CIASA VALACIA

Ai putea jura că sunt românești! Case din lemn, vechi de sute de ani. Deși nu mai locuiește nimeni în ele, sunt păstrate și venerate ca dovezi ale unui trecut fabulos, rătăcit în memoria timpului

Cu degete groase și tăbăcite scoate o țigară din pachet și o aprinde calm. Privirea i se ri­dică, odată cu primul fum, peste acope­rișuri, plu­tind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor și afundându-se o vreme în albul munților, acoperiți de o pulbere subțire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copa­cilor, dar iar­na și-a tri­mis deja avan­­garda în Alpii Do­lo­miți. Poa­te la asta se gân­dește, cu pri­virea îm­pot­molită pe vâr­fu­rile în­zăpezite, Ci­rillo Clara. Așa cum stă în mij­locul drumu­lui, cu cămașa în ca­rouri și pă­lăria din fe­tru verde tra­să ușor peste ochi, pare nehotărât în­cotro s-o apu­ce: în jo­sul drumu­lui, spre bise­rica înaltă, cu turn, care ob­turează ori­zontul, spre cas­telul mă­reț, ca­re stră­juiește ca­pătul de sus al locali­tății San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în fața căreia pare că s-a înveșnicit tră­gând din țigară. Un ceai fierbin­te, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme așa de pâcloa­să și ume­dă. Dar până să se de­cidă, i-o luăm îna­inte. Îi spunem bună ziua, cine suntem și de unde ve­nim, și-l ru­găm să ne răspundă la o în­tre­bare pentru care am străbătut jumătate din Eu­ropa:

- Știți să fi trăit vreo­dată prin locurile aces­tea vlahi? Velși, volci, va­laci...

Omul ne privește uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.
- Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munți.

- Valacii erau ladini?

- Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri și localități care se cheamă Valacia. Și multe case. În majoritatea satelor de pe Val Badia există case cu numele de Valacia. Case vechi, de sute de ani. Locuitorii lor au murit, dar numele a rămas. Aici, la noi, în satele ladine din munți, casele poartă numele celor care le-au construit. Strămoșii. Cei dintâi.

- Ne puteți duce la un valac?

- Ultimul om din casa Valacia, aflată în satul meu, a murit. Am fost coleg de școală și prieten cu el. Dar vă pot arăta casa în care a trăit, precum și alte case Valacia. Sunt la câțiva kilometri de-aici. Exis­tă un cult pentru vechile case Valacia. Ni­meni nu le dărâmă până ce nu vor muri de la sine, îmbă­trânite de timp. E o mândrie pentru noi să existe. Ele arată vechi­mea. Neamul. Tradiția. Dacă vrea cineva să înalțe o casă nouă, o ridică alături. Nu se atinge nimeni de casa ve­che. Ea reprezintă viața tuturor celor ce au vie­țuit în ea. Un motiv de mândrie și de res­pect. Cine strică o casă veche e atins de bles­tem.
Îi spunem lui Cirillo că și la noi, în România, există vlahi. Că adevărata patrie a vlahilor este în Munții Carpați. Valahia Mare. A auzit vreo­dată pe cineva vorbind despre ea? Despre niște rude îndepărtate din Europa de răsărit? N-a auzit. El știe doar despre valacii din Dolomiți, dar po­ves­tea noastră i se pare interesantă, și când îi pro­pu­nem să ne fie călăuză într-o călătorie pe la ve­chile case Valacia, acceptă bucuros. Își dă pălăria pe spate, își mai aprinde o țigară, și ochii albaștri-albaștri îi strălucesc. (Între două fumuri trase adânc în piept, glumim și îl întrebăm pe Cirillo dacă nu cumva numele lui adevărat e Chirilă. Râde și dă din cap. Poate că da, Cirillo vine de la italieni.)

