Sau poate că ele însele radiază această lumină păstrată din vremuri neștiute, în care aveau alt înțeles și alt rost. Sunt obiecte de lemn auriu, șlefuite de mâinile țăranilor ladini, obiecte atât de folosite în viața de zi cu zi, încât marginile lor s-au tocit, s-au îmblânzit și au devenit catifelate. Acum sunt doar exponate într-un muzeu, ca niște mici animale nemișcate într-o grădină zoologică ciudată. În vitrina asta, o furcă de ținut în brâu și de tors lâna. Dincolo, un fus. În partea cealaltă, o roată de scos fuioarele, ba chiar și un pop al casei, de pus în zid, pentru a ține la distanță duhurile necurate. Dar cel mai mare perete al expoziției este acoperit cu instrumente păstorești: de la găleți de lemn și untar, la perii de țesălat oile și foarfece de tuns, de la putini de ținut brânza, la banalul fund de lemn, cu buză pentru zer. Există chiar și un manechin îmbrăcat ca un păstor, sprijinit în bota sa... Stau uimit în fața vitrinelor pline de obiecte vechi. E pentru prima oară când întâlnesc tradițiile ladinilor, frații noștri mai mici, cum i-a numit Iorga, atunci când i-a descoperit, în urmă cu aproape o sută de ani. Ceea ce mă uimește în primul rând este asemănarea acestor obiecte cu cele din satele românești, aflate la mai bine de două mii de kilometri! Nu doar obiectele în sine sunt identice, dar până și felul în care sunt decorate. Aceeași lucrătură minuțioasă și delicată pe toate uneltele. Aceeași dragoste de frumos, pusă pe lucruri banale. Încrustări și desene extravagante prin simplitatea lor. Un joc de plin și gol, de linie rotundă și dreaptă, de soare și lună, de lumină și umbră! Bote sculptate exact cum văzusem în Apuseni și sori parcă acum coborâți de pe porțile maramureșene! Pecetare sculptate cu modele pe care le știam atât de bine din Vrancea! Străbătusem mii de kilometri, ca să văd viața de acasă, din curțile țăranilor noștri, în inima Alpilor Dolomiți, vârâtă sub vitrine de sticlă luminate de proiectoare. O senzație stranie! Pe unul dintre pereții muzeului, fotografii gigantice explică vizitatorilor cum se trăia odinioară: cositul fânului, adunatul și clăditul căpițelor, transportul poverilor în căruțe trase de boi. Exact la fel ca la noi, ladinii arau cu plug de lemn și semănau din mână. Zeci de fotografii alb-negru înfățișează femei cu broboade legate sub bărbie, în fuste lungi cu fote. Bărbații își duc turmele de oi peste munți, într-un obicei ancestral prezent și acolo: transhumanța. Nicio diferență între ei și ciobanii de pe Retezat sau de la Jina Sibiului! Și apoi, alte fotografii și alte explicații, pentru ce înseamnă transhumanța, măsuratul laptelui, răvășitul oilor și jocul cu măști al păstorilor. Nicăieri nu se amintea că toate aceste obiceiuri sunt încă vii, undeva în lume, în niște munți îndepărtați, numiți Carpați. Nicăieri nu se făcea vreo legătură cu România. Dar în memoria mea, asemănările erau atât de izbitoare, încât concluzia nu putea fi decât una singură: întâlnirea, cândva, în istorie, a românilor cu ladinii. Am ieșit din muzeu și am pornit pe străduțele din Pozza de Fassa. M-am oprit la un mic restaurant și am comandat de mâncare ceva tradițional. Mi s-a oferit supă de orz și mămăligă cu tocană de capră. Cu privirea pierdută în auriul feliei de mămăligă, mi-am zis: "No, aici e ceva!”.
