PUTEREA RUGĂCIUNII

Cititor Formula AS
Spovedania

Am 57 de ani și, pentru a înțelege miracolul care s-a produs cu mine, trebuie să vă destăinui o parte din via­ța mea. Am fost crescută într-o familie foarte iubi­toare, în care am învățat să primesc, dar și să dăruiesc mul­tă iubire. Până la 22 de ani, am fost cel mai fericit copil din lume, singurul lucru rău fiind faptul că tatăl meu, ofițer de carieră, nu era un om credincios și își ți­nea familia departe de Dumnezeu. În adolescență am fost o atee convinsă, nepierzând vreo ocazie de a-mi bate joc de cei care credeau, lucru pentru care astăzi mă căiesc profund. De altfel, la 22 de ani, au început neca­zurile: m-am căsătorit cu cel mai nepotrivit bărbat; la 23 de ani, am născut un copil handicapat care, cu toată în­grijirea și dragostea ce i le-am dat, a murit la 13 ani (nu a vorbit și nu a mers niciodată). Menționez că nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru el niciodată. La 26 de ani am divorțat, iar la 28 de ani am încercat din nou o viață în doi (în concubinaj), care în timp s-a dovedit mai rea ca prima. Am suportat numeroase bătăi, beții și umilințe până la 31 de ani, când ne-am despărțit. La 33 de ani, m-am recăsătorit cu "omul lui Dumnezeu”, un fost co­leg de liceu, de facultate și de serviciu. Prin el, viața mea s-a întors spre credință și rugăciune și, încet-încet, din vajnica atee care am fost, am devenit o prac­ticantă ortodoxă. Multă răbdare a avut Dumnezeu cu mine și cred că mă iubește, dacă în cele din urmă m-a ajutat, înfăptuind cu mine o minune.
În anul 1992, mi-am descoperit un nodul la sân, dar nu­mai în 1994 m-am decis să mă duc la oncolog. Medi­cul a hotărât operarea acestei tumori "cât o portocală, 60% malign și 40% benign”, după opinia lui, dar eu "am fost condusă de Dumnezeu” pe calea tratamentelor neconvenționale, pe care le-am urmat fără să am dureri, fără să întrerup serviciul, până în toamna anului 1998, când am început să mă simt foar­te rău. M-am adresat din nou medicului, care mi-a pus diagnosticul de "can­cer mamar cu metastaze pulmonare și osoase”. Starea mea se înrăutățea vizibil, mă deplasam foarte greu și tu­șeam foarte tare. Într-o săptămână-două, am rămas imobilizată la pat, înțepenită de la brâu în jos, cu toate neplăcerile care decurgeau: sondă urinară, nepu­tința de a mă întoarce de pe o parte pe alta etc. Nu pot să nu vă scriu despre dragostea și devotamen­tul soțului meu, care efectiv a avut și are grijă de mine, la fel ca și cumnata mea, Suzi.
Am refuzat orice tratament și spitalizare, deoarece eram conștientă că mă îndreptam spre moarte și mă rugam neîncetat lui Dum­nezeu să-mi ușureze suferințele cât mai repe­de și, mai ales, să-l întărească pe soțul meu, a cărui disperare se citea pe fața lui atât de iu­bitoare. Din cauza plămânilor, aveam de trei-patru ori pe zi accese de tuse, care mă fă­ceau să mă sufoc, durând 5-10 minute. Sim­țindu-mi sfârșitul, am chemat preotul ca să mă spovedesc. Eram în postul Paștelui anu­lui 1999. Slujba celebrată de el m-a impresionat atât de puternic, încât am plâns tot timpul, mărturisindu-mi păcatele, cu căință profundă. Nu sunt în stare să redau prin cuvinte emoțiile și trăirile care m-au invadat în tim­pul rostirii acelor rugăciuni, dar le-am simțit pe deplin puterea. Și miracolul s-a produs: câteva zile mai târziu, accesele de tuse s-au rărit, iar meta­sta­zele osoase au cedat. Am început să-mi mișc degetele de la picioare și, încet-încet, mi-am căpătat libertatea de a mă mișca des­tul de lejer în pat. E adevărat că totul merge destul de greu, dar sunt în viață, iar astăzi, când vă scriu, izbutesc să mă așez în scaunul cu rotile și, cu ajutor, să mă duc la baie. După constatările medicului, cancerul mamar a intrat în remisie, fapt care l-a mirat, determinându-l să afirme: "Îmi pare rău că nu am făcut fotografii”. Ce va urma? Numai Dumnezeu știe, facă-se voia Sa! În ceea ce mă privește, nu voi înceta să mă rog și să-I mulțu­mesc zilnic pentru tot ce face pentru mine și soțul meu, să pun înaintea Lui toate dorințele și ne­voile mele.
LENUȚA-DELIA ONIȚĂ - Arad

