PUTEREA RUGĂCIUNII

Cititor Formula AS
"Minunile există. Una dintre ele sunt eu”

M-am gândit că nu e de ajuns să ți se întâmple o minune și să o ții pentru tine, ca să te bucuri de ea din plin. Trebuie să o împarți cu ceilalți, să știe și ei cât de înălțător e să te simți special, "alesul lui Dum­nezeu”. Am 23 de ani și tocmai am terminat faculta­tea. O studentă ca oricare alta, alergând nău­ci­tă între job și cursuri, cursuri și meditații, cu o viață dinamică și vise mărețe...
Povestea mea începe în decembrie 2011, când m-am suprasolicitat, încercând să împac viața perso­nală cu cea profesională, să lucrez suplimentar, să mai strâng un ban, să termin lucrarea de licență care urma să fie prezentată în februarie anul acesta, să reușesc pe toate planurile. Nu m-am suprasolicitat intelectual, cât emoțional. Treceam printr-o perioadă dificilă, rela­ția dintre mine și prietenul meu se răcise ușor-ușor, ai mei aveau probleme financiare și nu-mi mai găseam odih­nă. Din păcate, nu reușeam să fac prea multe pen­tru ei, deși îmi dădeam silința. Stresul s-a adunat și, pe 1 ianuarie, inima mea a spus "stop”. Am făcut un in­farct miocardic. După 20 de ore am ajuns la spital, iar diagnosticul a fost clar. Cauza, o malfor­mație conge­ni­tală, numită "punte musculară”. "Ați fost norocoa­să”, au spus doctorii, "căci v-a fost afectată doar o mică parte din mușchi”. A urmat o lună de repaus, până la repetarea coronarografiei. Era necesară ca să se vadă cât de periculoasă este malformația și dacă este nevoie de by-pass. A urmat o lună de chin, cu re­mușcări, întrebări fără răspuns, temerea că în orice moment se poate sfârși totul. O lună de lacrimi, de ru­găciuni înălțate către Sf. Nectarie, pe care îl imploram să facă o minune și să dispară malformația inimii. Să fiu bine și sănătoasă. Să-mi reiau viața.
La reinternare, s-a stabilit că singura mea șansă de a trăi este să accept operația de by-pass. În lipsa ei, riscam oricând să sufăr un al doilea infarct, căruia nu-mi garanta nimeni că îi voi mai supraviețui. Am fost supărată pe Dumnezeu. Nu înțelegeam de ce îmi dăduse această încercare și de ce Sfântul Nectarie nu mi-a ascultat rugăciunile. Nu mi-am pierdut însă spe­ranța, am continuat să mă rog. Tot ce puteam eu să fac era să îmi doresc cu toată forța sufletului meu să tră­iesc. Așa că am spus: "Doamne, facă-se voia Ta. Tu știi mai bine ce ai pregătit pentru mine”. Și a fost bine. Am trecut cu bine de operație, au trecut cinci luni de atunci și sunt un om normal. Și sănătos. Și înzecit mai credincios decât înainte. Căci am realizat că Sfântul Nectarie are El calea Lui și metodele Lui de a ne ajuta. Că tare sunt misterioase căile Dom­nului, dar că nu trebuie niciodată să deznădăjduim.
Sunt recunoscătoare pentru cea de-a doua viață pri­mită. E mare lu­cru ca la 23 de ani să supraviețuiești unei operații pe cord deschis și să apuci să povestești despre asta. Iar eu vreau să știe toți oamenii poves­tea mea. Să știe toți că minunile există. Eu sunt una dintre ele... Noi toți suntem minuni. Dumnezeu are planuri mari pentru fiecare dintre noi. Și tot ceea ce ni se în­tâmplă e calea pe care El ne-a dat-o de stră­bătut. Tre­buie să privim înainte și să credem în El. Eu îi mulțu­mesc Sfân­tului Nectarie în fiecare dimineață și în fiecare seară. Când deschid ochii și realizez că mi s-a dat șansa la o nouă zi și când îi închid, fiind recu­nos­cătoare pentru ziua care a trecut, sunt sigură că Sfântul Nectarie face minuni. Când vă e greu, ruga­ți-vă Lui. Va fi cu siguranță prezent pen­tru voi, cum a fost și pentru mine.
DELIA

