Noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumusețe și sălbatică și molcomă. O frumusețe unduitoare, ca un pas tăinuit de flamenco. Nu m-a lăsat niciodată indiferent, și nici nu i-am simțit arțagul. Poate și pentru că toată copilăria mea a fost plină de talismane de noiembrie. Fără acele semne timpurii, poate că n-aș fi văzut în noiembrie decât agonia fără egal și fără leac a vieții prin grădini, păduri și pe asfalturi, sub soarele stors de lumină. Multe dintre semnele ce m-au făcut să iubesc luna noiembrie au dispărut, încuiate în copilărie, ca în cămașa unui vis. Altele le mai regăsesc și acum.
Pe strada mea este un trandafir care în fiecare an se încăpățâneză să rămână înflorit, până la sfârșitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare și, vreme de câteva zile, petalele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părțile. Trandafirul ăsta de noiembrie de pe strada mea mă face să cred că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult înaintea celorlalți. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie, reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, și pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Uneori se încăpățânează să lupte, singuratic și mândru printre copacii despuiați de frunze, până hăt, aproape de Crăciun...
Primul trandafir de noiembrie mi l-a arătat bunicul, în copilărie. Îl pusese el în curtea casei noastre de la Cașin. Iar bunicul, care era un inginer silvic de modă veche și știa să-mi "povestească” fiecare copac din grădină sau din Parcul Herăstrău, mi-a spus că soiul ăla de trandafir era foarte rar, îl adusese el tocmai de pe lângă Arad, dintr-o fostă seră imperială. Primul meu trandafir de noiembrie era ca jarul aprins, și atunci când cădea prima ninsoare, petalele lui sclipeau ca niște globuri de Crăciun uitate de soarele toamnei, prin curtea albită...
Dar trandafirul bunicului n-a fost singurul semn magic, de noiembrie, din copilăria mea. Îmi mai aduc aminte cum, tot la vreme de toamnă, culegea via pe care el o sădise în plin cartier rezidențial, în grădina din spatele casei. Pe urmă, punea la păstrare în podul vilei, după un ritual meticulos, lanțuri de ciorchini de Muscat de Hamburg. Și acolo, în podul cald, strugurii cu boabe mari se stafideau și se abureau încetișor. După care, începând din noiembrie și până în ianuarie, el îi scotea pe rând, îi înmuia ușor în apă și mi-i dădea mie, nepotului lui cel mai drag, să-i mănânc. Strugurii arătau de parcă chiar atunci ar fi fost culeși. Și mie mi se părea atunci că bunicul putea să oprească toamna în loc, să nu aibă sfârșit!... Multă vreme după asta, am trăit cu ideea că meșteșugul ăsta al bunicului este unul știut, așa de firesc făcea el totul. Până de curând, când am aflat că nu-i așa, și că de fapt, Muscatul de Hamburg nici nu poate fi păstrat mult timp. Strugurii de noiembrie și de iarnă ai bunicului au fost alt semn magic, lăsat pe tăcute, în curtea casei.
La fel ca și vișinul pus de el, tot într-un noiembrie. Era vișinul meu, mai mult de atât, era chiar fratele meu cu frunze, cum m-a învățat bunicul, în câteva vorbe simple. Vișinul pe care m-a pus să-l păzesc zi de zi, nesmintit, pentru că atâta vreme cât îi va fi bine vișinului, îmi va fi bine și mie, îmi spunea. Vișinul pe care bunicul îl pusese nu departe de cireșul bătrân, înalt cât casa cu două etaje. Cireșul tatei... Astfel, începând dintr-un noiembrie, cireșul și vișinul mi-au umplut toată copilăria. Și câțiva ani mai târziu, mi-au invadat și poemele, deodată cu toate celelalte semne magice ale căror urme se pierduseră și ele pe pământ. Și de atunci le-am căutat și le caut mereu, în cuvânt.
Pentru toate acestea, noiembrie nu trece niciodată indiferent și mohorât pe lângă mine. Noiembrie pe care îl iubesc cu o dragoste unduitoare, ca pe o iubită niciodată atinsă, dar niciodată pierdută. Noiembrie cu frumusețea lui, când sălbatică și când molcomă. O amăgire mereu amânată, în pas tăinuit, de flamenco.