Sunt momente în viață când, în loc să iei o decizie, rămâi paralizat de frică, te uiți buimăcit în jur și nu mai pricepi nimic din tot ce se întâmplă. Cam asta cred că se întâmplă acum cu Rodica, cititoarea dvs. plină de neliniști și îndoieli, care v-a scris de curând despre marea suferință din viața ei. Incapabilă să facă nici cel mai mic gest de apărare, mi s-a părut că Rodica e o femeie resemnată și, ca orice om resemnat, în loc să se zbată și să găsească o soluție, preferă să stea și să aștepte un miracol - un sprijin, o mângâiere măcar, o brumă de salvare. Din păcate, Rodica stă și așteaptă chiar în mijlocul drumului. Nici nu bănuiește că, fix pe drumul pe care s-a oprit, tocmai se apropie cu mare viteză un camion grăbit, incapabil să o observe din vreme. Teama care te țintuiește în loc e ucigătoare. În loc să fugi, să cauți, să începi altceva, cum ar fi un alt drum sau o altă viață, rămâi imobil ca o statuie și apoi constați cu mirare că oamenii trec pe lângă tine fără să le pese, fără să observe că mai exiști.
De fapt, Rodica nu vrea ca cineva să o ajute (omenește, nici nu e posibil ca cineva să poată trăi în locul ei). Nu vrea nici sprijin și nici sfaturi. Rodica vrea doar să înțeleagă, să-și limpezească gândurile, să-și acorde un timp de gândire, simțind instinctiv că nu e bine să ia decizii, într-un moment de furie sau de răzbunare. Puțin naivă, puțin corcolită de soartă și nu tocmai obișnuită cu încercările ceva mai brutale ale vieții, Rodica pare să nu știe ce știe tot satul. Nu știe că mai toate căsniciile se decid în primii cinci ani de la nuntă și apoi se clatină serios, după alți 25, pe fondul unor crize de învecinare cu andropauza, cu ultimele zile mai călduțe ale vieții amoroase trăite de un bărbat. Nu știe că tentațiile sunt cu atât mai mari, cu cât te îndepărtezi de ele, așa cum nu știe că 70 la sută din relațiile extraconjugale ale unor bărbați se petrec la serviciu, în decorul pașnic și familiar al celui de-al doilea domiciliu, care este biroul și locul de muncă.
Nu e vorba neapărat de irezistibile ispite și atracții fizice. Nu e vorba de secretare focoase și subalterne tinere, inteligente și cu decolteu generos, dornice de afirmare și pline de promisiuni tăcute. În discuție se pune decorul familiar și aproape casnic, micile complicități și gesturile de afecțiune, cafeluța și cele câteva glume de dimineață, limbajul trupului, schimbul de priviri semnificative și urma de parfum pusă pe rever, anume pentru a atrage atenția și a stârni pofte nelămurite. "Iubirile de birou” se petrec de regulă fără stridențe sau alte intensități hormonale. Sunt un amestec perfid de prietenie, colegialitate și nevoie de a te confesa cuiva. Sunt mai plenare și mai mature decât "iubirile de metrou” - vâlvătăi trecătoare de paie. Iubirile de birou se maturează greu și în timp. Înaintează încet și leneș, ca buzele ce ating un vin vechi și licoros. Timpul e de partea viitorilor colegi îndrăgostiți. Timpul "iubirilor de birou” nu tocește, ci adaugă nuanțe infinite de așteptare și noi descoperiri.
Cred că asta o doare cel mai mult pe Rodica: nu că soțul ei a făcut dragoste cu altcineva; că, pofticios, a încercat gustul unor torturi și prăjituri de casă, altele decât cele făcute de ea. O doare de fapt gândul că o altă femeie putea să stea în preajma lui mai mult decât reușea ea însăși. Altă femeie putea să-l asculte, să-i zâmbească, să-i respecte tăcerile, să-i ceară sfatul, să-i ofere umărul drept sprijin la greu, îndemnându-l apoi cu tremur ușor în glas să aibă încredere că viața e frumoasă; totul va fi bine; totul e sub control. Rodica nu o să recunoască nicio clipă că, de fapt, totul s-a petrecut sub ochii ei. Că a contribuit și ea, în felul ei, la minunata poveste de iubire a soțului ei. Nu l-a împins de la spate, dar l-a încurajat. L-a lăsat în vrerea lui, prefăcându-se că nu observă cum întârzie zi de zi la birou. Cum schimbă vorba când îl întreabă ceva legat de serviciu. Cum se grăbește să deschidă televizorul, pretextând mereu că e obosit și simte nevoia să fie singur. Cum devine tot mai atent la felul în care se îmbracă și petrece tot mai mult timp în fața oglinzii. Cum sare când sună telefonul lui mobil și, nu de puține ori, își verifică speriat mesajele.