Un mesaj din Suedia

Din anul 2000 locuiesc în Suedia. La început am locuit într-un bloc, dar în anul 2010 ne-am cumpărat o casă, într-o comunitate suedeză mai mică. Un fel de sătuc cu vreo 5000 de locuitori. Gândul a fost ca băie­țe­lul nostru să facă școala acolo. În august a început clasa pregătitoare, clasa zero, atât de mult detestată în România, și atât de prețuită aici. Pe strada noastră suntem singurii străini.
Când ne-am mutat în casa cea nouă, vecinii, vreo cinci familii, ne-au cumpărat o floare în semn de bun venit. I-am invitat la masă și așa am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine. Acum suntem prieteni cu toți, dar de o familie mai în vârstă ca noi, suntem apropiați în mod special. Ei l-au luat pe băiețelul nostru de la gră­diniță când noi am lucrat, l-au ținut la ei, i-au dat de mâncare și au avut grijă de el ca de copilul lor.
În ianuarie, vecinei mele, Solveig, i-au ieșit ana­li­zele tare proaste, fiind suspectată de cancer ute­rin. În aprilie-mai au operat-o, extirpându-i o bucată din uter, dar analizele îi ieșeau în continuare rele. Am în­cercat să o încurajez, spu­nându-i că singurul fel în care o pot ajuta este să mă rog bunului Dumnezeu și sfinților lui ca să o facă bine. Și m-am ținut de cuvânt. Zi de zi, m-am rugat la Sfântul Nectarie și la Sfântul Ioan Rusul pen­tru sănătatea ei.
În iunie, Solveig a fost operată și i s-a scos tot ce ține de par­tea feminină... apoi a primit o scrisoare în care era anunțată că analizele erau bune și că boala fu­sese învinsă. A venit bucuroasă la mine, mi-a arătat scrisoarea și mi-a mulțumit pentru rugăciuni.
Am constatat ceva trist în Suedia: suedezii sunt un popor la care credința și biserica sunt pe ultimul loc. Poate nu la toți, dar la majoritatea. Când ne-am mutat și au venit la noi vecinii, m-am gândit ce o să creadă despre noi, când or să vadă atâtea icoane pe pereți. S-au uitat, ce-i drept, dar ei nu prea spun "în față” ce cred, iar eu mare problemă nu am făcut din asta. Când Solveig mi-a arătat scrisoarea de la medic și mi-a mul­țu­mit, mi-a mărturisit că și ea se roagă "în felul ei” la Tatăl Ceresc. Acum, când a trăit puterea rugăciunii mele pe viu, cred că se va apropia și mai mult de cre­dință. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru ajuto­rul dat, pentru că mi-a împlinit rugăciunile către Sfân­tul Ierarh Nectarie și Sfântul Ioan Rusul.
Minuni s-au întâmplat cu mine și cu familia mea tot timpul. Am simțit ajutorul Domnului, de fiecare dată când l-am cerut. Faptul că ne-am cumpărat casă în Suedia este o minune, dar minune este și faptul că am găsit oamenii aceștia așa de săritori, lângă noi. Am primit ajutor de câte ori am cerut, de la obiecte până la sfaturi. Vin la noi și mergem la ei când vrem, mă simt ca în România, la sat, unde am crescut.
Mulțumiri îi mai aducem bunului Dum­nezeu, Maicii Sfinte și Sfântului Ierarh Nec­tarie și pentru că avem de lucru. Muncim! În tot ce s-a întâmplat, știu că a fost numai aju­torul Celui de Sus, care le-a aranjat pe toate, cum nu se poate mai bine. I-am cerut să ne aju­te să ne câștigăm pâinea cea de toate zile­le, și ne-a ajutat.
V-am scris pentru a-mi respecta promisiu­nea fă­cută Sfântului Nectarie, de a povesti despre minunile lui și a aduce laude bunului Dum­nezeu și sfinților Săi. Doamne, ai milă de noi și nu ne bate pe cât merităm!
FELICIA KOVACS

