VALACIA - Muntele păstorilor pierduți

Matei Florian
Departe de România, în Alpi, există un munte care se numește Valacia. Cel mai înalt vârf al lui se numește Om. Nume românești, la mii de kilometri distanță, în inima Dolomiților italieni. Într-o zi de la începutul toamnei, am urcat muntele să caut răspunsuri și să găsesc povești

Turmele pierdute

Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuți, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Pășesc încet, niște umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceață. Ceața care se furișează împreună cu ei, ceața care aduce frigul, ceața care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău și să te rogi în șoaptă. Și mai trebuie să fie lună plină. Și să simți. Să simți că muntele respiră odată cu tine, că tu și el sunteți două vietăți ciudate și la fel, aproape la fel. Doar așa, neclintit și tăcut, vei înțelege că ceața, vân­tul și frigul nu sunt doar atât, ci că aco­lo, în inima lor, sunt niște oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugă­ciunea îți va fi ascultată, uzi, bărboși, în veșmintele lor de blană, și vei ști că sunt ei, păstorii care își caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refu­giul Valacia, în inima Munților Dolo­miți. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să știe că într-o noapte senină, la două mii și mai bine de metri, o țigară pe care o savu­rezi în tihnă poate să fie uneori liniștea de care ai nevoie. A ieșit din refugiu, a dat de frig, de ceață și de vânt. S-a mirat puțin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un al­bastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucru­rile se pot schim­ba mai repede chiar decât ai fuma o țigară. Giuliano a tăcut, a mulțu­mit cerului pentru bucu­ria de a fi acolo, locul în care voia să se afle, locul din care n-ar mai fi plecat nicio­dată. Abia atunci când țigara era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plu­­tind. Erau ei, ciobanii de pe Vârful Om, care cobo­râseră în vale, după turmele lor dispărute. Știa despre ei, auzise povești, legende. Acum îi vedea aievea, în carnea lor de vânt, ceață și frig. I-a privit un timp cum se înde­păr­tează, cum trec de refugiu și în­cep să urce pietrele albe, mai depar­te, tot mai departe, spre înălțimile, acum întu­necate, ale Vârfului Vala­cia. Dru­mul lor de-o viață, drumul lor din toate nopțile cu lună plină, când lu­mea încre­menește și nu ră­mân decât vântul, ceața și frigul. Turmele dis­păruseră demult, într-o noapte cu mul­tă negură și ploaie, fuseseră în­ghițite de prăpăstiile uria­șe ale Do­lomi­ților, se făcuseră nevă­zute. Doar că ei le căutau mai depar­te, me­reu și mereu, coborând din Vâr­ful Om, trecând prin vale și ur­când iarăși, spre Valacia. Giuliano i-a vă­zut cum se destramă, cum devin un abur lăptos care se ridică la cer, străi­nii bărboși, veniți-de-nu-se-știe-unde, care au rămas aici, pe ve­cie, căutând ceva ce nu poate fi gă­sit.
Se întunecase de-a binelea. Cea­ța se risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, și-a terminat rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 și ceva de ani. "Cine să mă creadă?”. Giuliano zâmbește, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit pe Vârfu­rile Dolomiților, aproape, foarte aproape de Vala­cia, un om care, de-o viață, în fiecare sâmbătă și duminică face lucrul ăsta, să urce munții. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el. "Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Vala­cia. Pe aici au trecut și vor mai trece. Și sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”. Zâmbește, zâmbesc și eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le Undesc e soare, lumea se vede ca în pal­mă, liniile ei se întretaie într-o mare de liniște și se­nin. Închizi ochii. Și simți nevoia să taci.

