Povestea unui magician
Îmi deschide larg poarta, făcându-mi semn să intru cu mașina în curte. Mă privește încruntat, măsurându-mă pe îndelete și-apoi îmi strânge ferm mâna. "Câtă benzină ai consumat până aici? Multă, nu? Păi dacă ai cărat după tine, de la București, ditamai hardughia de o tonă, e normal, nu? Noi asta facem cu mașinile astea, consumăm combustibil ca să le cărăm, de fapt, chiar pe ele. De ce nu încearcă nimeni să producă mașini mai ușoare, ca să care mai puțin și să nu mai consume atâta combustibil? Eu am făcut zeci din astea, le-am demonstrat că se poate. De ce crezi că nu m-a luat nimeni în seamă?”. Zâmbește amar, țintuindu-mă cu privirea. "Păi, ce s-ar face miliardarii lumii din industria petrolului? Ce s-ar întâmpla cu bursele și cu economia mondială? Ai înțeles? De-aia nu suntem noi iubiți. De-aia nu dă nimeni doi bani pe noi”.
Îl cheamă Justin Capră, are 79 de ani și este unul dintre cei mai importanți inventatori români din ultimele decenii. Este autorul a 77 de invenții, a realizat 57 de prototipuri de automobile cu un consum infim de carburant, a înălțat către cer șapte aparate individuale de zbor, fabricate de el, a câștigat o sumedenie de premii, diplome și medalii. Multe dintre invențiile lui au fost ținta unor acțiuni de spionaj, unele fiind ulterior folosite în cercetări militare secrete, din alte colțuri ale lumii, altele fiind revendicate, mai târziu, de către diverși inventatori străini. A avut trei întâlniri cu Henri Coandă, a cunoscut toată elita internațională a inventatorilor, a fost invitat în toată Europa, la cele mai importante conferințe din domeniul cercetării, iar povestea lui și a invențiilor sale a fost subiectul unor filme prezentate de Discovery Channel și National Geographic. Cu toate astea, în mod paradoxal, în lumea cercetătorilor din România, a fost dintotdeauna marginalizat cu înverșunare. Niciuna dintre realizările lui nu i-a adus vreodată vreun câștig financiar. A fost hăituit de Securitate, beștelit de colegii de breaslă, luat adesea în râs de către amici sau vecini. Niciodată însă nu s-a plâns. Și-a găsit mereu refugiul în atelierul lui. Aici, printre sute de schițe și fiare, visează în voie, uitând de toate tristețile. "Pentru mine, atelierul a fost și este singurul loc din care văd lumea altfel, mai frumoasă, mai bună. Acolo îmi pun mereu întrebări, acolo îmi zboară gândul la tot felul de năstrușnicii. Iar dacă nu găsesc rezolvare la ceea ce mi-am propus să fac, nu mă supăr deloc. Merg frumos seara la culcare și a doua zi mă trezesc cu soluția în cap. O visez... Dumnezeu nu mă lasă niciodată. Îmi dă rezolvarea în vis. Pentru că tot ce-am făcut eu a apărut dintr-o inspirație. Iar inspirația vine doar de la Dumnezeu. Cum spunea Țuțea: «Tuturor ne-au căzut mere în cap, dar numai Newton a descoperit legea aracției universale». De ce el? Pentru că a fost inspirat. Iar cine zice că inspirația vine de la noi e un prost.” De câțiva ani s-a retras aici, la Filipeștii de Pădure, într-o casă din lemn, așezată la poala unui colnic plin de livezi. Trăiește singur, ca un pustnic, obosit și dezgustat de lumea care îl înconjoară. Și totuși, singurătatea asta nu-l înduioșează deloc. Nu are nostalgii, nu se amăgește din amintiri. E tot mai viu, mai activ, visează neîncetat la minunățiile lui, petrece zile la rând în atelier, meșterește fără odihnă, umple caiete întregi cu schițe și proiecte. În casa lui nu există nici un computer, n-are nevoie de așa ceva, tot ce are în minte, tot ce visează așterne cu migală pe hârtie, folosind doar rigla și