T. O. BOBE - "Cred că am găsit în literatură zona mea de confort și de joc”

Dia Radu
Poet, prozator și autor de scenarii de film, T. O. Bobe face parte dintre acei scriitori care trăiesc discret, dar lasă urme. Volumul său de debut, "Bucla”, a primit Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu” și a fost tradus, cinci ani mai târziu, în limba germană. Anul trecut, editura "Humanitas” i-a publicat cea de-a cincea carte, "Contorsionista”. Un volum de proză scurtă, fermecător și desăvârșit stilistic, pe a cărui copertă autorul se recomandă, cu umor, "autor de compuneri, compozitor”

Bunicul și poveștile

- Primul tău roman, publicat în urmă cu opt ani, se numește "Cum mi-am petrecut vacanța de vară”. E o oglindă a propriei tale copilării sau doar o fan­tezie de autor?

- Atunci când scrii, n-ai cum să nu amesteci în ficțiune și unele lucruri cu care ești familiar, care sunt un fel de insule de la care începi să construiești con­tinentul cărții. Dar copilăria mea e mai mult decât ce-am scris în carte. Dacă aș închide acum ochii ca să-mi amintesc, știu că primele lucruri pe care le-aș vedea ar fi un cais în curte, un cățel, un leagăn, soba de teracotă de care mă lipeam iarna, un difuzor la care ascultam "Bună seara, copii” sau masa săsească de nuc pe care o cumpărase bunicul după război, de la niște sași deportați din Dobro­gea. Pe la 7-8 ani, mă ascundeam mereu sub ea, nu știu de ce. Poate căutam inconștient un loc protejat, așa cum caută mereu copiii atunci când își fac corturi din pături.

- Îți mai amintești când s-a născut în tine nevoia de a spune povești?

- Nu s-a născut într-un moment anume, ci treptat, poate că din po­veștile pe care mi le citea mama sau cele pe care mi le inventa bunicul, mai târziu. El îmi spunea un fel de autoficțiuni. Pornea de la întâmplări reale, pe care le înflorea la nesfârșit. Erau două tipuri de povești, așa le împărțisem: povești din război și po­vești de la sat. Tataia, cum îi spu­neam, povestea absolut fabulos și făcea mereu poante. Era un om foar­te liber, ne­învățat să stea sub papuc. Nu știu dacă îl moștenesc sau nu în pri­vința povestitului, dar cu regulile nu m-am împăcat bine niciodată. Tot ce-am învățat a fost din plăcere și tot ce-am citit a fost din curio­zitate, nu pentru că mi-ar fi plăcut să învăț. Cred că am găsit în lite­ratură zona mea de confort și de joc. Iar scrisul așa s-a născut, și așa a și rămas, ca un fel de expresie a libertății.

- Când ai scris prima oară?

- Ei, prima oară am scris pe la 12 ani. M-am îndră­gostit de o colegă și-i trimiteam ascunse în pix bilețele pe care scriam versuri. N-am avut succes cu ele, am avut însă cu cele pe care le-am scris pentru un coleg care se îndrăgostise, și el. Chiar mi se urcase la cap în­tr-un fel. Mergeam pe stradă și improvizam din mers, iar colegul meu venea în urmă gâfâind, chinuindu-se să noteze cât mai rapid pe-o hârtie așezată pe geanta de școală. Pe urmă, prin clasa a șaptea spre a opta, am vrut să scriu un roman. Am cum­părat un top de hârtie, am numerotat toate colile de la 1 la 100 și după aia n-am mai scris nimic. Nu știam ce. (râde)

- De fapt, adevăratul tău debut s-a petrecut mai târziu, pe când erai student la facultatea de Litere.