Spre refugiu

Nici tu nu știi ce cauți. Ai plecat târziu, spre prânz, de la Refugiul Malga Mon­zoni, ți-ai lăsat colegii să te aștepte în poiana aceea de sub munte, pentru cât timp, te întrebi, trei ore, patru, mai multe, n-ai un răs­puns, harta îți arată că Re­fugiul Valacia e aproa­pe, la mai puțin de două ore de mers, iar de acolo, ce-o fi o fi, vei urca mai de­parte, spre vârf, să cauți lu­cruri care nu pot fi gă­site, să cauți pur și simplu, să intri în inima muntelui care poartă numele ăsta ciu­dat, numele ăsta care nu în­seamnă nimic în italiană: Valacia. Și te aștepți ca după fiecare pantă pe care o urci, acolo, la capătul ei, să dai de oameni pe care să-i saluți, să le spui "bună ziua”, iar ei să-ți răspundă la fel, doar că nu se întâmplă asta, ești într-o țară străină, mergând pe pote­cile unor munți pe care nu-i cunoști, care sea­mănă și nu seamănă cu cei de acasă, iar oamenii sunt puțini și îți spun doar "salve, ciao sau buongiorno”, apoi urcă și ei mai departe, ziua e frumoasă, cerul senin, te în­văluie un soare blând, o liniște de care ai uitat. Mergi. Sunt pajiști pe care te-ai aștepta să vezi stâne, ciobani și turme de oi, dar nu sunt, și poate că e mai bine, așa, măcar, ai scăpat de câini. Și, din senin, un se­nin ca cerul de sfârșit de vară, te trezești că te întrebi cum le spui unor câini, aici, în Dolomiți, să se potoleas­că? Râzi de unul singur. Care oi, care câini, care cio­bani, aici nu ești decât tu cu tine, munții ăștia înalți și trufași, poteca ce șerpuiește spre stânci și, ici, colo, vaci pe care nu le pă­zește nimeni, care pasc liniștite și nu se sinchisesc de ni­mic. Și te gândești la singurătatea asta înaltă, la toate întrebările fără rost care îți vin în minte, în timp ce urci, doar așa, ca să păcălești oboseala, ca să nu te întrebi, chi­nuitor, dacă mai ai mult până să ajungi. Doar pietrele pe care calci ar putea să-ți spună unde se ascund păsto­rii, cine a locuit pe văile astea acum o mie de ani, de ce nu întâlnești pe nimeni, ce e cu muntele spre care te în­drepți. Pe drum n-ai să vezi decât niște case de vână­toa­­re și niște indicatoare care îți spun că te apropii. O jumătate de oră, un sfert de oră, cinci minute, ai ajuns.

Străinul care aduce ploaia

Acum mai bine de o mie de ani, au fost aici. Ei, oa­menii aspri, care nu dădeau socoteală nimă­nui. Doar muntelui. Lui i se supuneau, doar de acolo veniseră, dintr-un munte într-un alt munte, și aveau să rămână mai departe, atât timp cât turmele lor puteau să treacă nestin­gherite prin strâmtorile stâncoase spre alte și alte pășuni. Drumul lor din afara timpului, drumul lor vechi, care ocolea istoria. Un drum suspendat deasupra lumii, un drum care nu se oprea niciodată. Se rugau vântu­lui, se rugau cerului, se rugau ploii. Iar, une­ori, rugăciunile le erau ascultate.
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străi­nul. Spre în­serare, îl puteai vedea așezat pe pietre, venit de nu se știe unde, un om înalt, subțire, cu părul și mâinile lungi, nefiresc de lungi. Odată cu el începea ploaia. O ploaie în­ceată, măruntă, caldă. Câi­nii nu-l simțeau, puțini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Și mai puțini erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea ne­văzut, o umbră tre­murată ca­re se topea în noapte și devenea una cu ea. Abia atunci lătrau și câinii, abia atunci înceta și ploaia. Unii spuneau că-i un cioban, alții vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munți, mulți nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar și acum când păstorii nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povestește e un bărbat de 75 de ani, ajuns cu soția și alți doi prie­teni, sus, pe Sas da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de știe poveștile astea. Zâmbește. Îmi arată încă o dată munții. Îmi vorbește des­pre vrăjire, despre cum și buni­cul, și tatăl lui l-au adus aici de co­pil, despre cum lucrurile s-au lipit de el și n-au mai vrut să plece. Aici se întoarce mereu. De o viață. Aici, în Valacia, unde străinul care adu­cea ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creștet, i-a arătat cerul din care ploua mă­runt și cald, i-a arătat valea și cres­tele cețoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu brațele larg deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult și mai mult, străinul acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la pământ la cer, în stropi mărunți și calzi, ca o perdea de apă care se trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la fel, devenise luminos, stră­lucea în plină noapte, într-o lumină aurie, neclintită. Lumina asta au văzut-o toți ciobanii. În ea era un alt tărâm sau o altă țară, cu păduri și pajiști și munți scăl­dați într-un soare orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie ușor aerul, dinspre Vârful Om înspre Vâr­ful Valacia. Chiar aici.