compasul. "Ne-am complicat viața cu tot felul de telefoane, cu internetul, cu sute de canale de televiziune. Vezi Doamnne, ca să fim mai informați. Din cauza asta, am cam uitat de noi înșine. Cum zicea Eminescu: «Ochiul ce se-nchide-afară se deschide înăuntru». Noi stăm ca nătărăii, mereu cu ochii după aiureli. Am uitat cum mai e înăuntrul nostru, ne-am sălbăticit, ne risipim toată energia în tot felul de mărunțișuri, în loc să o focalizăm spre lucruri esențiale”. Îl ascult cu uimire. Până să ajung aici, mă temeam de un discurs searbăd, ticsit cu detalii tehnice. Descopăr însă un om înzestrat cu smerenia și înțelepciunea unui călugăr. Mă invită să iau loc și aduce dintr-un sertar o mapă mare din carton, plină cu desene. O șterge puțin cu o cârpă, îi desface șnurul, o deschide și îmi arată o mașină desenată perfect cu creionul. E primul lui desen, făcut la vârsta de patru ani. Pe-atunci, toate roțile mașinilor aveau spițe. El le-a desenat altfel, adică așa cum sunt astăzi construite, uimind pe toată lumea. Așa a început povestea lui.
Hora păpușilor
Avea vreo cinci ani când a văzut pentru prima oară o furtună. Era acasă, în Măgureni, un sat prahovean așezat la doar câțiva kilometri de locul în care s-a prăbușit avionul lui Aurel Vlaicu. Stătea ghemuit la fereastră și privea plin de spaimă cum vifornița culca la pământ copacii din spatele casei. Cel mai tare se scutura prunul bătrân, în care obișnuia să se cațere. Trosnea din toate încheieturile, se arcuia în toate direcțiile, șuierul lui era ca un urlet de groază. Micuțul Justin privea înfricoșat, rugându-se cu glasul stins să se oprească urgia și să-i lase prunul în pace. Vântul însă nu contenea, se întețea tot mai mult, iar sărmanul prun bătrân nu mai avea atâta vigoare să-i reziste. După multe smucituri, o rafală năpraznică l-a frânt și l-a culcat la pământ. A fost o mare durere. Justin era un copil timid și singuratic, prunul ăla moșneag era unicul lui prieten. A doua zi, de cum s-a trezit, s-a uitat din nou pe fereastră. Era tot acolo, prăbușit în iarbă. Plin de furie, a luat din bucătărie un cuțit și a ieșit cu el în grădină. Gândul că prunul lui avea să putrezească prin nu știu care cotlon era de neîndurat. A tăiat din el crengile mai groase, apoi le-a cioplit frumos, dându-le chipuri de oameni, bărbați și femei. Le-a făcut ochi, nas, gură, le-a lăsat apoi mâinile și picioarele mobile, și așa și-a meșterit primele lui jucării. Ceva mai târziu, le-a prins într-un suport circular și le-a făcut să se învârtă cu ajutorul unei manivele. Toate din aceleași crengi groase de prun. După câteva zile, s-a gândit să înlocuiască manivela cu un dispozitiv ingenios, meșterit dintr-un mecanism de ceasornic. Îl întorcea cu o cheie și păpușile lui se învârteau minute în șir, ca într-o horă. Minunea asta de jucărie a făcut mare vâlvă prin sat. Părinții erau mândri foc, toți vecinii veneau să-i vadă isprava. Dar bucuria lui s-a stins repede. Copiii au început de-atunci să-l privească cu invidie, să-l respingă, să râdă de el ca de o ciudățenie. Mai târziu, a început școala. Era locul unde se simțea cel mai stingher. Nimeni nu-l avea prea mult la suflet, nici măcar învățătorul sau profesorii. N-a fost un elev strălucit, în afară de câteva materii, nu se prea ostenea cu învățatul. Îi plăcea să observe tot felul de fenomene, să le studieze, să le înțeleagă. Pentru el, a memora date ori informații găunoase era cel mai mare calvar. "Pe lângă calitățile ei incontestabile, școala are totuși și anumite păcate. Odată cu școlarizarea, copiii încep să-și