Strigă și vei fi auzit

...Eram cu soțul meu în cabinet și așteptam să-i fie citite analizele. Vocea doctorului a picat ca un trăs­net: "Ba e clar! Are...”. A urmat întrebarea mea, fi­rească: "Dar se poate trata, nu?”. Răspunsul a fost dur, rece, fără drept de replică: "A, nu! E o boală irever­sibilă, nu știți?”. Am rămas înțepeniți amândoi pe scaun o vreme, apoi am plecat...
Ce a urmat după aceea a fost îngrozitor! Poate cel mai greu a fost faptul că nu puteam accepta! Au urmat zile, dar mai ales nopți în care orele deveneau minute, când căutam pe net informații despre boală, adrese de medici și preoți cărora să le cerem ajutorul. Aș fi vrut să-mi strig durerea, dar nu m-ar fi auzit nimeni, pentru că toți cei pe care-i considerasem apropiați până atunci dispăruseră - ca și când n-ar fi existat vreodată. În nopțile mele de disperare și veghe, singurii care ne-au fost aproape au fost Bunul Dumnezeu, Maica Dom­nului și Sfântul Nectarie. Cu Ei am vorbit, către Ei am strigat și Ei m-au auzit. Am înțeles amândoi (eu și soțul meu) că printr-un necaz, o supărare, Dumne­zeu te trage de mână, te face atent să nu te abați de la credință, de la drumul drept către El.
De câte ori am putut, am mers la Mânăstirea Radu Vo­dă din Bucu­rești, acolo unde se află Moaștele Sfân­tu­lui Nec­tarie, și ne-am rugat. Am citit Aca­tistul Sfân­tului și am simțit că ne va ajuta... Prăbușirea trăită la început a fost înlocuită, trep­tat, cu speranță și, mai ales, cu o altă atitudine în fața bo­lii: împăcată și opti­mistă. "Cum va vrea Dumnezeu”. Au trecut peste doi ani de la cumplita veste. Azi, în­cercăm să ducem o via­ță normală, cu activități zilnice, cu concedii... Citim sea­ra împreună din Acatistele Sfinților și ne rugăm Lor, le mulțumim că ne aud și ne ajută, mai ales Mai­cii Domnului și Sfântului Nec­tarie.
Am promis că voi scrie despre acest ajutor al Sfân­tului, despre ale cărui minuni citesc aproape săptămâ­nal în revista dvs. De altfel, de aici am și aflat de Moaș­tele Sale.
Da, Sfântul Nectarie îi ajută pe cei care îl cheamă, le dă putere și speranță. Aș vrea să mai spun încă o da­tă "MULȚUMESC, SFINTE NECTARIE!” și nu în ultimul rând MULȚUMESC și acestei reviste, care pentru mine și, sigur, pentru mulți alții, nu reprezintă doar niște pagini scrise, ci un prieten drag, mereu ală­turi.
VALERIA

Un final amânat

Sunt o femeie bătrână, în vârstă de 56 de ani, care are șase copii. Toți se luptă cum pot cu viața grea dusă în România. O viață care mă apasă la fel de greu și pe mine, eu neavând încă anii care să-mi dea dreptul la pensie. În sfârșit, vreau să vă spun doar că la un mo­ment dat, aceste datorii strânse de peste tot, grija zilei de mâine, afecțiunile care-mi fac viața și mai grea, m-au determinat să-mi doresc în mod acut moartea. Am vrut să mă sinucid, căci nu mai aveam putere să mă lupt cu toate de una singură (soțul meu este plecat de 7 ani, cu altă femeie, mult mai tânără). Atunci când, pur și simplu, frica de moarte nu mai exista și când mă gândeam că-mi va aduce doar liniștea, mi-a căzut în mână minunata dvs. revistă și am citit despre pute­rea rugăciunii (pe care de altfel o cunoscusem și eu prea bine cândva, din multul ajutor pe care-l primisem de la bunul Dumnezeu, prin mijlocirea Părintelui Nectarie), în care la acel moment nu mai credeam. Mi se părea că Dumnezeu nu mă mai aude. Dar după cele citite în revistă, am început să mă rog din nou Sfân­tului Nectarie. Încet, încet, m-am liniștit și dragostea mea pentru via­ță a în­vins. N-am scă­pat de toate relele, dar s-au în­tâmplat și multe lu­cruri bune, am primit ajutor ma­terial de unde nu mă așteptam. Deci, rugă­ciu­nile mele către Sfântul Nectarie nu au rămas fără răs­puns. Acest lucru am vrut să vi-l spun. Și vă mai spun că v-am mai scris o dată, când îmi era atât de rău sufle­tește. Voiam doar pe cineva care să mă încurajeze, să-mi spună că tre­buie să merg mai departe. N-am trimis scrisoarea, deoa­rece n-am avut cum să ajung în Bu­curești, să o las la redacție. În satul unde locuiesc nu există poștă și dru­mul e scump. Am scris acum, ca să vadă toată lumea că și atunci când ți se clatină credința, Sfântul este lângă tine. Mulțumesc Sfântului Nectarie! Mul­țumesc "Formula AS”!
LILIANA LUNGAN