Ciobanii de la răsărit
Ca să îl întâlnesc pe cel mai important etnograf al ladinilor a trebuit să ocolesc aproape în întregime spectaculoșii Alpi Dolomiți. Am mers până la Trento, și de acolo până undeva lângă Bolzano, capitala provinciei independente Tirol. Într-un mic sat de sub munte, într-o căsuță de lemn cu verandă, aflată chiar lângă un râu limpede, l-am găsit pe Caesare Poppi. Camera de lucru - un living enorm, plin de cărți și măști adunate din toată lumea. "Păstorii au venit de undeva din est. Nu știm exact de unde. Posibil să fi fost de undeva din sudul Dunării, din Balcani sau chiar din Carpați. Când au venit, nimeni nu poate spune cu exactitate, poate la începutul Europei, poate la începutul lumii. Există însă o coincidență stranie: pe de o parte, este o legendă care circulă în toți munții ăștia și prin toate văile ladine. Se spune că demult-demult, de pe vârfurile munților, ar fi coborât la cei din vale o creatură ciudată, omul selvatic. La început, el înfricoșa oamenii și ei se fereau de el. Până într-o zi, când acesta a venit între ei, îmbrăcat în haine făcute din scoarță de copac, și le-a dăruit o bucată de brânză. Cea mai albă și cea mai gustoasă pe care o văzuseră ei până atunci. Așa s-au împrietenit oamenii de aici cu omul selvatic. Cel mai probabil, acea creatură era un cioban care arăta neobișnuit. Însă coincidența face că actualul carnaval cu măști tradiționale a fost moștenit de la acești oameni selvatici. Și pe atunci nu era un carnaval, ci era un dans ritualic, de foarte mare însemnătate, din moment ce s-a păstrat până în zilele noastre. Eu am fost odată în România. Așa am aflat de dansul cu măști de la Nereju, din Vrancea. Dorința mea cea mai mare este să ajung acolo și să văd acel dans al măștilor. Cred că are foarte mare legătură cu dansurile ritualice ale ciobanilor de aici, asta ar explica multe și ar arăta o legătură spirituală extraordinară”, spune Caesare Poppi. Teoria sa este simplă și logică: păstorii veniți peste munți cu oile au adus cu ei și obiceiurile de acasă, fiind niște veritabili mesageri spirituali. Ei au dus peste munți practici de viață imediată, dar și tradiții, cântece și dansuri.
Când au venit ei în această parte a Alpilor nu se poate spune. Cele mai vechi documente vorbesc despre anul 643 (Codex Rotari), când prin lege, păstorii erau protejați și oricine le făcea vreun rău sau nu îi lăsa să treacă cu turmele era aspru pedepsit.
Caesare Poppi îmi vorbește cu multă dragoste despre păstorii Dolomiților, plimbându-se prin camera sa de lucru uriașă, printre măștile stranii. Într-un colț, recunosc o capră românească de lemn, cu panglici multicolore. "Sunt multe asemănări cu ceea ce există în România. Ca cercetător, nu pot spune că sursa este asta sau asta, trebuie să am dovezi solide. Pot să spun însă că toată zona ladinilor și chiar și a friulilor și romanșilor din Elveția a avut mare tradiție pastorală. Că transhumanța se ține și acum și traseele sunt aceleași de sute de ani. Cele mai importante merg spre Veneția și Coasta Dalmației, acolo unde a existat o republică a morlacilor, adică a vlahilor. Există trasee și prin nord. În ce privește tradițiile, avem și noi iele (Vivana sau Bregostone), avem dansuri cu măști și avem focurile aprinse noaptea, pe dealuri. Și în dansurile vechi ale ciobanilor noștri se folosea pelinul, ca plantă magică, ce poate să facă legătura între lumea viilor și cea a morților. Din punctul ăsta de vedere, Călușul românesc este un dans foarte interesant, prezent într-o formă modificată și la noi”, spune Poppi și mă întreabă apoi multe lucruri despre miturile noastre, despre doine, despre cuvintele vechi și despre măști. Și lui i se pare că există ciudat de multe coincidențe cu tradițiile ladinilor. Însă privește totul detașat, ca un chirurg în fața unui corp aflat pe masa de operații. Știința nu poate lua ca argument tresăltarea inimii...