piardă anumite calități primare. Încep să se încarce cu tot felul de «toxine», de prejudecăți, de reprezentări deformate. Un copil la numai un an poate să zâmbească în prezența unui om bun și să plângă în hohote la apropierea unui om cu inimă rea. Tot așa cum o plantă se poate veșteji ori se poate înviora, după cum sunt oamenii din jurul ei. Din păcate, oamenii își pierd prea repede calitățile astea, simțurile astea originare. De-aia, eu cred că există de pildă ciobani, fără pic de carte, care stau de-o viață în munte și văd lumea asta mai limpede decât noi. Pentru că ei sunt mai aproape de Dumnezeu”. Îmi arată un caiet vechi, cu foi îngălbenite, plin cu desene făcute cu creionul. Avioane ciudate, tancuri plutind pe apă, tunuri cu țevi lungi și subțiri, mașini zburătoare. Avea nouă sau zece ani, lumea era în plin război, iar el asculta tot felul de povești înfricoșătoare care îi umpleau nopțile cu coșmaruri. Spaima lui cea mai mare era că dușmanii vor năvăli într-o noapte în sat și vor face prăpăd. Ce s-ar întâmpla cu el, cu familia lui, unde s-ar ascunde? Atunci i-a încolțit ideea că singura scăpare ar putea fi un mic aparat pe care să-l pună în spate, ca pe o raniță, și să zboare cu el. Gândul ăsta nu i-a mai dat pace ani de zile. Devenise așa, ca o dorință nepotolită de a evada mereu dintr-o lume urâtă, de care se temea.
Mai târziu, în timpul liceului, după mai multe nopți de studiu și meșterit, inventează un motor care pornește doar printr-o simplă comandă vocală. O membrană subțire, sensibilă la orice adiere, inclusiv la vibrația glasului, declanșează un circuit și, gata, motorul se pune în mișcare. Și ca să-i găsească și o utilitate, s-a gândit să-l folosească la deschiderea de la distanță a unui garaj, printr-un simplu claxon. Nici unul dintre colegi sau profesori nu s-a arătat prea entuziasmat, ba chiar unii dintre ei l-au luat în bășcălie. Pentru el însă, atitudinea asta nu mai era o noutate. Nu aștepta niciodată laude ori încurajări, ba chiar evita să mai arate și altora născocirile lui. "Mă obișnuisem cu reacțiile astea, preferam să mă izolez și să-mi văd de treburile mele. Căutam să discut numai cu oameni mai în vârstă, m-am împrietenit cu câțiva preoți, îmi plăcea să-i ascult, să descopăr lumea prin ochii lor. În rest, eram singur și deja mă învățasem cu soarta asta. Îmi improvizasem un mic atelier și acolo îmi petreceam aproape tot timpul. Ca într-o chilie.”
Rucsacul zburător
După liceu, a urmat Școala Tehnică de Aviație de la Mediaș. În 1954, a construit un automobil pe două roți, pe care l-a botezat "Virgilius”, după cel de-al doilea prenume al său. Vehiculul cântărea 250 de kilograme, avea 105 cai putere și atingea viteza de 300 km/oră. Și de data asta, entuziasmul lui s-a stins repede. Nu se oprea niciodată, voia mereu ceva nou. S-a mutat apoi la București și s-a angajat ca subinginer la o unitate militară de la Otopeni unde, în 1956, a ajuns ofițer de aviație. A fost anul în care a încercat realizarea acelei năzbâtii care îi trecuse prin cap în vremea copilăriei: rucsacul zburător. "Tot timpul m-a urmărit ideea asta. De câte ori aș fi vrut să evadez dintr-un loc, îmi apărea în minte visul ăsta. Țin minte că eram în armată și aș fi dat orice să pot dispărea din cazarmă, mai ales că aveam un comandant foarte afurisit. Și-atunci iar mi-a apărut ideea asta. Și tot așa, până când am zis să mă apuc de treabă. Nu mi-a plăcut niciodată chestia cu decolarea unui avion. Mi se pare atehnic. Să alerge ca nebunul pe câmp, ca să-și ia zborul? Ce, vrabia o ia la fugă pe câmp?”
