Un cititor al revistei noastre îmi reproșează într-o scrisoare că ignor în rubrica aceasta evenimentele editoriale din zona poeziei. Iată, îmi pun cenușă în cap și vă recomand azi o minune de carte a unui mare poet, mai puțin cunoscut la noi decât alți inovatori ai limbajului artistic din secolul XX. Singularul Henri Michaux (1899-1984) ocupă un loc esențial în arta modernă, atât prin opera literară, copleșitoare prin diversitate, cât și cu desenele și picturile sale. Dacă avangardiștii și în special suprarealiștii au mers în pluton, ca o grupare cu program, ajungând la faimă și cote mondiale, dacă sunt mult comentați și au urmași artistici până azi, Michaux, care și-a găsit drumul pe cont propriu, e oarecum nedreptățit. Asta deși și-a pus în joc întreaga ființă în lupta cu insuficiența limbajului de a exprima tensiunile lăuntrice, de a atinge limitele până la care e posibilă cunoașterea omenească. Plasat la granița dintre poezie, filosofie și mistică, demersul lui de explorare a "departelui lăuntric” e fascinant prin revelațiile la care, ghidați pas cu pas de Michaux, putem avea și noi acces, îl putem însoți în aventurile spiritului însetat de adevăr, de înțelepciune, de echilibru. Efortul de a-l urma - ce presupune imaginație, sensibilitate, respectul tainelor esențiale - e răsplătit cu vârf și îndesat printr-o încântare magică. Sigur, Michaux nu poate fi un scriitor popular, chiar și în Franța valoarea lui de patrimoniu a fost întârziată. Abia la sfârșitul secolului trecut întreaga operă - texte, desene și picturi - și-a găsit locul în trei volume din colecția Pléiade. În românește avem o bună antologie, apărută la Editura Univers în 2000, "Mișcări ale ființei interioare”, cu traducere, prefață și repere biobibliografice de Gabriela Duda. Trebuie spus că un asemenea scriitor care testează limitele limbajului, evadând din determinismul formelor consacrate cultural pentru a surprinde gândirea în mișcare - e dificil de tradus. De fapt lui Michaux nu-i era suficient limbajul verbal pentru a-și comunica traversările subiective spre adevăruri generice și, conștient că există intuiții ce nu pot fi comunicate prin cuvinte, a trecut la desen și pictură, mai directe purtătoare de sens. Onorându-și numele, Editura ART a publicat de curând, în ediție bilingvă una din cărțile de referință ale lui Michaux, "În țara Magiei”. Traducerea aparține unui valoros poet și grafician, Dan Stanciu, înrudit în spirit cu Michaux prin propriile experimente poetice și plastice, printr-un umor subversiv ultrarafinat, dar și prin reculul față de gălăgioasa afirmare de sine a artiștilor români de azi. Nici nu se putea găsi un mai potrivit tălmăcitor și, având alături originalul, soluțiile lui Dan Stanciu pentru re-crearea în românește a profilului stilistic atât de individual sunt în sine uimitoare. Îmi pare rău că n-am loc aici de exemple. E știut că, în viața reală, Michaux a fost, cel puțin până la un timp, un pasionat călător, care a străbătut lumea întâi ca matelot și apoi în expediții pe toate continentele. A scris și publicat pseudo-jurnale de călătorie, precum "Ecuador” sau "Un barbar în Asia”, în care se vede că voiajurile erau pentru el experiențe inițiatice, până la urmă dezamăgitoare. Și atunci își caută compensația în călătorii fictive, proiectate din imaginație. Unor țări inventate, locuite de popoare imaginare, le sunt consacrate volumele "Călătorie în Marea Garabanie” (1936), "În țara Magiei” (1941) și "Aici, Podemma” (1946). Ceea ce eșuase în peregrinările reale, devine unul din motivele majore ale călătoriei imaginare, în care nu e interesat de etnografie, ci de detalii morale și psihice, de căutări spirituale, de aprofundări ale dorinței de a comunica deplin stări, experiențe, transgresiuni în necunoscut, cu neliniști și suferințe. De fapt, călătoria în ireal e o căutare de sine în spațiul interior, cu descoperiri stranii și insolite. "Țara Magiei” e alcătuită din scurte tablouri ce par naturale, din imagini ale unei realități posibile, dar ceea ce le face fascinante nu e asemănarea cu lucruri știute, ci spiritul care le unește în profunzime. Peisaje ce nu pot exista decât în imaginar, lucruri fantasmagorice, descrise simplu, precis și sobru, capătă o misterioasă viață independentă, care te atrage spre zona indicibilului. E o experiență de lectură ce te lasă marcat.