Oamenii se dau de gol, exagerează, se poartă nefiresc. Nu trebuie să ai talente ascunse ori să faci școli înalte de psihologie ca să-ți dai seama de un lucru atât de simplu - omul de lângă tine s-a schimbat. E suficient să crezi în ceea ce simți. Să-ți asculți cugetul și să mizezi puțin pe propria intuiție, fără să complici lucrurile cu presupuneri și apeluri la logică. Răspunsul e mereu în noi înșine. Stă cuminte la locul lui și așteaptă momentul propice - momentul adevărului. Problema este dacă vrei un asemenea moment. Dacă nu cumva, din teamă sau din comoditate, preferi minciuna. Preferi iluzia că totul va fi cum a mai fost și nimic nu poate schimba echilibrul casnic, câștigat cu atâta trudă.
Din câte mi-am putut da seama din scrisoarea ei, Rodica așteaptă înfrigurată un răspuns. A renunțat să-l mai caute singură și acum i se pare că nu mai înțelege nimic. I se pare că psihologia bărbatului e misterioasă și de nepătruns; e plină de tenebre și de meandre abisale. Tare mă tem că lucrurile sunt mult mai simple. Tare mă tem că Rodica a și răspuns propriei întrebări, atunci când amintea de copiii ei plecați la studii în străinătate. În termeni psihiatrici, fenomenul se numește sindromul "cuibului gol”. Sindromul părăsirii, pe care părinții rămași fără pui nu știu cum să-l depășească. În loc să-și reclădească o altfel de intimitate, cei doi se simt stingheri, inutili, bătrâni și fără viitor. În loc să-și cultive noi bucurii care îi unesc, ei se dedică unui întreg ritual distructiv, își reproșează micile defecte și neîmpliniri existențiale sau își amintesc numai lucrurile neplăcute din viața lor.
Rodica ar trebui să știe acest adevăr solomonic: când un bărbat fuge cu o altă femeie, o parte din vină o poartă și femeia părăsită. Nimeni nu e scutit de vină, nici măcar prietenii sau copiii, care ar fi trebuit să intervină într-un fel sau altul, înainte sau chiar după consumarea despărțirii. Nu mai spun nimic, nedorind să răsucesc cumva cuțitul în rană. Mă mulțumesc doar să-i spun Rodicăi că sunt de partea ei și că-i înțeleg uluiala. Înțeleg că nu îndepărtarea soțului a lovit-o, ci felul în care s-au întâmplat toate - minciunile, mișmașurile, falsa bravadă, bătaia de joc, prosteala pe față. Păstrând proporțiile, pot spune că același lucru s-a întâmplat și în familia mea. Țin minte ziua în care m-a căutat disperată cumnata mea, să-mi spună cum a descoperit că soțul ei, Emilian (fratele meu), o înșela cu o colegă de serviciu, pe care nu numai că a adus-o în mai multe rânduri acasă, dar a făcut în așa fel încât să devină prietenă de familie, să se viziteze reciproc și să-și petreacă mai toate concediile împreună.
Când am întrebat-o de ce nu a acționat din timp, de ce nu și-a dat seama că ceva nu e în regulă cu femeia aceea, cumnata a tresărit, și-a șters lacrimile, s-a gândit un timp, după care mi-a spus: "Cum să-mi dau seama? Colega lui era și mai în vârstă decât mine, și mai urâtă”. Drept dovadă, a deschis poșeta, din care a scos câteva fotografii cu "respectiva”. Când m-am uitat, am rămas năuc, incapabil să mai articulez o vorbă. Într-adevăr, cumnata avea dreptate - femeia din fotografie era de o urâțenie desăvârșită; o urâțenie greu de egalat. Dar așa urâtă și cu fața cioplită ca din topor, cum era, zâmbea lângă fratele meu atât de fericită, cum nu țin minte să fi văzut în viața mea un om mai fericit și mai plin de viață ca ea. Deși ardeam de nerăbdare să am o discuție lămuritoare cu fratele meu, am evitat să-l caut și să-l întreb ce s-a întâmplat și ce a găsit la femeia aceea. Era limpede că așa urâtă cum era, colega fratelui meu avea ceva aparte și deosebit. Avea, mai ales, puterea să fie fericită. O fericire profundă, enormă și molipsitoare. O fericire făcută parcă anume să facă fericiți și pe alții.
ALEXANDRU VLAD POPA