A realizat primele schițe, a început apoi să procure materiale și, după doi ani de muncă, cu nopți la rând nedormite și zile în care uita să mănânce, visul lui s-a împlinit. Aparatul era gata. Urma momentul cel mai greu: primele probe, pe o pistă a aerodromului din Băneasa. După câteva încercări ratate, după câteva căzături, după alte zile și nopți de modificări ale aparatului, Justin Capră a reușit să se înalțe cu rucsacul în spate, la vreo doi metri înălțime, zburând la înălțimea asta, pe toată lungimea aerodromului. A fost cel mai frumos moment al carierei lui. Avea 25 de ani și realizase un miracol. Nimeni, până la el, nu cutezase să viseze măcar la un asemenea aparat. După câteva luni, "rucsacul zburător” a fost din nou testat în fața unei comisii, fiind apoi omologat. Asta a fost tot. Justin Capră n-a vrut să-și breveteze aparatul, i se părea un lucru neimportant. Tot ce mai voia era să-l perfecționeze, să-l poată înălța mai sus. Pentru asta, avea nevoie acum de mijloace mai sofisticate. În toamna lui '58, se hotărăște să meargă la Ambasada SUA. Nu pentru a cere să emigreze, ci doar să-l ajute pentru a-și îmbunătăți proiectul. Oamenii de-acolo au chemat un expert în domeniu, l-au ascultat cu multă atenție, l-au înregistrat, i-au studiat minuțios schițele și, la urmă, l-au poftit respectuos spre ieșire, făgăduindu-i că îl vor căuta. Ajuns în stradă, a fost imediat înșfăcat de câțiva zdrahoni, legat fedeleș la ochi și dus cu mașina într-un loc rece și întunecos. Declarații, bătăi, amenințări, totul pentru a mărturisi ce anume a discutat cu americanii din ambasadă. După două săptămâni de chin, a fost eliberat și amenințat cu dispariția fizică, în cazul în care va îndrăzni să relateze cuiva despre cele întâmplate sau dacă va mai continua să lucreze la "drăcovenia aia zburătoare”. Erau convinși că a făcut un asemenea aparat doar pentru a fugi cu el din țară. A fost dat afară din serviciu și pus sub o permanentă supraveghere. Rămas pe drumuri, e nevoit să spele mașinile vecinilor, pentru a câștiga de-o pâine. Singura lui alinare rămâne tot atelierul, locul ăla magic unde născocește minuni. Americanii, firește, nu l-au căutat niciodată, iar în februarie 1962, un grup de cercetători de-ai lor realizează un aparat identic, pe care îl brevetează, folosindu-l mai târziu în cercetări secrete ale armatei și chiar în misiunile cosmice. "Nu am avut niciodată simțul proprietății. Nu mă interesează brevetarea, nu mai brevetez de vreo 40 de ani. Nu îmi pasă dacă îmi ia cineva ideile. Ele nu îmi aparțin mie și nici altcuiva, eu doar am avut, să zicem așa, norocul să se pogoare în mintea mea, așa, ca într-un vis.”