- Da, am debutat în revista Contrapunct, când eram student în anul doi. Am ajuns la Litere, pentru că literatura era singurul lucru care-mi plăcea și la care mă pricepeam. La 14 ani, am dat examen la Liceul Militar de marină, dar am picat (la matematică luasem 2.05 (râde)), și am intrat la un liceu industrial. Acolo am avut bafta să-l am profesor de română pe scriitorul Eugen Lumezianu. El m-a trimis la olimpiada de literatură și tot el m-a sfătuit să dau treapta a doua la secția de filologie de la alt liceu. Dar drumul spre facultate a fost destul de lung. Am picat trei ani la rând admiterea, deși citisem autorii, citisem critică și o groază de istorie literară, eram tobă de carte. În pe­rioada asta, din disperare și plicti­seală, mă angajasem magazi­ner în portul Constanța. Biroul nostru era o baracă înconjurată din trei părți de apă, plină de găuri prin care bătea vântul îngrozitor. Lucram în trei schimburi, și iarna trebuia să um­blăm prin port, să căutăm resturi de lemne ca să avem pentru foc. Abia când am dat a patra oară admiterea m-am gân­dit să citesc și manualele de română. Am înțeles atunci cum corectează pro­fesorii și am intrat.

- Faci parte dintr-o generație care s-a afirmat în cadrul Cena­clului de la Facultatea de Litere, condus de Mircea Cărtărescu. Pre­zența lui te-a marcat?

- Eu am avut o studenție fru­moa­să, care ar fi putut să fie și mai fru­moasă, dacă aș fi fost mai socia­bil. Nu­mai că în anul întâi, aproape că n-am ieșit din casă. Mă bucuram că pot să învăț și să citesc, în sfârșit, după trei ani pierduți. În anul II, mă găseai aproape tot timpul în biblio­teca din facultate, la cinematecă și la tea­tru. Pe la cursuri, recunosc, am ajuns în anul ăla mai rar. În anul III, s-a înființat un fel de cenaclu între noi, studenții. Scriam pe teme pe care tot noi ni le dădeam și ne antre­nam singuri. Acolo i-am cu­nos­cut pe Răzvan Rădulescu, Sorin Gher­guț, Cezar Paul-Bădescu și Svet­la­na Cârstean. Tot acolo l-am cunos­cut și pe Cristian Popescu, unul din cei mai minunați poeți și un om de o bunătate și generozitate rar întâlnite. Când s-a înfiin­țat cenaclul coordonat de Mircea Cărtărescu, eram pe la începutul anului IV, iar miezul lui am fost tot noi, cei din gruparea anterioară. Dar e greu de pus degetul și de arătat exact ce am învățat atunci. Însă e perioada în care am scris cel mai mult. Era o atmosferă de emula­ție, in­trai într-o competiție bună cu ceilalți, scriai pen­tru prie­teni și voiai să-i impresionezi. Eram foarte apro­piați unii de alții și ne și distram foarte bine. Iar lui Mircea Cărtărescu o să-i rămân dator mereu, pentru că în perioada în care începuse să scrie "Orbitor” își rupea în fiecare săptămână câteva ore ca să stea la cenaclu cu noi, bobocii. A fost una dintre cele mai frumoase peri­oade din viața mea, care ar fi fost cu totul altfel sau n-ar fi fost deloc fără el.

"Toată lumea are nevoie de dragoste”

- Se spune despre scriitori că, pe cât de fascinanți sunt prin ceea ce scriu, pe atât de plictisitori și greu de suportat sunt pentru ceilalți, cei de acasă. Așa să fie?

- Da, cred că da. Nu știu cum sunt alții, dar eu sunt ciclotimic. Am și perioade în care sunt calm, dar de cele mai multe ori sunt foarte greu de suportat. Zilele mele sunt foarte previzibile, foarte plictisitoare și arată la fel. Greul cade pe Vali, soția mea. Suntem împreună de la sfârșitul lui 1999 și n-aș ști să spun prin ce secret am rezistat împreună, pentru că eu sunt un om cu toa­ne. Cred că secretul e la ea. Știe să mă evite când sunt nervos, iar eu mor de frustrare, că-mi vine să mă cert cu cineva și n-am cu cine. (râde) Știi cum se spu­ne, că în spatele bărbaților puternici se sacrifică o fe­meie. Dar asta se aplică și când bărbații nu sunt puter­nici, pentru că eu nu sunt. Vali chiar se sacrifică în multe feluri pentru mine. Am chinuit-o mult cu manu­scrisele mele și am mare încredere în ea. Mă trage mereu de mânecă, atunci când am tendința să-mi com­plic mult prea mult scrisul, dar dialogul cu ea funcțio­nează și ca un fel de recompensă. E feedback-ul de care am nevoie și care mă ajută să nu abandonez pe parcursul anilor în care scriu la o carte.

