ape­lor, creaturi ciudate, ce seamănă cu dinozaurii erei me­zozoice. Aici, ceasurile nu mai funcționează și tim­pul se scurge mult mai repede, o oră transformându-se într-o zi.
În secolul al XIII-lea, în timpul marilor cuceriri ale Im­periului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reușeau să fugă din ca­lea hoardelor cotropitoare. Se retrăgeau aici, părăsin­du-și casele și salvându-și doar viața. Așteptau ca pe­ri­colul să treacă și reveneau la pământul natal. Doar că atunci când se întorceau, constatau cu uluire că lipsiseră ani și nu luni, așa cum crezuseră. Vecinii sau rudele aproa­pe că nu îi recunoșteau. Insula le înghițise cu lă­comie zeci de ani. Și așa, oamenii au început să creadă că acolo sălășluiește duhul necuratului. Deși apele dim­prejurul insulei erau foarte bogate în pește, niciun pes­car nu se mai încumeta să se apropie de acea zonă bles­temată.
Secolele au trecut și oamenii au devenit mai puțin superstițioși. Poveștile au fost date uitării și pe insulă au apărut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor așezări de pe malurile Mării Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kel­mes. Se pare că acolo vânturile erau mai domoale și tem­­peraturile mai puțin scăzute. Dar odată cu venirea pri­măverii, oamenii nu s-au mai întors la casele lor. Alar­mați, apropiații lor, ce rămăseseră pe con­tinent, au plecat să îi caute. Ajun­gând pe insulă, au desco­perit iurtele goa­le și animalele părăsite, unele moarte de foame și sete. Nicăieri însă nici țipenie de om. Deși era o zi se­nină, cu un soare ar­zător, deodată, pes­te insulă s-a lăsat o per­dea de ceață groasă, compactă, de formă len­ticulară. Numai țărmul mării rămăsese însorit. Oamenii s-au împărțit în două echipe, unii au rămas să aștepte aproape de malul mării, în porțiunea lu­minoasă, alții au plecat în căutarea dis­păruților, intrând în stratul gros de pâclă. Au tre­cut ore, apoi zile, și echipa de cău­tători nu s-a mai întors. În cele din urmă, cei ră­mași aproape de țărm au părăsit insula și, ajungând pe continent, au anun­­țat de îndată autoritățile. În aceeași zi, un avion "Li 2” a plecat către insulă, într-un zbor de recunoaștere. Încă de depar­te, piloții au văzut ceața deasă ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului și au ra­portat ciudatul fenomen. Apro­piindu-se, au observat că deasupra pâclei se învârt niște obiecte rotunde, lumi­noase. "In­trau și ieșeau din pânza de ceață, ca și cum ar fi urmărit zborul avionului nos­tru”, po­ves­tea căpitanul de aviație Grigori Men­șikov. "Ajungând la câțiva metri de­păr­tare de pâcla enigmatică, acele cea­sor­nicelor de la bord au început să se învârtă haotic și, deodată, motoarele avionului au încetat să mai funcționeze. Cu mare greu­tate, am reușit să manevrăm aparatul și să aterizăm pe țărmul insulei. Discurile lumi­noase stă­teau nemișcate, supraveghindu-ne. Apoi, au dispărut brusc, în vălul cețos”.
Piloții au raportat incidentul și, la fața locului, au sosit mai multe detașamente de militari. Zona în care ceața plutea a fost ime­diat îm­prejmuită. Pentru că pâcla deja în­­ghițise mai mulți oameni, militarii au ho­tărât ca, în căutarea dispăruților, să fie tri­miși câini. Mai mulți cio­bănești germani, spe­cial an­tre­nați, au fost eliberați, dându-li-se comanda de cău­tare. Nici unul dintre ei nu s-a mai întors.
Atunci a fost adus un ve­hicul blindat. Toate deschi­zăturile au fost închise ermetic și pe caroseria blin­da­tului au fost montate mai multe aparate de măsură. Me­ca­nicul conducător, "sigilat” în interior, a primit ordi­nul strict de a nu întrerupe radioemisia nici măcar o se­cun­dă. Mașina de luptă a fost legată cu un cablu me­talic și a început treptat să înainteze în interiorul ceții. Tan­chis­tul transmitea fără întrerupere. Vizibilitatea era ex­trem de redusă, dar militarul nu avea de raportat ni­mic spe­cial. Misiunea se desfășura normal. Deodată, tan­­chistul amuți. De la postul de comandă a primit imediat co­manda de întoarcere. "De ce m-aș întoarce tocmai acum?”, a răspuns militarul cu un ton în care se sim­țea pă­rerea de rău. Atunci vehiculul a început să fie tras înapoi cu ajutorul cablului metalic. Scoțând din ceață blindatul, militarii au observat cu uimire că acesta era învelit cu o peliculă groasă de lichid înghețat, ce nu părea a fi totuși gheață. Trapa a fost de îndată des­chisă, dar în interior, nici urmă de tanchist. Dispăruse în cel mai straniu mod.