Invenția, o tainică revelație
Lumina blândă a amurgului se așterne prin fereastră și îi mângâie chipul. Bătrânul inventator stă nemișcat, parcă fără suflare, cu privirea lui aspră, cufundată în amintiri. "Atunci a fost momentul în care destinul meu putea s-o ia razna”. Rămas singur, fără un sfanț, cu securitatea mereu pe urmele lui, s-a gândit mai întâi să se întoarcă acasă, în satul lui, lângă părinți. Asta, însă, ar fi însemnat sfârșitul. Până la urmă, s-a decis să rămână în București și să îndure cu smerenie traiul ăla urât, până când o vrea Dumnezeu să-i lumineze și lui calea. Vreo două luni a trăit cumplit, din cele mai jalnice munci. A spălat mașini, a măturat scări de bloc, a cărat mobilă și saci plini cu gunoaie. Într-o zi, un vecin mai prietenos, om cu funcție grea în partid, l-a oprit pe stradă și l-a întrebat: "Măi, tovarășul Capră! Ce școală ai făcut dumneata?”. Vecinul i-a ascultat uimit toată povestea și, chiar în ziua aia, și-a sunat un amic, director la uzinele "23 August”, cerând o audiență pentru un "tânăr cuminte și cu o pregătire de excepție”. După un examen trecut cu brio, Justin Capră a fost numaidecât angajat la o secție de proiectare pentru construcții de motoare. A stat acolo doi ani, uimind pe toată lumea, după care a ales să se mute la "Institutul de Cercetări în Transporturi Navale și Aeriene”, unde a inventat un dispozitiv de oprire a trenurilor în caz de pericol. Destinul lui era din nou pe un făgaș luminos. Tot atunci, a cunoscut o femeie de naționalitate germană, angajată într-o întreprindere de comerț exterior. Și cum el a fost dintotdeauna fascinat de rigoarea nemțească, nu a trecut mult timp până la marea iubire. În 1968, s-au căsătorit, singura lui condiție fiind aceea de a se cununa într-o biserică ortodoxă. "Ortodoxia e pentru mine cea mai frumoasă taină”, spune. "E singura taină pe care nu pot și nici nu vreau s-o aflu vreodată. Vreau să rămână pentru totdeauna aceeași taină minunată.”
În toți acești ani, Justin Capră a reușit să-și pună la punct un atelier nou, dotat cu utilaje noi, performante. Au urmat iar nopți în șir de studii, zeci de caiete cu schițe și, la final, noi invenții uluitoare, cele mai multe brevetate. În 1964, construiește un "elicopter portativ pentru juniori”, adică un aparat de zbor de numai 30 de kilograme. În 1967, scoate din atelier un aparat de zbor individual, cu azot lichid. Mai târziu, iese în Parcul Carol și testează, sub privirile uimite ale trecătorilor, un automobil cu caroserie fluidă ("sustenație cu efect pelicular”). Era vorba de un jet de aer evacuat din față și aspirat în spate, ca o perdea invizibilă care acoperea mașina și ferea șoferul de ploi ori ninsori. Testarea acestui aparat a fost consemnată de un ziarist de la Agerpress. A doua zi, Securitatea i-a confiscat toate fotografiile, iar el a fost dat afară definitiv din presă. De atunci, nici un ziar al vremii nu mai avea voie să scrie despre asemenea reușite. Pentru tânărul inventator însă, lucrul ăsta nu mai conta. Era fericit numai cu libertatea asta de a face ce vrea, de a meșteri tot ce-i trece prin cap. Prin anii '70, după ce a absolvit Institutul Politehnic, a început să construiască tot felul de vehicule ciudate, cu care apoi bătea drumurile țării. "Soleta F” era la vremea aia cea mai mică mașină din lume, cu un consum infim de benzină. "Sarmis EM 4K”, o altă mașină, fără volan sau pedale, cu comenzi la niște butoane așezate lângă scaun. "Oroles ES 5” (după numele unui rege dac), o motoretă cu un acumulator electric și o autonomie de 90 de kilometri. "Toate astea le-am făcut dintr-o obsesie de-a mea de a reduce cât mai mult consumul de combustibil. Să fie cât mai ușoare și nepoluante. Am făcut multe, nici nu le mai știu numărul. Nu sunt lucruri deosebite, sunt doar optimizări”. Și totuși, nimeni nu-i lua în seamă invențiile. Cercetătorii erau mereu cârcotași, colegii făceau bășcălie, șefii îl beșteleau. Soția era singurul om care îi înțelegea pasiunea. Era alături de el cu toată