- Au scriitorii nevoie de mai multă stabilitate afectivă?

- Cred că toată lumea are nevoie de dragoste. Ai nevoie să știi că existența ta contează pentru cei din jur, că însemni ceva pentru ei. Dar asta e valabil pentru toți oamenii, nu doar pentru scriitori. Altfel, nu prea cred în teoria care spune că scrii mai bine când te în­drăgostești. Când te îndrăgostești, îți trăiești dragostea, nu-ți mai arde de scris. Ieșirea din rutină se poate în­tâmpla și prin altfel de șocuri, negative, pe care nu ți le dorești. De exemplu, "Bucla” am scris-o la câteva luni după ce a murit mama. În momentele de durere extremă, obiectele din jur capătă alt contur, vezi mai bine, miroși mai bine, auzi mai bine. Aproape că știi ce o să se întâmple, poți să prevezi întâmplările pe peri­oade scurte. E starea animalului în pericol. La mine literatura apare și dintr-o astfel de stare de criză. Îi admir, fără să-i înțeleg, pe scriitorii profesioniști care sunt capabili să se așeze în fiecare zi, opt ore, la masa de scris. Eu nu funcționez așa.

- Poți scrie oriunde sau ai nevoie de singurătate?

- Trebuie să fiu singur. Numai gândul că e cineva în casă mă blochează. Pentru mine, actul scrisului a rămas cumva o chestie rușinoasă, ceva care nu poate fi făcut decât atunci când ești singur. Tot din nevoia de a mă ascunde mi-am luat și pseudonim. Nu voiam să mă ia la ochi la examene profesorii din facultate, și de-aia mi-am spus Bobe, care e numele bunicului meu. Buni­cul cu poveștile, căruia îi părea foarte rău că n-a avut băieți care să-i ducă numele mai departe. Gestul meu a fost și o formă de reverență față de el.

- Și scrii ușor, sau ai tabieturi și ciudățenii?

- Am scris de fiecare dată altfel. Dacă mi-a reușit o rețetă la o carte, la următoarea a trebuit să găsesc alt­ceva. Dacă nu simt de fiecare dată că atunci inven­tez scrisul de la zero, nu pot scrie un rând. Câteodată, mă gândesc atât de mult la o carte, încât n-o mai scriu de­loc, pentru că mă plictisesc, știu prea multe despre ea. Și asta se aplică nu numai la formula literară, ci și la actul fizic al scrisului. "Bucla”, volumul meu de poe­me, am scris-o doar cu stiloul, pe foi A4, "Cum mi-am petrecut vacanța de vară” e scrisă pe laptop, "Darul lui Moș Crăciun”, la un computer mare și vechi, iar la "Contorsionista” am scris cu pi­xul pe caiete dictando cu spirală, numai pe partea dreaptă a caietului.

- Vorbești de scris ca de o caznă.

- Scrisul e o îndeletnicire extrem de ingrată, n-are nimic romantic în el. E doar iluzia că nu faci umbră pământului degeaba, altfel e o muncă la fel ca oricare alta. La mine e o caznă și pentru că sunt un tip încor­dat, pentru mine scrisul e un fel de obligație pe care mi-am impus-o. Nu-mi pla­ce nici măcar ges­tul fizic al scrisului. Ce-mi place cu adevărat e să fa­bu­lez și să stau cu ochii pe pereți. Bucuria scri­su­lui, când vine, e rară, și e atunci când iese ceva la care nu mă așteptam, când reușesc să mă uit pe mine în timp ce scriu. Din păcate, sunt destul de lu­cid și de critic, sunt foarte des conștient în timp ce lucrez. Îmi trebuie timp să mă las prins de transă, iar dacă o forțez, nu iese ni­mic.

- Unii scriitori își a­morțesc simțurile, își am­pli­fică imaginația cu mu­zică, băutură sau al­tele.