Probele prelevate din gheața de pe blindat au fost ana­lizate de savanții de la Institutul Militar Fizico-Teh­nic din Moscova, care au concluzionat că particulele de "apă” sunt de origine necunoscută, componența lor chimică neputând fi descifrată. Militarii au primit ordin să evacueze zona, nu înainte de a transmite populației de pe coastele mării Aral avertismentul de a nu pă­trun­de pe insulă, sub niciun motiv.
Vadim Cernobrov, un renumit cercetător al feno­me­nului paranormal, președintele Asociației Kosmopoisk (Cercetașii planetei), este de părere că regiunea nu a fost niciodată abandonată de armată și că acolo, în perioada sovietică, s-au desfășurat în secret studii in­tense. "Am aflat de la foști ofițeri că pe insula Barsa-Kel­­mes a fost depistată o bază extraterestră. Ceața enig­matică nu reprezenta decât un soi de scut de pro­tecție. Oricât de mult s-au străduit cercetătorii noștri, nu au putut descoperi elementele componente ale aces­tui scut și, prin urmare, nu au reușit să-l anihileze. Cert este că din interiorul pâclei ieșeau adesea aparate de zbor neidentificate, care staționau o perioadă deasu­pra bazei militare, parcă observând activitatea din in­terior, iar apoi, cu o viteză uluitoare, dispăreau în aceeași ceață. Zeci de voluntari și-au pierdut viața, intrând în pâcla întunecoasă, încercând să descopere misterul ei. Ce au văzut și au întâlnit acolo nu se va ști probabil niciodată pentru că niciunul dintre ei nu s-a mai întors.”

Envaitenet - insula fără de întoarcere

În întinderile de apă de pe Terra, există multe ase­menea insule misterioase, zone anormale, în care oa­meni și chiar sate întregi dispar fără a mai fi văzute vreo­dată. Un asemenea loc este și insula Envaitenet, situată în mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populația care locuiește pe țărmul lacului, Envaitenet înseamnă "fără de întoarcere”.
Prima înregistrare oficială despre evenimentele misterioase petrecute pe insulă datează din secolul al XVIII-lea. În acea perioadă, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populațiilor nomade războinice. De la bun în­ceput, oamenilor li s-a părut foarte straniu că niciun ani­­­­mal și nicio pasăre nu își găsiseră adăpostul pe insulă. Chiar și pietrele se "comportau” ciudat: dispă­reau și reapăreau în alte locuri, se deplasau, lăsând pe pământ urme vizibile. Iar în nopțile cu lună plină, se spu­ne că se auzeau urlete prelungi, neomenești. În une­le zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Mulți povesteau că, pe timpul nopții, în fața ochilor le apăreau deodată, ca din pământ, creaturi ciudate, asemănătoare oamenilor. Doar că mult mai mari. Uriașe. De peste doi metri. Cei care le vedeau își pierdeau subit cunoștința, zăcând așa ore sau chiar zile întregi. Nici cei mai iscusiți vraci nu reușeau să îi aducă în simțiri. Atunci a început dezas­trul. Oamenii cădeau răniți, se accidentau, se schilo­deau, se înecau, mureau în condiții extrem de stranii. Pe urmă, în mod inexplicabil, chiar sub privirile ma­melor, au început să dispară copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de găsit. Mai târziu, la fel de misterios, au dis­părut toți locuitorii insulei. Când rudele lor, îngri­jorate de lunga absență, au sosit pe insulă, au desco­perit așezarea abandonată. Totul era în perfectă ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii dispăruseră fără urmă.
Astăzi, fiecare populație indigenă care locuiește în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pildă, în credința tri­bu­lui Samburu, un popor nomad de păstori, când vracii, vrăjitorii și înțelepții tribului mor, sufletele lor se trans­for­mă în șerpi și se retrag în hățișurile insulei En­vaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis să calce acolo. Altfel, vrăjitorii se vor răzbuna cumplit.