Rugați-vă cu credință și Sfântul vă va asculta

Limfom Hodgkin stadiul 4B, vindecat de Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfântul Nectarie și toți Sfinții la care m-am rugat. Domnul este iubire și ne­bă­nuite sunt căile lui. Mulțumesc, Sfinte Nectarie, că mi te-ai făcut cunoscut când aveam cea mai mare ne­voie, mulțumesc că prin tine l-am cunoscut pe Dom­nul și binecuvântările Lui. Mulțumesc că m-ai vinde­cat, mulțumesc că atunci când îmi era rău și nimic nu mă oprea din vomitat, am citit acatistul și m-am făcut bine. Mulțumesc că mi-ai dat șansă la viață. Ai grijă de mine în continuare.
DANIELA DORA

Primăvara sfințeniei

Am ales această cale de a-i mulțumi Sfântului Nec­tarie pentru tot ajutorul dat mie și familiei mele, bine știind că Sfântul însuși a cerut celor vindecați de el sau prin el, să nu țină lumina sub obroc. Mari mi­nuni se întâmplă sub ochii noștri dacă ne rugăm cu cre­dință, din tot sufletul. Puterea rugăciunii n-o poate depăși nici o forță din lumea noastră, e acea putere mică cât bobul de muștar, care urnește munții din loc, care ne poate aduce din nesănătate în sănătate.
Sfântul Nectarie, Taumaturgul (vindecătorul), din insula grecească Eghina, este unul din sfinții care s-a învrednicit de la Dumnezeu cu darul vindecării bo­lilor celor mai grave - inclusiv cancere cu meta­staze, cazuri în care medicii capitulează. Chiar mama mea a fost un "caz” rezolvat de sfânt; după două operații de cancer traumatizante, cerând noi ajutorul sfântului Nectarie, mama este acasă, în convalescență. Mai are unele dureri, dar care sunt suportabile, iar starea sănătății ei urmează curba ascendentă.
Citind în paginile revistei "Formula AS”, că Sfân­tului Nectarie îi plac promisiunile împlinite, vă scriu și eu, pentru a da un imbold celor în suferință și fără nici o speranță, ca nicidecum să nu cadă în deznă­dejde. Mare este bucuria Sfinților lui Dumnezeu când le cerem ajutorul și imediat este răspunsul lor! Când sunteți în necazuri și dureri, citiți acatistele lor, 40 de zile la rând, postiți cât puteți, faceți milostenii și rugați-vă cu credință și cu dragoste. Astfel primim tot ce este spre folosul nostru sufletesc și trupesc.
Să nu aveți nici o îndoială când aveți nevoie de aju­tor. Sfântul Nectarie, așa cum un imn de laudă închinat lui îl numește "primăvara sfințeniei ce alungă iarna din gând”, vă va alunga necazurile, durerile, bolile și neputințele.
MARINA IOANA

Cutremurul

Mă numesc Soare Viorica și am 50 de ani. M-am năs­cut în satul Cormeniș, jud. Sălaj, un loc deo­sebit de frumos și binecuvântat de Dum­ne­zeu. Aici, bunica din partea tatălui o avea prietenă pe le­lea Ma­rița, o femeie singură, care mă iubea foarte mult. Mă duceam ade­sea la ea. Îmi plăcea cum lua din pu­ti­ni­că pu­­țină brânză, pe care o strângea în pumn și mă în­treba da­că vreau să fie "rață” sau "gâs­cuță”. În că­su­ța să­ră­că­cioa­să, dar foar­te cu­rată, pe un pere­te, într-o cutiuță cu geam era la loc de cinste sta­­tu­eta Sfân­tu­lui An­­­ton. Copil fiind, mă fas­ci­na. Stăteam minute în șir și nu-mi dez­­­li­peam ochii de la el. Știu că i-am zis: "Lele Ma­riță, când îi muri, să mi-l lași mie pe Sfântul Anton”. Eu am ple­cat din sat și, când s-a îmbolnăvit și și-a pierdut puterea, le­lea Marița a chemat-o pe mama și mi l-a dă­ruit pe Sfân­tul Anton. Îl am și acum în vitrină, mă închin la el și mi-e la fel de drag.
Era în 30 august 1986. Eram sin­gură aca­să, soțul meu plecase la Covasna să-l aducă pe bă­ie­țe­lul nostru, care era cu socrii în stațiune. Trebuia să dorm singură. Am trebăluit până târziu și, obosită, m-am cul­cat cu lu­mi­na aprinsă pe hol și ușa des­chi­să la ca­meră. Când să ați­pesc, mi s-a arătat imaginea Sfân­tului Anton. M-am ri­di­cat pe marginea patului, m-am închinat și mi-am zis: "Măi­­cuța Dom­­­­nului, de ce-l văd eu pe Sfân­tul An­ton?”. Am stat puțin și m-am culcat din nou. Și iar mi se arată sfân­tul, și iar mă închin. Și iar, și mă în­chin. Când m-am așe­zat din nou, am simțit cum fuge pa­tul cu mine, totul se clă­tina și hu­ruia. În­ce­puse cu­tre­murul și Domnul mi-a dat de știre să fiu trea­ză, să nu mă sperii, că Sfân­­tul An­ton și Măi­cuța Domnului sunt lân­gă mine. M-am așe­zat în tocul ușii, m-am gândit că Dom­nul îi ocrotește pe toți ai mei și m-am rugat să opreas­că cu­tre­mu­rul.
VIORICA SOARE - Buzău

