Intru și eu, ceva mai târziu, în discuția despre singurătate. Am ezitat, pentru că abia mi-am vindecat inima și am deschis-o spre o nouă iubire. Ea îmi dă curaj să scriu cum a fost.
Nu m-am gândit niciodată serios la singurătate, nu am privit-o atent în ochi, nu i-am zâmbit, nu m-am regăsit nici o clipă în ea și nici nu am crezut vreodată în puterile ei mântuitoare. Poate din frică, poate din prea multă lașitate, poate mai degrabă dintr-o mare trufie, am ținut-o mereu la distanță, ca pe un musafir despre care nu știi de la prima vedere dacă-ți va fi drag sau nu, dacă îl cunoști sau nu, dacă te va răni prin câteva cuvinte sau dacă-ți va aduce cea mai dulce alinare.
Am stat multe nopți, eu de o parte, ea, singurătatea, de cealaltă, izbindu-ne amândouă în aceeași ușă, fiecare de partea ei, ea cu trupul greoi, vrând cu tot dinadinsul să intre în mine, iar eu încercând să o țin la distanță. Câteodată, în acele nopți, o auzeam, printre izbituri, cum se potolește și-mi șoptește să-i deschid, promițându-mi că totul va fi bine până la urmă. Ghemuită în întuneric, începeam atunci să fredonez încet o melodie și mă prefăceam doar că ea, singurătatea, nu există. "Ceva ce nu vezi nu există”, îmi spuneam și-mi încleștam mâinile, împingând ușa și mai tare, îngrămădind zeci de imagini, sute de râsete și toate amintirile mele, ca un zid de apărare în fața ei. I le dădeam pe toate, doar ca să scap, cu gândul că poate se va hrăni cu ele și-i vor fi de ajuns. Și va pleca...
Prima dată când mi s-a părut că o văd a fost de mult de tot, pe vremea când eram atât de mică, încât nu făceam diferența între ea și un om obișnuit, ca părinții mei, de exemplu, ca toate mătușile mele sau ca prietenii mei de pe-atunci, fiindcă mi se păreau toți la fel.
Eram în vacanță, iar oamenii din jur, coincidență sau nu, mureau la distanță de câteva zile. Într-o săptămână s-au prăpădit trei unchi, toți bătrâni, mai apoi o mătușă, cu care de abia începusem să mă obișnuiesc, copil fiind, și mai apoi niște vecini, pe care azi nici măcar nu mai știu cum îi chema. Mergeam aproape zilnic la câte o înmormântare și stăteam pierdută printre oameni în negru, care se foiau de colo-colo, fără întrerupere.
Pe vremea aceea credeam că viața e timpul care începe dimineața și se termină atunci când nu mai ai chef de joacă, și tocmai aflasem, în acea vacanță, că moartea, atunci când vine, aduce cu ea, pe lângă multe lacrimi, și singurătate. Așa ziceau toți, că moartea i-a luat pe unchiul Petre, pe unchiul Aurel, pe toți, și a lăsat în loc singurătate. Ca o monedă de schimb pentru oameni. Mai apoi, am realizat că singurătatea vine exact atunci când simte că vrei să iubești. Apare brusc și-ți dă târcoale, rânjind printre dinți și așteptând ca toate lucrurile frumoase să se termine, ca toți oamenii din viața ta să plece, tânjind după cea mai nevinovată minciună care ar putea să strice tot, după cel mai mic gest de trădare, ca un câine hămesit care vrea doar să lingă resturile.
Cum simte că te uiți mai mult decât ar trebui la cineva, că râzi mai mult decât ți-e permis, că vorbești mai tare ca de obicei, singurătatea știe. Iar până să ajungi tu să simți că ai fluturi în stomac, că un om începe să-ți intre la inimă, ea deja e acolo. Se instalează ca o umbră în toate cotloanele și așteaptă. Nu o vezi, de cele mai multe ori nici nu o auzi, dar știi că e acolo, urmărindu-ți fiecare pas și numărând fiecare oftat, dintr-o zi mai proastă.