Misterioasele dispariții au fost puse și sub semnul unui blestem. Populația tribului Masai crede cu tărie că înaintașii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinităților, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmărește și astăzi. Cei care aparțin tribului El Molo consideră că oa­me­nii dispăruți au fost victi­me­le unor civilizații nepă­mântene. Acele creaturi enig­ma­tice, conform credinței lor, ar trăi ascunse sub pământ, în subteranele de sub insulă. Straniu este și faptul că în Oceanul Indian, care formează granița de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumărate ori apariții ale unor nave necunoscute, ce țâșneau din adâncuri și dis­păreau, cu o viteză colosală. Asemenea rela­tări au fost făcute nu numai de simpli pes­cari, ci și de mai mulți membri ai per­so­nalului navigant maritim. S-a emis ipo­teza conform căreia abisurile oceanului ar fi stăpânite de alte civilizații, extraterestre. Să fi fost oare insula Envaitenet o bază de origine "non-pământeană”?
Toate aceste convingeri sunt consi­derate însă de către oamenii de știință simple superstiții sau supoziții ce nu pot fi dovedite. Conform geolo­gi­lor de la So­cie­tatea Regală Britanică de Geo­grafie, cauza disparițiilor și a ciudatelor feno­me­ne de pe insulă ar fi una simplă: lacul Turkana, de origine vulcanică, emană une­­ori gaze toxice, care pot afecta psi­hicul uman. Din cauza acestor substanțe fluide nocive, oamenii se pot arunca sin­guri în lac, acolo unde își găsesc moartea. Supraviețuirea ar fi aproape imposibilă, pentru că în apa lacului colcăie crocodili. Dar dacă explicația științifică ar fi pe deplin reală, cum se poate explica faptul că nu un singur individ a dispărut, ci un sat întreg?

San Simon - ostrovul blestemat

Pe țărmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, există un arhi­pelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferințe și nenorociri. Se spu­ne că ostrovul ar fi fost blestemat, în urmă cu se­cole, de către un călugăr care, înainte de a-și da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneți stă­pânire pe această insulă, nu veți avea parte de liniște și pace! Tihna nu va reveni aici niciodată, până când oamenii nu se vor opri din a-și mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locaș pentru cavalerii templieri, pentru călugării fran­cis­cani, pentru pirați, leproși și deținuți politic. În se­colul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, orga­nizație militar-mo­nahală ce avea ca misiune apărarea peregrinilor creștini și a creștinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânăstire fortificată. Insula, situată în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostașii lui Christos” un punct geostrategic bi­ne pla­sat. De-a lungul se­co­lelor, mânăstirea a fost luată în grija diferitelor or­dine religioase, până în veacul al XVII-lea, când viața tihnită a călugărilor a fost curma­tă de sabia ber­berilor, renumiții cor­sari arabi din Nor­dul Afri­cii.
În 1617, corăbiile ra­pi­de ale piraților berberi din Al­ger invadau coas­te­le vestice ale Spaniei. Pes­te noap­te, insulele gol­fului Vigo și toate locali­tă­țile din împre­jurimi fu­se­seră trecute prin foc și sa­bie. De cumplitele ma­sa­cre ale corsarilor afri­cani nu au scăpat nici mă­car călugării de pe insula San Simon. Mânăsti­rea a fost jefuită și apoi incen­dia­tă, iar toți călugării, măcelăriți cu sălbăticie. Legenda spune că abatele mânăstirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva mă­car statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul și pa­tronul mânăstirii, s-ar fi luptat până la ultima su­flare cu pirații algerieni. Vă­zându-și toți frații uciși, biserica devastată și altarul batjocorit, cu ul­timele puteri, abatele An­tonio ar fi invocat ajutorul Cerului și ar fi cerut ca nelegiuiții să fie pedepsiți pentru oro­rile lor.