Casa cu strigoi

În nordul Italiei, și cel mai neînsemnat sat ar putea trece drept o stațiune de lux. Casele cu etaj, fru­moase, cu acareturi bine tocmite și șiruri de flori la fe­res­tre, grădinile tra­sate la mili­metru și dru­murile asfal­tate impeca­bil, până în vâr­ful mun­ților, toate as­tea dau mă­sura hăr­niciei și a bunu­lui gust al lo­cui­tori­lor. De aceea, într-un pei­saj curățat parcă de ori­ce imperfec­țiune, ca­sele Va­lacia te izbesc cu alura lor săl­batică. (Iar pen­tru un re­porter ro­mân, ele par te­leportate direct din Bu­co­­vina sau Transil­va­nia.) Înalte, ro­buste, une­le doar cu te­melia de pia­tră, altele cu pereții zi­diți, cele mai multe fă­cute de jos până sus din bâr­ne grele și înne­grite de vreme, cu fânar pen­tru animale în pod, cu ferestre în cruce, uneori zăvorâte cu obloa­­ne... Case clădite pe coasta mun­telui, sus­pen­date pe stânci, în­tr-un echilibru pericu­los... Ca­se care te chea­mă să le treci pra­gul, în căutare de po­vești, și care, deo­potri­vă, te în­fri­coșează: misterioase și sumbre. Încremenite în pust­nicia lor, sunt mărturii încă vii ale unei lumi în care magia făcea parte din realitatea cotidiană, relicve ale unei civilizații stră­vechi, pasto­rale, despre care azi, în Italia, mai vorbesc numai cărțile și albumele fotografice de demult.
Prima casă Valacia căreia i-am dat târcoale, îm­pre­ună cu ladinul Cirillo Clara, a fost la Lagoscel, o așe­zare liliputană, ca mai toate cele aflate la mare altitu­dine. Iar casa Valacia de aici este una dintre cele mai mici. Dar ce frumusețe! La parter are grajdul, la etaj camerele de locuit, iar peste ele, fânarul. Tot etajul este înconjurat de un fel de balcon mărginit cu leațuri de lemn pe care era pus la uscat fânul, înainte de a fi urcat în pod. Pitită sub un acoperiș uriaș, casa a în­fruntat, fără urme vizibile, nu doar numărul anilor, ci și furtuni teribile, cum sunt doar în hornurile înalte din Alpi, ză­pezi grele, prăbușite și uitate pe plaiuri până primăvara, târziu. Nimic n-a surpat-o, în ciuda constituției sale ciudate, a scheletului ei din lemn. Este așezată la margi­nea pădu­rii și n-are nici un vecin pe o distanță de câteva sute de metri. Poate că izolarea aceasta îi va fi adus și faima întunecată pe care o are. Localnicii se tem să trea­că pe lângă ea, crezând că e bântuită de duhuri necurate. Încă de acum aproape o sută de ani, după ce a murit unul dintre proprietarii săi, casa nu a mai putut fi locui­tă. Spiritele rele îi alungau pe toți cei care în­cer­­cau să se mute în ea. Așa s-au perin­dat vreo trei, patru familii, care au ple­cat îngrozite, după numai câteva săptă­mâni. Oamenii spu­neau că locul e bân­tuit de stri­goi, că fel de fel de năluci le apă­reau în față când se așteptau mai pu­țin, stricându-le som­­nul și împiedi­cându-i să lucreze. Fetele uneia dintre familii au po­vestit cum o mână neagră le oprea fusul din tors și cum un mort-viu se așeza lân­gă ele pe laviță când coseau, urmă­rindu-le fără un cu­vânt. Astăzi, ușile casei sunt bătute în cuie. Dar chiar dacă am putea intra, Ci­rillo Clara nu ne sfă­tuiește să o facem. Vom putea vedea in­teriorul unei alte ca­se Vala­cia, mai prie­tenoasă.