Prima dată când am iubit, am simțit-o ca pe o respirație în ceafă, ca o răceală care îți paralizează șira spinării și nu te lasă defel să faci vreun gest. M-a urmărit așa zi de zi, timp de câteva luni, până când s-a terminat povestea mea de dragoste. Atunci a fost pentru prima dată când am auzit-o cum îmi râde în față. Am mai iubit de atunci de mai multe ori, și de fiecare dată a fost la fel: mă însoțea încă de la primele întâlniri, întindea și ea mâna după câte o floare, odată cu mine, râdea la aceleași glume, suspina la aceleași atingeri. Ca o copie mai urâtă și mai stângace de-a mea. A stat cu mine chiar și în ziua nunții mele, în fața altarului, amintindu-mi că un simplu act nu îmi va garanta niciodată fericirea și că totul în viață e trecător. Atunci i-am râs eu în față cu poftă. "Ne mai vedem noi”, mi-a zis, și s-a prefăcut că dispare din viața mea pentru câțiva ani.
A reapărut la final, la divorț, după niște ani în care uitasem de ea, și atunci a fost cu adevărat primul moment în care mi-a venit să mă arunc cu totul în brațele ei. Să mă dedic ei, singurătății, ea, care fusese lângă mine zi de zi. Îmi venea să plâng și să urlu, să îi cer iertare, să îi deschid ușa și să recuperăm toate momentele în care am ignorat-o, în care mi-am repetat în minte că, de fapt, nu există, în care m-am prefăcut că n-o aud, că n-o văd, că n-o simt. Dar n-am făcut-o.
De ceva timp, e din nou cineva în viața mea, care mi-e tare drag. Nu am nicio garanție că povestea noastră nu se va sfârși mâine, sau poimâine... sau peste un an. Și nici nu caut o garanție, pentru că, mai mult ca sigur, garanțiile nu există. Mi-e bine doar să știu că la un moment dat, atunci când mi-a bătut la ușă singurătatea, eu nu i-am deschis. Și e de ajuns. Am mers mai departe, am încercat o dată și încă o dată, și încă o dată, mi-am pansat rănile cu ce-am avut mai la îndemână, într-o continuă agonie, refuzând zile în șir leacurile ei ademenitoare. M-am oprit când mi-am dat seama că, de fapt, nu am nevoie de nimic de la ea. Că nu am nevoie de o copie a mea, că nu am ce să fac cu niște nopți nedormite, că frica nu-mi folosește la nimic, iar sentimentul de inutilitate e pentru alții, nu pentru mine. I-am spus, fără să-mi întorc privirea către ea, să plece departe și să mă lase exact așa cum m-a găsit acum mulți ani.
Am rugat-o să nu mă mai îmbătrânească în fiecare zi câte puțin, să nu mă mai apese cu respirațiile ei, cu bătăile ei în ușă, când delicate, când asurzitoare și furtunoase. Să înțeleagă că dacă apare o lacrimă pe obrazul meu nu înseamnă că o chem pe Ea, că o aleg pe Ea, că dacă oftez e pentru că sunt om, iar dacă încui ușa în fiecare seară, nu e neapărat pentru că mi-e frică.
I-am spus că vreau să ne despărțim definitiv. Că vreau să mă lase să iubesc. Că vreau a doua șansă.
M-am ridicat, iar ea din întuneric mi-a spus cu o voce prefăcută și tristă că ne vom revedea. "Cu siguranță, ne vom revedea”... De parc-ar ști ea ce e tristețea, ce e durerea, ce e iubirea... De parc-ar ști ce gânduri te copleșesc atunci când vrei să-ți baricadezi în ușă toate cioburile din trecut, doar ca să nu se crape lumea toată. De parc-ar ști... De parc-ar ști singurătatea cum e să fii singur...
MARIA