Se spune că de atunci insula a devenit un tărâm al morții, un lăcaș al du­hu­rilor, un teritoriu bles­temat să nu mai fie locuit în tihnă, până ce oamenii nu vor în­ceta să se mai omoa­re unul pe altul. De­cenii la rând, un petic de pământ pe nesfârșita în­tindere a oceanului Atlan­tic a fost victima atacu­rilor piraților și a tâlha­ri­lor, a fost prădat și jefuit de nenumărate ori, iar mâ­năs­tirea fortificată, înăl­țată de cavalerii tem­plieri, care parcă refuza să se prăbușească, a fost arsă din te­melii și reclădită de câteva ori. Astfel, la finele vea­­cului al XVII-lea, insu­la rămânea pustie. Până în 1830 când, printr-o ordonanță regală, teritoriul a fost de­sem­nat ca locație pentru întemeierea unui lazaret pen­tru bolnavii de lepră. Datorită faptului că dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectați de această plagă cum­plită foarte mulți, se hotărăște ca teritoriul să fie extins. Astfel, între San Simon și cea mai apropiată insuliță, San Anton, se construiește un pod care să unifice cele două palme de pământ și, în același timp, să separe bol­navii. Dacă în San Simon erau aduși cei atinși de cum­plita boală în fază incipientă, pe San Anton erau izo­lați pacienții în stare gravă. Abandonați în voia sor­ții, muribunzii de pe San Anton aveau ca unică spe­ran­ță doar proviziile dispuse la jumătatea podului. Le­pro­șii se târau până pe pod după hrana salvatoare lă­sa­tă acolo. Arhipelagul ce odată fusese un paradis mo­na­hal, un teritoriu încântător al liniștii și al armoniei de­ve­nea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice și mai înfiorătoare locuri ale Spaniei. Bles­temul aruncat asu­pra insulei și a locuitorilor ei căpăta o formă cum­plită.

Lagărul sufletelor pierdute

Leprozeria funestă a fost închisă în 1927 și, din anii '30, odată cu începerea războiului civil din Spania, insula a devenit închisoare pentru deținuții politici ce se împotriviseră regimului lui Franco. Oficial, aici se ri­dicase o colonie peniten­cia­ră pentru cei mai peri­cu­­loși infractori, dar, de fapt, pe insulă era un lagăr de con­centrare și exter­mi­na­re. Sute de oameni ce lup­ta­seră împotriva gene­ra­lu­lui Francisco Franco, libe­rali, republicani, adepți ai so­cialismului, fuseseră în­chiși pe insulă și supuși unor condiții inumane. Di­rectorul în­chisorii, un fer­vent partizan al fran­chis­mului, denumit și "trafi­can­tul de carne vie”, fă­cuse din insulă un ade­vărat infern. Redusese rațiile pri­zonierilor atât de mult, încât aceștia de abia se pu­teau ține pe picioare. Mă­rise numărul execu­țiilor și, ajutat de medicul închi­so­rii și de șeful gardienilor, șantaja deținuții. Ajun­se­se­ră să stoarcă bani chiar și de la rudele prizonierilor ca­re sperau în eliberarea vre­unei rude, fără să știe că, de fapt, tatăl fratele sau fiul fu­seseră deja exe­cu­tați.
În anii '40, odată cu sfâr­șitul războiului civil, insula de­venise atât de su­praaglomerată, încât fie­care deținut de abia dis­punea de o suprafață de 38 de centimetri, pentru a pu­tea dormi. Pe lângă faptul că aici viețuia o popu­lație neproductivă, sutele de pri­­zo­nieri cereau și anu­mi­te cheltuieli, pe care statul franc nu și le permi­tea. Sin­gura soluție ce se putea adopta era simplă: ex­ter­minarea. Plajele insulei, odată luxu­riante, deveni­seră o groapă comună, în care zăceau sute de ca­davre. Insula devenise un adevărat loc al terorii.
De abia în 1943 "Co­lo­nia Penitenciară San Si­mon” își închidea definitiv porțile. Se sfârșise cu mor­ții aruncați pe plajă, se sfârșise cu contrabanda de carne umană, cu umilin­țele, abuzurile, teroarea... Dar cei care încă mai aveau pu­tere să se întoarcă la casele lor erau foarte puțini. Insula rămânea în urma lor, lugubră și pustie, în mijlo­cul apelor oceanului.
În ciuda încercărilor de a "umaniza” acel loc sum­bru, transformându-l în cămin pentru oamenii din gar­da generalului Franco, blestemul călugărului arun­cat cândva căpăta din nou forță. În august 1950, o ne­no­ro­cire se lega iarăși de numele insulei. Vasul "Mon­chi?a”, care naviga în direcția San Simon, la bor­dul căruia se aflau 43 de ofițeri de elită din armata fran­chistă, nu și-a mai atins niciodată destinația. Din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a cu­renților puternici, nava s-a scufundat și toți pasagerii au pierit. De parcă spiritele deținuților din "lagărul mor­ții” s-ar fi răzbunat pe călăii lor. Acestea au fost însă ultimele su­flete pe care blestemata insulă le înghi­țea. Printr-un or­din, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ră­mânea din nou abandonat, din nou pustiu.