- N-am putut nicio­dată să scriu cu alcool și nici măcar a doua zi după ce am băut un pahar de vin. Am perioade în care nu beau deloc, luni de zile, alt­fel nu pot să func­ționez. Trebuie să fiu cu­rat și treaz, ca să pot găsi echilibrul just între scrisul de mâna dreaptă și scrisul de mâna stângă. Cel de mâna dreap­tă e scrisul conști­ent, de care ai nevoie ca să duci lucrurile acolo unde ți-ai propus, ca să-ți iasă arhitectura cărții, iar scrisul de mâna stângă e scrisul liber, care dă consistența, savoarea și nebunia textu­lui, care îi conferă elementul spectaculos, îl face să te ia prin surprindere. Transa mea e de altă natură, nu alcoolică. Trebuie să mă plimb o vreme înainte, să mă golesc de gânduri, să fiu cât mai zen.

"Internetul face creierul terci”

- Ești extrem de prezent în mediul virtual. Co­mentezi pe face­book aproape toa­te evenimentele po­litice și sociale. Crezi că e de da­to­ria scriitorului să ia atitudine? Nu-l fură asta de la scris?

- Ba da. Sin­gura mea metodă de protecție e să fug la Constanța, în casa rămasă de la mama, unde nu am conexiune de internet. Din păca­te, lumea virtuală for­ma­tează altfel creierul. Nu mai pot să mă concen­trez pe perioade lungi de timp, pe texte mai dificile, îmi pierd răbdarea, mi se fragmentează atenția. Internetul seamănă mult cu butonatul din tele­comandă la tele­vi­zor: face creierul terci. Dar nu mă pot abține, e slăbi­ciunea mea. Iar co­mentariile pe face­book nu țin de vreun exces de patriotism, ci de felul în care sunt con­struit, de nevoia de a reacționa la ce mi se pare nedrept sau aberant în viața politică sau în viața publică în general. Altfel, n-am simțit nevoia să public astfel de articole nicăieri. Dar, ca să revin la scris, pentru el am nevoie de două lucruri: să o rup cu internetul și să fac mișcare. Forma fizică e absolut necesară pentru un scri­itor. Primul roman l-am scris în Germania, în tim­pul unei burse, când stăteam lângă o pădure, într-un cas­tel. În fiecare seară, făceam câte o plimbare de 8-9 km, care mă oxigena și mă pregătea pentru scrisul de a doua zi.

- Te schimbă scrisul făcut pe perioade îndelun­gate? Modifică ceva la chi­mia ta interioară?

- Mi-ar plăcea să cred că m-a făcut mai bun. (Râ­de) Dar nu m-a făcut nici mai bun, nici mai deștept. M-a schimbat în sensul că m-a îmbolnăvit. După "Cum mi-am petrecut va­can­ța de vară”, m-am tre­zit cu o gas­trită, acum, du­pă "Con­tor­sionista”, m-am ales cu o spon­diloză cervi­cală.

- Poți trăi numai din scris?

- Încerc să-mi găsesc un echilibru. Nu l-am găsit încă, dar dacă l-aș găsi, n-aș mai scrie. (râde) Ca să răspund serios, în 2005 a fost ultima dată când am avut un job, timp de vreo șase luni, într-o agenție de publicitate. Dar după ce stai opt ore în altă parte, e imposibil să-ți mai aduni mințile ca să scrii. În ulti­mii ani am avut bafta, dacă de baftă se poate vorbi când e vorba de asta, să vând o ca­să moș­te­nită de la tatăl meu. Numai că moștenirile se termină și ele. Iar eu am avut și nebunia să pariez totul pe o singură carte. Am știut că trebuie să-i dedic timp ca să iasă bine și am făcut-o.

Extemporal

- Cu ce merge cel mai bine o cafea tare?

- Un pahar de apă.

- Încotro ai zbura cu primul avion?

- M-aș întoarce la Ber­lin, primul oraș european pe care l-am vizitat.

- Un roman de dra­gos­te care ți-a plăcut foar­te mult?

- "Lolita”, de Vladi­mir Nabokov.

- O imagine a liber­tății.