Drumul prin inimă

Familia Dantone, cea care are în grijă Refugiul Va­la­cia, e de prea puțin timp sosită în locurile astea ca să le știe cu adevărat poveștile. Ei, cabanierii, ridică din umeri și îmi vorbesc despre liniște, priveliște și bucă­tă­ria lor tradițională. Motivele pentru care atâția turiști bat potecile până la refugiu. N-ar putea să-mi spună ce înseamnă Valacia. Un nume care nu înseamnă nimic în italiană și, nu, nici în ladină. Ce pot să-mi spună cu siguranță e că poteca ce urcă până la el începe din spatele cabanei lor. Traseul e marcat, nu trebuie să-mi fac griji. O zi bună.
Și știi că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei sunt la tot pasul. În pașii aceia rari, pe care încerci să nu-i grăbești, ca nu cumva să simți cum obo­seala se lipește de tine ca o a doua piele, nesuferită și înțepătoare. Bucuria e acolo, e felul neștiut prin care o lume uriașă și tăcută începe să se oglindească în tine, e drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simți. Nu știi cum se întâmplă asta și cu atât mai puțin nu poți scrie despre așa ceva. Și poate că e mai bine așa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te pândesc la orice pas, prăpăstii, ceață și frig, poteci înșe­lă­toare care te poartă spre locuri de unde nu te mai poți întoarce. Bucuria e un mers pe munte, e promisiu­nea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit, Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii întorto­cheate care se vor limpezi deodată, ca să citești în ele prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bu­curia, te face să înțelegi, doar ea te face să te simți aca­să.
Cu vremea, uiți că te afli în Dolomiți, că oamenii pu­țini pe care îi întâlnești nu îți vorbesc limba, uiți și că ești singur. Cu fiecare pas cu care te apropii de vârf, cu oboseala care se tot lipește de tine ca o a doua piele, te simți mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată poate ocoli istoria și datele con­cre­te, drumul spre Valacia trece prin inimă, prin oboseală și singurătate, prin tine. E drumul aspru spre casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca sin­gurul adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Vala­cia, la 2637 de metri, liniile lumii ți se închid în pal­mă. O simți pul­sând aco­lo, sub piele, înfricoșător de vie, în­spăimântător de adevă­rată. Ești dintr-o da­tă prea mult și nu știi ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot ceea ce simți, e ca și cum te-ai fi di­zolvat într-o întindere nesfârșită de munți, cer și liniște, ca și cum te-ai fi risipit cu totul, ființa asta anapoda care ești, în pământul de sub pi­cioarele tale, în tru­pul ăsta vechi și uriaș al unui vârf care poartă nu­mele de acasă. Lu­mea e în tine, iar tu ești în ea, ora­șele au devenit de acum doar o înșiruire de puncte albe pierdute pe văi, for­fota oamenilor, un furnicar dintr-o altă viață. Deschizi palmele, iar munții se răsfiră din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simți un vrăjitor umil, despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine degea­ba, de o viață. Și plângi. Plângi pen­tru că ai ajuns unde trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e rostul ultim al bucu­riei, să te pierzi până la ultima fărâmă a ființei, ca să te regăsești cu adevă­rat, întreg.