Făptura de lumină

"Cred că până în decembrie îl mai aveți!” Era pe 13 martie 1998, când am fost externat de la Spitalul "Fun­deni”, unde am stat zece zile pentru investigații și trata­ment. Rostite de medic, aceste cuvinte au mobilizat în­treaga familie pentru o evoluție mai rapidă a bolii. Diag­­nosticul sunase necruțător: ciroză hepatică, cu varice esofagiene și ascită. Cu mult profesionalism și chiar cu afecțiune, personalul medical al spitalului s-a străduit să mă trateze cu ce se putea mai eficient, dar ascita nu se reducea și a fost nevoie de eliminarea unei mari cantități de lichid, pe cale fizică, în urma căreia s-a produs un dezechilibru fiziologic grav. După 14 martie, data sosirii mele acasă, nu am reușit să mă ridic din pat timp de 33 de zile. Practic, eram un cadavru cu un pântec enorm.
Nu-mi amintesc bine data, dar știu că afară se însera, când o umbră neagră, cu un vag contur omenesc, a venit către mine. Imediat a fost îndepărtată de o lumină albă, puternică, în care, deși nu vedeam pe nimeni, simțeam că se află o "prezență”. M-a luat de mână și mi-a spus: "Vino!”. M-am ridicat din pat și am pornit, condus de acea strălucire, pe un coridor luminos. Inex­plicabilă sta­rea mea de extaz când pă­șeam de-a lungul lui! Ne-am oprit în fața unei intrări, un soi de poartă de trecere spre ceva, poate spre "dincolo”. Ținându-mă mai departe de mână, călăuza mea lumi­noa­să mi-a spus aceste cuvinte, care și astăzi au o influență benefică asupra mea: "Nu acum, du-te, e prea devreme!”.
Am deschis ochii și mă aflam pe patul din dormitorul meu. Și astăzi, când sunt să­nătos, cred că acea făptură plină de strălu­cire a fost îngerul meu păzitor, iar ceea ce mi s-a întâmplat a fost o moarte clinică. Cât a durat? Nu știu. Cert este că după aceea am izbutit să mă ridic din pat fără prea mare efort, du­cându-mă spre dormitorul so­ției mele, pe care am gă­sit-o îngenun­chea­tă, ru­gându-se și plângând. Relatân­du-i întâmpla­rea prin care trecusem, am li­niștit-o, pro­mi­țându-i ca voi începe un tratament adec­vat bolii mele. M-am ținut de cuvânt. Deși prie­teni de-ai mei, medici cu mare experiență, m-au sfătuit să pornesc un trata­ment cu albu­mină umană, eu nu am fost de acord, sim­țind că ceva din mine se împotrivește. Aștep­tam proba­bil din nou un semn. Și el a venit. Într-o zi, fiul meu a aflat din revista "Formula AS” despre trata­mentul cu "Ceaiurile Cozac”. Fără nici o ezitare, m-am decis pen­tru ele, fiind convins că mă voi însănătoși. (Socotesc acest lucru un semn de la Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Dumnezeu ajută prin oameni.)
Adaug la relatarea mea mărturia că sunt crescut și educat în credința creștină romano-catolică, practicant perseverent și conștient al ei, iar pentru mine rugăciu­nea reprezintă un dialog - dacă îi pot spune așa - per­ma­nent cu Dumnezeu, în care îmi găsesc liniștea zilelor, alinarea și credința fermă că tot ceea ce omul cere de la Dumnezeu, cu încredere și convingere că îi este nece­sar, va primi. Un exemplu concret sunt chiar eu. Anul trecut, în aprilie, când mi-am făcut o ecografie la un mare radiolog, dr. Lucian Grecu, distinsul medic m-a întrebat uluit: "Nu înțeleg ce se întâmplă, ce ai făcut, omule, cu ce te-ai tratat? Am văzut sute de cazuri simi­lare cu-al tău și toți se află în pământ. Este o minune ce s-a întâmplat cu ficatul tău”. Aceeași întrebare mi-au pus-o și mulți dintre prietenii mei, cărora, când le-am spus că rețeta se compune din rugăciune și plante, mi-au răspuns că ei nu cred că există minuni. Să vezi și să nu crezi, ce tristețe mai mare poate exista pentru cei care au pierdut legătura cu Dumnezeu, care nu văd că fiecare zi din viața noastră e un izvor de minuni. Totul este să ai ochi și să vezi, să ai minte și să înțelegi, așa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: "Au avut ochi și n-au văzut, au avut urechi și n-au auzit”.
Vă mulțumesc că mă credeți și vă iubesc.
ȘTEFAN ACHIM - București