Puterea unui acatist

Totul a început în iulie 1999, când, odată cu îm­plinirea vârstei de 40 de ani, viața a început să-mi mear­gă pe dos. Și eu, și soția mea am rămas fără slujbă, datoriile începeau să crească de la o zi la alta, familia noastră, compusă din patru persoane (avem doi copii, de 13 și 20 de ani), fiind constrânsă la privațiuni și restricții greu de acceptat. Nu mai puteam plăti consumul la bloc, deveniserăm restanțieri, am început să vindem lucruri din casă, simțeam cum toate se prăbușesc. Odată cu venirea anului 2000, calvarul vie­ții mele avea să devină mai dureros, prin moartea tată­lui meu, singura rudă de sânge pe care o mai aveam. Fără sprijinul soției și al copiilor, afectuoși și solidari în suferință cu mine, nu cred că aș mai fi supraviețuit în acele momente grele. Deși suntem oameni cu frică de Dumnezeu, deși ne rugăm fierbinte seară de seară pentru noi și copiii noștri, pentru o schimbare în viața noastră, sărăcia devenea tot mai apăsă­toare.
Și, când totul părea pierdut, a venit o zi, o zi sfântă, când puterea minții și a rugăciunii ne-a schimbat tot destinul. Soția mea a primit de la un fost coleg de muncă un "Acatistier”, tipărit cu binecuvântarea Prea­sfințitului Iustinian, episcop al Maramureșului și Sătmarului, o carte de rugăciuni care cuprinde 44 de acatiste și cele două paraclise ale Preasfintei Născă­toare de Dumnezeu. Între cele 44 de acatiste, există și acatistul Sfântului Ierarh Spiridon făcătorul de minuni, care este sărbătorit în 12 decembrie. Acest acatist tre­buie citit 40 de zile, în fiecare seară, cu ardoare și convingerea că lucrul pe care vrei să-l obții este nor­mal și firesc.
Îndemnat parcă de cineva nevăzut, m-am aruncat cu deznădejde în rugăciune, cerând cu ardoare un sin­gur lucru: un loc de muncă pentru a-mi putea întreține familia. Nu-mi doream averi și palate, mă rugam doar pentru o slujbă care să ne scoată din sără­cia ce ne înghițea. Cele 13 condace și 12 icoase cuprin­se în aca­tis­tul Sfântului Ierarh Spiridon formează o rugăciune deosebit de puternică. Cu fiecare seară care trecea, mă simțeam tot mai motivat în rugăciunile mele, mintea mea funcționa doar pentru un singur țel: o slujbă. Trebuie să fac o precizare: din punct de ve­dere economic, orașul Turda este la pământ, a avea un serviciu decent, a găsi un loc de muncă este un lucru rar, un miracol. Iar acest miracol s-a produs, după cele 40 de zile de rugăciune. Am găsit serviciul pe care l-am căutat, apoi a găsit și soția mea de lucru, situația noastră financiară s-a redresat. Am rămas ferm convins că rugăciunea m-a salvat. Recomand tuturor celor care ajung în situa­ții asemănătoare să citească 40 de zile acatistul Sfântu­lui Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni și, în primul rând, să creadă cu ardoare în puterea acestei rugăciuni.
Cu toată dragostea pentru "Formula As” și cititorii ei, care cred în miracolul rugăciunii,
Sima Cornel - Turda, jud. Cluj

(Reproduceri după icoane vechi basarabene și după manuscrisul "Stihos”, de Picu Pătruț (1842)