ființa ei. Prin relațiile pe care le avea, îl ajuta cu materiale, cu cărți, îl încuraja de câte ori era în impas, îi oblojea amărăciunea la fiecare eșec. A venit apoi anul în care s-a născut Doina, fetița lor. Și tot atunci, în anul ăla mărinimos, a apărut și cea mai importantă invenție, cea care avea să-l ridice pe Justin Capră în marea elită a inventatorilor. Se numea "cutia neagră”. Un miracol care a învins parțial gravitația. "Era un dispozitiv care micșora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului și contrazicea una din legile fizicii, care spune că oricărei acțiuni îi corespunde o reacțiune egală și de sens contrar. Ăsta al meu n-avea jet, roți, elice sau interacțiune magnetică, și totuși se mișca.” Ciudățenia asta a făcut vâlvă mare, iar autorul ei a fost imediat chemat în fața unei mulțimi de savanți, membri ai Consiliului Național de Știință și Tehnică. Au rămas cu toții uluiți. "Așa ceva nu se poate! Cum e posibil?” Asistau la un miracol. Dan Vamanu, un celebru doctor în fizică, șef de promoție la Oxford, s-a apropiat de dispozitiv, l-a studiat pe toate părțile, și pe urmă a zis: "Justine, să mă ia dracu' dacă am înțeles. Așa ceva nu se poate, dar uite că funcționează. Om găsi noi cândva și vreo explicație”. Explicația nu s-a găsit nici până în ziua de azi. Vestea s-a dus peste mări și țări, iar după puțin timp, Justin Capră primește un telefon și e invitat la o întâlnire cu un om important, la Athéné Palace. Nu știa despre cine e vorba. Când a intrat acolo, cineva l-a dus la o masă unde stătea un domn elegant. Era Henri Coandă. Au stat împreună câteva ore. Au vorbit despre invenția lui, apoi despre teoria spinului și alte asemenea minuni. De-atunci, s-au mai întâlnit de două ori. În România, șocul acestei invenții a trecut repede. "Cutia neagră” a fost expusă la un muzeu, iar oamenii de știință au uitat de ea. Pentru Justin Capră, descoperirea asta uluitoare a rămas un moment necunoscut al vieții sale. Nu știe nici acum ce anume s-a întâmplat cu el, cum i-a răsărit ideea, de unde a venit. "Cred că a fost cel mai bun exemplu pentru mine, ca să îmi dau seama că, de fapt, n-am inventat niciodată nimic. E doar ceva așa, ca o revelație. La fel de puternică și de neînțeleasă”. Din acel moment, viața lui a curs uniform, cu aceleași nopți de râvnă, cu aceleași neliniști și succese împărtășite numai cu doamna lui iubită. A continuat să născocească tot felul de minuni, unele brevetate, altele neștiute de nimeni. Abia după decembrie '89, oamenii au început să-l cunoască mai bine. El însă, după atâția amar de ani, se înstrăinase prea tare și nu prea mai punea preț pe bunăvoința oamenilor. I-au luat invențiile și le-au dus la muzee din țară sau din străinătate, l-au invitat la conferințe, i-au dat niște premii, diplome și medalii și cam atât. În 2000, după 32 de ani de poveste frumoasă, soția lui a murit. Din acel moment, Bucureștiul nu mai însemna nimic pentru el. S-a mutat la Filipeștii de Pădure, singur, aproape de satul natal. "Nu prea mai cred în sinceritatea oamenilor, nici în imagini frumos colorate ori în lucruri virtuale. Cred doar în pădure, în apă, în iarbă, în filosofia țăranului bătrân”. Doina, fata lui, trăiește în Canada și vine să-l vadă rar. Justin Capră are o pensie de vreo 10 miloane, din care se chivernisește cum poate. În 2002, americanii i-au recunoscut, în sfârșit, meritul de a fi fost cel dintâi inventator al rucsacului zburător. Din '90 până azi, s-a întâlnit cu toți președinții țării și le-a cerut sprijin pentru încurajarea cercetării din România. Ei l-au ascultat zâmbind, au făcut poze cu el și apoi l-au uitat. Încă mai e invitat la tot felul de conferințe sau simpozioane, însă acceptă rar să mai iasă în lume. De câțiva ani, se luptă să înființeze aici, în Filipeștii de Pădure, o tabără pentru tinerii geniali din România. Dar, ca și până acum 22 de ani, aproape nimeni nu prea îl ia în seamă. "Nu-i nimic, e mai bine să fiu mic. Pe noi, ăștia mici, ne iubește Dumnezeu cel mai tare”.