Locul copilăriei

După o scurtă și plăcută plimbare pe potecile furi­șate printre crestele munților, ajungem dinaintea altei case Valacia, în localitatea Longiaru (Campil). Casa nu mai are gard, iar curtea e acoperită de iarbă. Câteva unelte de lucru, sprijinite de pereții de bârne, ne spun, însă, că încă o mai are cineva în stăpânire, deși, în mod evident, nu locuiește aici. Dar așa uscată de bătrânețe, aștep­tându-și în orice moment sfârșitul, casa are o noblețe regală față de vecinele ei moderne, cu garaje automate și ferestre de termopan...
În Casa Valacia din Longiaru a trăit unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie ai lui Cirillo, Iacob Zepi, plecat de timpuriu să-și doarmă somnul de veci. Cirillo își amintește cum înfruntau împreună nămeți uriași, în drumul lor către școală, punându-și în pi­cioare un fel de tălpici de nuiele și piele de oaie, care îi ajutau să pășească pe zăpadă fără să se afunde în ea. Când se în­torceau, uneori se opreau la casa lui Iacob și mâncau împreună cu familia lui, așezându-se în jurul unei mese din lemn rotunde și scunde, cu trei picioare, pe care mama lui Iacob punea un singur castron cu mâncare, din care luau fiecare, pe rând, folosindu-se de linguri de lemn. Nici o masă nu înce­pea fără o rugăciune rostită de tatăl familiei, pe care copiii o ascultau cuviincioși, în picioare, rostind la sfârșit "amin”. La desert, mama lui Iacob îi răsfăța cu o fiertură de făină și lapte sau cu colăcei copți în vatră, numiți (chiar așa!) pițărăi (ca în Gorj și în Maramu­reș). Vatra pe care se gătea era în mijlocul casei, dedesubt era focul de lemne, iar dea­supra se afla un ceaun de tuci, agățat cu lanțuri de grin­dă, în care me­reu fierbea ceva. Într-un colț, patul mare al părinților, cu saltele umplute cu fân, iar în mijlocul casei, masa. În alt un­gher, mai aproape de ușă, o icoană cu ștergar și o candelă care, noaptea, era singura sursă de lumină, alături de jarul de sub ceaun, care nu se stingea nicio­dată. Lampa cu gaz, pusă de strajă în fereastră, se folosea numai pentru tre­burile importante ale gospo­dăriei sau când își făceau pruncii lecțiile... Ima­gini îngemănate cu cele ale ca­selor cio­bănești de la noi. Chiar și stau­lul vitelor e la fel. Și croznele de adus fânul în spate, de prin pajiștile alpine. Și covata pentru spălat rufele, care se înmuiau de cu seară în apă și în "lescie” (leșie), exact ca la noi. Toate sunt la fel și acum în casa Valacia. Doar oamenii lip­sesc. Amintirea lor e păstrată în câteva foto­grafii prinse în rame late pe pereți. Fe­meile sunt îmbrobodite cu baticuri în­florate legate pe sub bărbie, precum țărăncile din Car­pați. Iar bărbații au pălării muntenești, cu boruri scurte, sprân­cene stufoase și bărbi bogate, și trag din câte o pipă lungă, adusă de peste munte, de la austrieci. Iată și o mireasă, zâmbind timid, îmbrăcată într-o cămașă stră­lucitor de albă, încinsă cu un fel de brâu multicolor, din lână. "Mireasa începea să-și coase cămașa încă de co­pilă, de pe când avea 10 - 12 ani. Și se spunea că, cu cât o lucra mai frumos, cu atât mai frumos avea să-i fie mirele”, spune Cirillo, cumva cu o umbră de emo­ție în glas. Îl atinge ce vede. E viața lui.
Până acum douăzeci, treizeci de ani, în satele de munte din Val Badia nu era urmă de civilizație, nici drum, nici apă curentă, nici energie elec­trică. Încet, încet, au venit toate și, odată cu ele, au dispărut și cio­banii, au murit și valacii, au fost lăsate în paragină și casele lor. "Eram cu toții destul de săraci, deși munceam mult. Însă, în afară de carne și lapte, pe care le aveam de la oile și vacile noastre, trebuia să cumpărăm totul. Pe urmă, familiile aveau mulți copii și școala era scum­pă... Dar eram fericiți. Sigur că totul e mai comod și mai ușor acum, dar parcă îmi lipsesc vremurile acelea”, spune Cirillo.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la o răspântie domi­nată, ca peste tot, în satele de munte ladine, de o troiță cu un Hristos răstignit. Sunt pretutin­deni, chiar și pe potecile din pădure, care urcă în munți. La stânga crucii se află cătunul Misci, la dreapta Se­res, iar în față, o vale cu șase mori de apă încă funcționale, întreținute nu­mai pentru turism. Sunt întocmai ca morile noastre din Mun­ții Apuseni, cu roți mari, din lemn, pe care apa care co­boară cu putere din munte le învârte cu sunet vijelios. Cât le privim, se apropie de noi o femeie care duce în spate un coș cu ierburi us­cate. Intră în vorbă, cu glas domol. "Demult, pe râul ăsta nu se măcina doar grâul și porumbul, ci vara, femeile din sat spălau aici rufele. Am apucat și eu anii aceia. Rufele erau aduse în coșuri mari, de nuiele, băgate apoi în apă și bătute cu maiul. După câte o zi de spălat la moară, dealurile din jur se albeau de cămășile puse să se usuce la soare, direct pe iarbă. Ani frumoși, dar ce folos dacă au trecut?”.
Amalia Feneș locuiește în Seres, dar a venit cu ceva treabă până în Misci, care e doar la o azvâr­litură de băț. Cirillo o cu­noaș­te și o roagă să ne spună ceva despre vechile case Valacia, care există și în satul ei. Slabă, uscată, cu părul împletit într-o coadă subțire, prinsă de jur-împrejurul ca­pului, cum purtau altădată și sătencele de la noi, ochii bătrânei se aprind când vorbește. "Cel mai bine e să ve­dem”, spune, și ne arată cu mâna o casă uriașă din lemn, spri­jinită în­tr-o coastă de deal. Casa e, într-ade­văr, foar­te ma­re. Din drumul care tre­ce prin spa­tele ei se face o in­trare într-un pod, cât pen­tru un car cu fân. La doi pași, în stânga, sunt ruinele unui grajd, la fel de încăpător, lipit de pe­retele casei. Fără îndo-ială, locuitorii casei au fost oameni avuți, aici a locuit, cândva, o familie bogată. "Sim­țiți cum miroase?”, în­treabă A­malia și fața ei, neclin­tită până atunci, se lu­minează de un zâmbet. "Așa mirosea altădată tot satul. Vara, la vre­mea cositului, ne îmbă­tam de miros”. Bă­trâna are drep­tate. Casa mi­roase înnebunitor a... trecut. A fum, a fân și a vite, așa cum miros și amintirile din copilăria noastră. Casa Valacia este pustie, dar mires­mele au rămas. Ele țin locul viu. Vor rămâne, probabil, și după ce casa va intra, pe urma stăpâ­nilor ei, în pământ. "În urmă cu sute de ani, când nu exis­ta nici tu­rism, nici șosele asfal­tate prin munți”, spune Ama­lia, "iarna, oame­nii nu puteau să co­boare spre vale, și dacă murea ci­neva, era ținut în pod pâ­nă ce venea primă­vara, când mor­tul era îngro­pat în ograda din spa­tele casei, până când obiceiul a fost interzis de Biserică”. Ladinii aveau, și ei, boci­toare, toc­mite la înmor­mân­­tare, "dă­deau” găina nea­gră pes­te sicriu, exact ca în satele noas­tre de munte, credeau în strigoi și în luatul lap­telui de la vaci. Nu înce­peau ziua și nu se pu­neau la masă fără o rugă­ciune. Pri­măvara se că­țărau sus de tot, pe colții de stâncă, unde mai creș­tea câte o pal­mă de iarbă, pen­tru a pune gunoi de grajd, căci din petecele acelea de ver­deață se hră­neau vite­le. Spre vară, păs­torii la­dini por­neau cu oile în trans­hu­manță, iar toam­na, turmele erau "ră­vășite” și animalele întoarse înapoi, la stăpâni. Vara se aduna fânul și parti­cipa întrea­ga su­flare, de la co­pii la bu­nici. Băr­bații mai tineri se legau adesea cu frân­ghii, de vreo ră­dă­cină sau un co­pac, ca să nu se pră­vălească în pră­păstii, când co­seau. Toamna se făceau nunțile, la care mi­reasa era musai fu­rată și răscum­pă­rată, iar iarna, bărbații ur­cau după lem­ne, cu săniile, în pă­du­re, în vreme ce fe­meile țineau șezători, unde tor­ceau, împle­teau și depănau povești. A­veau supers­tiția că vigoarea și no­rocul le vin din casa părintească, și creșteau în ea generații la rând. Casele bătrânești nu se vindeau niciodată, de teama să nu fie alun­gat norocul și să se piardă memoria nea­mu­lui. Ple­cau din ea când nu mai putea fi nicicum locuită, când crăpa și pâ­râia din încheieturi.