- Trezitul în zori, îna­inte de răsărit, ieșitul în bal­­con, priveliștea unor câmpuri de la etajul șapte.

- Trei lucruri de pe biroul tău?

- E auster. Caiet, pix, laptop și câteodată pisica. Sunt obsedat de ordine. (râde)

- Gesturi care te li­niștesc.

- Să-mi frec fața sau să-mi trec mâna prin păr. Să ies la o ți­gară.

***

Nea Gică

Prezentare generală
Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru șaizeci și doi și cincizeci și opt de kilo­grame. La el s-au tuns cele mai rapide extreme și cele mai efi­cace vârfuri. La el s-au bărbierit cei mai grași tenori. În frizeria lui s-au jucat cele mai lungi partide de șah. (Una, începută acum optzeci și trei de ani, pe vremea primului Gică, a fost lăsată moștenire și continuă din tată în fiu.)
Nea Gică e cel mai rapid frizer din lume. El de­ține recordul mondial de viteză la tuns plastic și este triplu campion olimpic la masaj pe ceafă. Dar specialitatea lui e bărbieritul. Rade orice bar­bă dintr-o singură mișcare prelungă, învăluită în acolade, așa cum nu­mai marii artiști sunt în stare să deseneze un portret. Asta e un fel de sem­nătură a lui, pe care o ține la ve­dere, tradusă într-un grafic înrămat.

Relatare despre productivitatea muncii
Nea Gică are șase oglinzi de perete, șase chiu­vete, șase scaune de frizer și nici un angajat. Sa­lonul lui e mereu plin și scaunele sunt ocupate. Nea Gică trece pe la fiecare și face, contra cro­nometru, câte-o mu­tare. Așa tunde și bărbierește: de dimineața până sea­ra dă simultane și câștigă fiecare partidă. A studiat toate deschiderile po­sibile de foarfecă, a învățat să controleze crește­tul, locul cel mai expus la vârteje, iar la final, când tabla rămâne aproape goală, reușește să aranjeze piesele astfel încât orice client să plece mulțumit, învins, dar cu fruntea sus.

Cel mai bun prieten al omului
Nea Gică e cel mai bun prieten al omului. I se îmbolnăvește omului nevasta? Vine nea Gică și omul găsește o mânecă albă pe care să plângă. Are un copil? Înainte să-l scoată din spital, se tun­de frumos, cu cărare pe stânga. E chemat într-o audiență importantă? Nea Gică îl rade la sânge, cum numai el știe. Vrea omul să meargă la o nuntă sau la un Revelion? Își face mai întâi un masaj la nea Gică, să circule sângele bine și să nu dea în apoplexie. Trebuie să plece omul în dele­gație sau să aștepte pe cineva la aeroport? Nea Gică îi ondulează părul cu foenul, îi dă volum și strălucire. Citește omul discursul de recepție la Academie? Neapărat nea Gică îi potrivește per­ciunii și îi taie părul din nas. Și din urechi. Și îi rade firele rebele de pe ceafă. Nea Gică e cel mai bun prieten al omului. De când e mic, omul se în­vață să vină la el, la fiecare început de trimestru. Și nea Gică îl pregătește, așa cum poate, pentru viață: îl spală pe cap, îl piaptănă, îl dă cu pomezi, și omul pleacă liniștit, cu încredere în sine, cu un sentiment de recunoștință față de nea Gică, cel mai bun și mai bun prieten al omului.

De ce nu putrezește părul
Pentru că se cuvine să lase omul în urma lui ceva, un lucru atât de sincer încât să nu fie câtuși de puțin muncit, care vine din lăuntrul lui și se zbârlește la orice adiere de frică sau de iubire.
Și pentru că ostroavele seboreice din care se hrănește nu sunt altceva decât bule de singu­ră­tate, ridicându-se tremurat din sufletul fotbalis­tu­lui sau al tenorului.
Pentru că, după moartea lui nea Gică, părul mai crește puțin, dovedindu-și astfel indepen­den­ța, arătând că viața lui paralelă e puțin de­calată, la fel ca sunetul unei transmisiuni prin satelit.

(Din volumul "Bucla”)