Neamul celor ce trăiesc în munți
La Val Badia, la Cortina d'Ampezzo sau la Vigo di Fassa, în extraordinarele muzee ladine, te afli într-o lume magică, recreeată prin imagini, obiecte și povești. Imediat ce ai ieșit pe străzi, te trezești însă în secolul XXI. Toate satele adunate în căușul văilor sunt astăzi stațiuni turistice, mai mult sau mai puțin luxoase. Dacă în Cortina te plimbi pe străzi cu vitrine aurite, pe care scrie "Gucci” sau "Versace”, acolo unde altădată, probabil, își vindeau țăranii brânza și legumele, în așezările de pe Val Badia sau Val Senales, clădirile noi cu fațade pictate și balcoane pline de flori au înlocuit vechile case de lemn de odinioară. Foarte puțini locuitori din această zonă mai trăiesc din agricultură, majoritatea au învățat să facă turism de înaltă clasă. Directorul institutului Mikura de Ru, din Saint Martin, îmi spunea că tradiția și agricultura s-au terminat odată cu asfaltarea drumului până în vârful muntelui, în urmă cu 15 ani. Abia acum, când identitatea locului este exilată în muzee, oamenii au înțeles valoarea traiului arhaic și încep să se întoarcă la ceea ce erau odată aceste văi. Singura moștenire pe care ladinii s-au încăpățânat să o păstreze neclintit este păstoritul. Încă au turme de sute de oi și fac cea mai bună brânză din Italia. În afara șoselelor principale, prin cleanțuri și văioage, mai sunt oameni care trăiesc ca altădată, încă mai poți găsi case din lemn, în curtea cărora juri că ești în România. Ceva autentic pentru turiști, simplu și curat, chiar dacă imperfect. Doar în asemenea locuri îți poți da seama cât s-a schimbat Europa în ultima sută de ani, cât a pierdut din identitatea ei, de dragul banilor și al turismului de masă. Privind cerul către România, nu ai cum să nu te bucuri că acasă sunt toate încă vii, că țăranii încă mai fluieră câte o doină, întorcându-se în amurg de la coasă, că toamna satele miros a grajd și a foc de ierburi uscate sau că tălăngile mai vestesc asfințitul soarelui. Și prin cotloanele Dolomiților mai poți găsi astfel de urme ale trecutului, mai poți vedea tresăltând inima bătrânului continent bătând, probabil, în ultimii ani ai vieții, înainte de a se moderniza. Dar ținutul ladinilor face o excepție față de restul Italiei. Și asta, datorită locuitorilor lui, oameni de munte conservatori și încăpățânați, așa cum sunt și friulii, sau romanșii, frații lor din Alpii învecinați, cu care au în comun originea latină și limba reto-romană. Ultim bastion în calea modernității, acum vor cu orice preț să își păstreze tradiția și identitatea. De ce mă simt oare, aici, atât de printre ai mei? Să fie de vină fizionomiile complet diferite de cele ale italienilor sau austriecilor? Preocuparea lor pentru păstorit? În căutarea unui răspuns, am ajuns până la Bressanone, în nordul ținutului ladin. Aici este una dintre universitățile importante ale regiunii și l-am întâlnit pe unul dintre lingviștii cei mai de renume: Paul Videsott. El mi-a dat o posibilă explicație. "Există o teorie a elvețianului Johannes Hubschmid. El a studiat mai bine de 20 de ani limbile minorităților din această zonă. Concluzia lui, pe care tot mai mulți cercetători o iau în serios, este că a existat, cândva, o comunitate alpină. Adică un neam ce trăia cu precădere pe înălțimile munților, din Pind și până în Țara Bascilor, și chiar mai departe, către Anglia și țările nordice. Nu știm încă dacă era un popor anume, dar era clar o populație specială. Hubschmid a descoperit că de la o anumită altitudine în sus, în toate aceste zone alpine, anumite lucruri au aceeași denumire. Această unitate lingvistică transfrontalieră ridică mari semne de întrebare și, deocamdată, nu știm să o explicăm, dar una dintre ipoteze este că aceeași populație domina înălțimile de azi ale Europei. Rămâne de văzut cât de vechi sunt aceste urme, ca să putem vorbi după aceea de vlahi, daci, sau poate de o populație existentă aici, chiar cu mult înainte de venirea indo-europenilor.”
Doru din Galați
"Bon giorno! Sono giornalisto rumeno”, zic eu, citind de pe carnețelul cu expresii în italiană.