Să spui ce știi

Încerci să cauți un alt drum pe care să te întorci, dar poteca se pierde într-o pantă abruptă, pietrele îți alu­necă de sub picioare, până când în­cepi să te temi că n-ai să mai ajungi niciodată în vale, și faci cale întoarsă. Rătăcești o vreme pe pajiști înierbate, găsești o cărare nemarcată și îți spui că trebuie să o iei pe acolo, nici tu nu știi prea bine de ce. Încet, cu băgare de seamă, ieși din nou deasupra lu­mii, pe o altă culme, Sas da le Un­desc, unde nu mai ești singur. Alți oameni au ajuns aici. Îi saluți, te sa­lută. Doar unul dintre ei, Giuliano, știe ceva engleză și, într-un amestec ciudat de limbi și semne, vorbești. Te întreabă de țara din care vii, îi spui, îi vorbești de vlahi și de ciobani, te ascultă cu luare aminte. Valacia. S-a întrebat de multe ori de unde vine numele ăsta ciudat. Și n-a știut să-și răspundă. Vârful Om. Om, ca în limba română, nu ca în italiană, nu ca în ladină. Giuliano nu a căutat hărți vechi și nici cărți ui­tate. Ce l-a interesat a fost să asculte povești, să le în­țeleagă rostul, să și le apropie, să le spună mai depar­te. Vlahii. Ciobanii străini care au venit dinspre răsărit, din munte în munte, până aici. Și poate și mai departe. "Am să-ți spun ce știu”, zice Giuliano. E ziua în amiaza mare, tihna s-a furișat în firele de iarbă și îi mulțumesc cerului că poteca pe care am rătăcit m-a scos până aici, până la oamenii ăștia, care au timp și nu se grăbesc ni­că­ieri. Nu-mi rămâne decât să ascult, iar Giuliano să povestească. Așa trebuia să fie, să-mi dau întâlnire cu el pe un vârf nemarcat din Dolomiți, într-o zi însorită de septembrie.
Valacia e aproape. O văd aievea, peste o creastă zim­țată, un vârf înalt și trufaș ca toate vârfurile adevărate de munte. Și o simt, adânc în mine, 2637 de metri de bucu­rie care coboară drept prin inimă.

Țara nevăzută

Atunci când ploaia s-a ridicat la cer și în plină noap­te s-a făcut zi, când un alt tărâm și o altă țară s-a arătat ochilor orbiți de lumină, o altă lume s-a așezat peste Munții Dolomiți și a rămas. O lume vrăjită, dintr-o po­veste cu oameni care au pornit peste munți și văi, care au tot mers cu turmele lor de oi și au ajuns, într-un târ­ziu, în locurile astea pustii. S-au așezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele departe, la marginea istoriei, deasupra lumii și în inima ei. Bărboși și aspri, au știut să se ferească de primejdii și au făcut ceea ce știau să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de pășunat, să ri­dice stâni, să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos, au fost întot­deauna puține și drepte. Un schimb, nimic mai mult, și grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munți cu cei din orașe, legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus și un alt fel de a înțe­le­ge ce te înconjoară, povești despre lucrurile care nu dau socoteală timpului: cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci și chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi, ciobanii ajunși în Do­lomiți și-au văzut, din nou, țara de unde au plecat. Așa trebuia să fie, așa spune povestea asta ciudată, așa se păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria scrisă. Și doar cei bă­trâni au înțeles și au putut să spună și celorlalți, cei născuți deja aici, că țara nevăzută, țara scăldată în lumină poartă un nume, un nume pe care nici italienii și nici măcar ladinii nu vor ști ce în­seam­nă cu adevărat: Valacia.
Și dacă bucuria va fi cu tine și te vei ruga încet, în șoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină noapte și vei vedea un alt tărâm, țara din care au venit ciobanii, scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.

Fotografii - ANDREI CHERAN și MATEI FLORIAN