Valacia, muntele comorii

Suntem la început de septem­brie. Toam­na e încă departe, pa­jiș­tile și pădurile sunt de un verde ne­pătat, doar cerul a devenit sti­clos-cenușiu și ae­rul rece taie respira­ția. După o zi întreagă de colindat pe costișe de munte, începem să sim­țim o amorțeală plăcută, din pricina frigului și a oboselii. Ar fi bun un ceai fierbinte, cu pu­țin rom și scor­țișoară, dinaintea unui șemi­neu cu foc potolit. Și chiar găsim! Cirillo zâmbește cu subînțe­les și ne duce tot la o Ciasa Valacia, de data asta o pen­siune mo­dernă, din Val Badia, așezată exact pe mar­ginea șoselei care urcă în Munți. Gazda, Giu­seppe Costa (noi îi spunem Costea, și el râde și dă din cap), știe, și el, că neamul valacilor a fost cândva nu­meros și că a deținut munți în­tregi pe aici. Din el se trage și nea­mul lui. Numele de familie s-a schimbat, dar origi­nea e păstrată cu cinste: Valacia! Iată, chiar și mun­tele care se vede din curtea casei se nu­meș­te Valacia. La fel ca pădurea de peste drum, o apă, o vale și câteva refugii ale oie­rilor. "În muntele Va­la­cia există o peșteră în care le­genda spune că păs­torii de odinioară au as­cuns o comoară. Nimeni nu a reușit s-o gă­seas­că. Noi, când eram copii, mer­geam des acolo să ne jucăm și să cău­tăm aurul, deși părinții ne avertizau să nu mai intrăm în peșteră, că e bântuită de duhuri rele”, poves­tește Giuseppe Costa și râde. "În­cercați dum­nea­­voas­tră, poate aveți no­roc”. Am avut. Ce-i drept, noi n-am ajuns în peștera ferme­cată, dar unul dintre noi a urcat pe mun­tele Valacia, s-a cățărat deasupra pă­mân­tului, pe vârful Om, iar acolo a desco­perit, dintr-odată, comoara. De­parte, în zare, în lu­mina ira­diantă a toamnei, se vedea, negrăit de frumoasă: VALAHIA.

(Fotografiile autorului)