"Hai noroc! Io sunt Doru, din Galați”, s-a înseninat omul din fața mea. Ne-am îmbrățișat ca niște vechi prieteni care s-au întâlnit, întâmplător, departe de casă. Mă bucuram, nu doar pentru că era român, ci și pentru că era prima turmă de oi adevărată pe care o vedeam în zona ladinilor. O turmă mare, pe valea cu cea mai mare tradiție în oierit, Val Fiemme. La marginea satului Ziano, am văzut turma risipită într-o vâlcea, în apropierea unui râu verde-albastru, printre stâncile de munte. Doru e ars de soare, zâmbitor și mereu urmat de cei doi câini credincioși ai săi. El este ciobanul întregului sat Ziano. Ne așezăm pe o stâncă, pe malul râului învolburat, și după ce își sprijină bota în pământ, își aprinde o țigară, îmi povestește viața lui. De zece ani vine și muncește aici ca cioban. Anul ăsta are aproape șapte sute de oi în grijă.
"E grea singurătatea, da' locurile sunt frumoase, și mă gândesc mereu la fetița mea de-acasă, are zece ani. Așa trece timpul mai ușor. Aici, în zona asta, sunt 90 la sută ciobani români. Când plec cu oile în transhumanță, numa' de români de-ai noștri dau. Toți munții ăștia sunt plini de ei. Și eu merg mult cu oile, din primăvară până acum, în toamnă. Ajung în jos, până spre Trieste și Veneția. Ne-au angajat pe noi pentru că ei nu mai știu sau nu mai vor să meargă cu turmele, însă vor să țină capre și oi, că așa e din moși-strămoși pe-aici.”
Doru îmi spune pe unde a umblat, îmi arată filmulețe pe telefonul mobil, cu crestele peste care a trecut cu oile sale, pe cele mai vechi drumuri, știute doar de câțiva ciobani. Stâncării nesfârșite, vârfuri cu apă în cascade, drumuri late doar de o palmă, pe sub coasta muntelui... Și povestea lui curgea așa cum curgea și apa râului de lângă noi, în timp ce eu urc cu gândul către izvoare, către timpurile de altădată, când aceiași munți erau stăpâniți, probabil, tot de păstori veniți dinspre Carpați.Acum, după sute de ani, vlahii s-au întors, sunt din nou aici, din nou stăpânii înălțimilor, singurii în stare să supraviețuiască muntelui, împreună cu oile lor. Doru fluieră scurt și câinii aleargă să întoarcă oile. Toate lucrurile sale sunt un sac de haine. Se roagă după datină în fiecare zi. Visează să strângă destui bani, cât să poată începe o afacere în agricultură, acasă, în România.
Se lasă înserarea și soarele coboară încet, în spatele muntelui din fața noastră. Crestele de piatră devin aurii, apoi mov, apele râului se înroșesc, iarba, încă verde, capătă o aură gălbuie. Peste întreaga vale curge mierea apusului, învăluindu-ne, făcând orice deal sau mesteacăn mai frumos, mai misterios. Doru zâmbește timid: "Nu știu ce altceva să vă mai arăt, că eu atâta am - oile și câinii și bota mea”. Fără să știe, are totul. Are mai mult decât am putut eu găsi răscolind bibliotecile, în căutarea legăturilor lingvistice dintre români și ladini. Ce rost ar avea să îi explic lui că mai întâi aici au fost etruscii, celții, traco-ilirii, care s-au amestecat cu alte neamuri, ca mai apoi, romanizați, să devină ladini. Și că e posibil ca rădăcina celor dintâi de aici să fie aceeași cu a noastră, a românilor. Cine poate vedea atât de departe, în negura timpului? Însă Doru și ciobanii ce stăpânesc astăzi munții din nordul Italiei sunt români! Asta e sigur! Nu sunt veniți de undeva din Balcani, nici din Rusia sau Albania, cu toate că și acolo există tradiția păstoritului. Sunt veniți cu toții din România. Acesta nu este un argument istoric sau lingvistic, este un fapt real, este viața în toată deplinătatea ei. Plimbându-se pe sub mestecenii în amurg, în vuietul râului amestecat cu clinchetul clopoțeilor, Doru scrie mai departe istoria, fără să știe, fără să îi pese. O istorie pentru care nu există alte argumente, decât cele pe care le poți vedea cu inima.